Confruntarea germano-americană actuală pentru/ contra gazoductului submarin Nord Stream 2 se așază cumva în șirul eșecurilor Washingtonului în viața internațională postbelică, după Vietnam, Afganistan, Irak. Chiar dacă în ce privește disputa pe gazoduct nu a fost vorba de un război cumplit, ci de o încercare de forte nesângeroasă, însă tot cu o certă miză geopolitică, plus economică, plus de prestigiu pentru AmericaSUA s-au resemnat în sfârșit să accepte proiectul ruso-german al gazoductului. Iar esențial este că din acest recul al SUA, (mai) toată lumea are de câștigat, după cum apreciază comentatorul rus Alexander Baumov, de la Centrul Carnegie din Moscova.
Washingtonul își dă acceptul pentru proiect, deși i-a fost oponent înverșunat până pe ultimele sute de kilometri (și la propriu, și la figurat) și ridică sancțiunile aplicate companiilor implicate în lucrare. Dar își recâștigă Germania ca partener de nădejde. Germania, pe lângă faptul că își asigură necesarul energetic și devine hub continental, își reconfirmă rolul preeminent în UE și își reface bunele relații cu SUA. Ucraina primește garanții (și fonduri) necesare supraviețuirii economice și tranziției către „energia verde” a viitorului. Statele vest-europene vor avea, și ele, asigurat necesarul de energie, fară a mai trebui să recurgă la importul costisitor de energie pe baza de șisturi din Statele Unite. (Dar „dependența Europei de Moscova va crește”, ține să adauge Baumov).
Așadar: nu chiar toată lumea e mulțumită de deznodământul epopeei Nord Stream 2. Polonia se teme de o nouă apropiere între Germania și Rusia (un ministru polonez numea gazoductul în chestiune „conducta Ribbentrop-Molotov”). Iar statele est-europene sunt preocupate de noua înțelegere ruso-americană și de acceptul american de ultimă oră, demersuri în legătură cu care nu au fost consultate. Și Ucraina se teme că va deveni mai dependentă, atât de Rusia, cât și de partenerii săi occidentali. Kievul simte nevoia de a primi asigurări ferme, în primul rând din partea Americii, că pierderea de 1,5-2 miliarde dolari pe care îi incasa din tranzitul gazului rusesc spre Europa va fi compensată de statele occidentale, așa cum s-au angajat Washingtonul și Berlinul prin declarația lor comună.
Acum, finalizarea proiectului Nord Stream 2 este iminentă, căci are cale libera. Magistrala va fi încheiată până la sfârșitul lui august și va intra în funcțiune în acest an, asigură Matthias Warnig, PDG-ul societății Nord Stream 2-AG. Ar mai fi totuși de depășit un ultim obstacol, acceptul Congresului SUA, unde se exprimă o împotrivire bipartizană de luat în seamă. Și în presa americană se exprimă critici față de acceptarea proiectului ruso-german. Doi universitari americani și foști demnitari în Departamentul de Stat, Kiron Skinner și Russell A. Berman, apreciază în „Foreign Policy” că „prejudiciile cauzate interesului american vor fi profunde”. Dar Anne Kuchenbecker, de la Consiliul European pentru Afaceri Externe, afirmă că „obiectivul lui Biden nu este de a pedepsi Germania, ci de a o recâștiga ca partener”, în finalizarea „proiectului său de reconstruire a Occidentului”. În plus, mai spune ea, SUA au nevoie de Germania și în general de Europa în competiția sa cu China. De altfel, secretarul de Stat Antony Blinken spunea, după o vizită recentă la Berlin, că SUA nu au un prieten mai bun ca Germania.
Germania mai are, și ea, probleme de gestionat la capitolul Nord Stream 2. Comentatorii de presă de la Berlin prevăd dificultăți ale viitorului cabinet, care va fi alcătuit din susținători și adversari ai Nord Stream 2, cu un cancelar pro și un vicecancelar (de la „Verzi”) contra.
În sfârșit, politologul american Joshua Huminski reflectează, într-o viziune mai largă, la faptul că Occidentul, și în primul rand SUA, dovedesc din nou „absența unei strategii coerente față de Rusia”, o strategie „care să recunoască realitățile și perspectivele Moscovei și capacitatea limitată a Americii de a acționa”. Rămân în continuare întrebări fară răspuns, constată el: „Care e relația dintre Casa Alba și Kremlin? Cu ce ar putea semănă aceasta relație? Care poate fi obiectivul ei politic, viabil, tangibil? Și, de fapt, există un asemenea obiectiv?”.
Întrebări mai pot fi găsite lesne, dar fapt este că in Europa s-a creat o nouă structură de cooperare și prin aceasta de bune relații, pe o bază pragmatică: cooperare în domeniul energetic. Să ne amintim că la baza Uniunii Europene de astăzi se află tot o reconciliere istorică între două mari puteri continentale, Germania și Franța, care s-au înfruntat și ele în războaie crâncene în secolele XIX și XX. Comunitatea Europeană a Oțelului și Cărbunelui întemeiată de ele este embrionul Uniuni Europene de astăzi.
Lasă un răspuns