Arhiva zilnică: 15 mai 2021

Omenirea navighează printr-o perioadă marcată de conflicte geopolitice extinse și tulburări sociale. Trăiește un timp copleșitor și haotic, marcat de războaie, provocări sociale, economice și tehnologice. Această stare de incertitudine este amplificată exponențial de dezinformare și de tranziția rapidă către o eră tehnologică și digitală scăpată de sub control. Nici România nu este ocolită de greutăți, iar noi încercăm să le depăşim, dar ratăm şi ne prefacem că merge și așa. După aproape patru decenii de „democraţie” și control impus am ajuns să întrebăm „la ce ne foloseşte?”, aşa că afirmaţia lui Platon, preluată cândva şi de Winston Churchiil, îmi dă de gândit „Democraţia nu-i bună de nimic, dar nu avem altceva la îndemână!”. Este suficient să priveşti feţele aleşilor neamului. Îi caracterizează echilibrul fragil dintre factorii predispozanţi de natură genetică şi factorii de risc sau de precipitare cum ar fi înavuţirea lor şi sărăcirea celorlalţi. Distanța dintre promisiuni și realitate, nerespectarea programelor electorale și discrepanțele dintre viața aleșilor și cea a cetățenilor de rând, scandalurile mediatice, existența constantă a cazurilor de corupție, abuz în serviciu sau lipsă de transparență, mecanismele instituționale, pregnant, sistemul de justiție, care nu funcționează la fel pentru toată lumea, au dus la erodarea încrederii în stat. Comportamentul acestor oportunişti se situează într-o inevitabilă contradicţie cu normele şi aşteptările societăţii civilizate moderne. Când le asculţi discursurile agramate, aberante şi lipsite de conţinut, când le priveşti detaşarea şi nesimţirea cu care proliferează inepţii şi sfidează morala şi normalitatea, te cuprinde o greaţă vecină cu amocul. Considerându-se, fiecare, un mic „Dumnezeu”, aleşii neamului îşi îndreaptă acuzator degetul unul spre celălalt şi, ştiindu-se priviţi pe sticlă de către un popor debusolat, îşi arată demonstrativ „muşchii”, evidenţiindu-şi „potenţa” în faţa camerelor de luat vederi. Prima reacţie pe care o ai când îi asculţi sau îi vezi este cea de revoltă, apoi te întrebi: împotriva cui?

Utilizând instrumente din arsenalul persuasiunilor subliminale, ani de zile ni s-a inoculat în subconştient că fiecare din noi suntem vinovaţi… pentru că „noi” i-am fi votat. Cred că mai degrabă ne facem vinovaţi pentru că nu ne-am îmbolnăvit de silă şi nu am administrat medicamentele potrivite – atât nouă cât şi lor. Sunt prea scumpe, iar Guvernul Bolojan ne-a sărăcit „la blană”! Ne mai facem vinovaţi că nu reacţionăm, că suportăm, ne facem vinovaţi de sinucidere lentă, pasivitatea și acceptarea tacită ne-au transformat în complici la propriile probleme. Toleranţa nemărginită a românului adevereşte înţelepciunea unui vechi proverb: „Să nu-i dea Domnul omului să ducă atât cât poate!”. Dar cât va mai putea duce? Cât va mai putea răbda? Când va asculta de chemarea „Deşteaptă-te, române!”? Nava numită România e gata să se scufunde şi contrar principiilor marinăreşti nefasta conducere aservită UE și cine mai știe cui ne trimite pe noi primii la înec, adică la război.

Îndatorarea din ce în ce mai mare a României, i-a permis FMI și UE să afirme cu aroganţa cămătarului: „Cetăţenii statelor sărace din Europa vor fi cei care trebuie să strângă şi mai mult cureaua pentru a ieşi din criza economică… Ceea ce este dramatic, şi vorbesc de state precum Grecia, Irlanda, Letonia, Ungaria, România etc., state în care trebuie redresată situaţia – nu putem continua aşa, deoarece încetarea plăţilor este iminentă, prăpastia este chiar în faţă – sunt cele care pătimesc mai mult, sunt cele mai vulnerabile”. Despre strânsul curelei şi despre „luminiţa de la căpătul tunelului” (provocate premeditat, tot prin „ingineriile financiare” ale aceluiaşi funest FMI, ale conducerii UE.și mai ales ale Guvernului Bolojan).Rata şomajului a crescut vertiginos după „fanariotismul” premierului demis și „cadoul nejustificat de miliarde făcut periodic Ucrainei. Zelenski, escrocul internațional profită: numeroare firme românești sunt „cumpărate„ cu banii dăruiți de Bolojan. Sub controlul instrumentelor-căpuşe vampiroide, războaiele financiare au devenit operaţionale, asasinatele economice şi „revoluţiile” cu efect „domino”, modalităţi prin care statele pot fi distruse economic. Soarta României a fost deja decisă: merge în marş forţat spre faliment. Minciuna la nivel de preşedinte şi premier a ajuns „reţeta” politică oficială a statului român. Utilizarea retoricii bazate pe minciună și manipulare în discursul public a devenit o temă recurentă în politica românească. De la o săptămână la alta declaraţiile se bat cap în cap, guvernanţii nu caută soluţii, nu vin cu alternative pentru că nu ei decid. Poporul român a fost selectat ca subiect-eşantion în scopul obţinerii de date asupra suportabilităţii populaţiei. Pentru aceasta a fost mai întâi manelizat, apoi tabloidizat. O parte considerabilă a forţei de muncă a fost „expulzată” din ţară luând calea economiilor occidentale. Este cultivat şi încurajat exodul de capete luminate ale românilor, în special ale tinerilor medici, ingineri şi informaticieni spre Occident, în acest mod coeficientul naţional de inteligenţă a fost redus dramatic, în favoarea ţărilor „importatoare” de materie cenuşie. Urmează restrângerea libertăţilor fundamentale, sărăcirea totală şi distrugerea a ceea ce a mai rămas din sistem. Conform perceptelor Noii Ordini Mondiale, rezultate experimentului românesc vor fi folosite în scenariul destinat transformării naţiunilor în colectivităţi de sclavi. Istoria se repetă. După un soft nefinalizat şi cu incertitudini de funcţionare, corectat şi reprogramat, în acest an cineva a apăsat tasta „Enter” şi a zis: „Scapă cine poate!”!

Unde este „grămada de fiare vechi a României”, cum numea industria românească de dinainte de ´89 favoritul doamnelor de la Apaca? Pe ce valuri plutesc azi vasele celei de-a patra flote comerciale a lumii de dinaintea hipnozei „libertăţii” lui Traian Băsescu? Răposatul a lăsat România fără datorii externe şi cu creanţe de recuperat pe deasupra. În aproape 37 de ani s-a ales praful de toată averea Ţării şi când afirm asta, mă refer atât la „Averea” materială cât şi la cea spirituală şi culturală. Până nu va fi prea târziu, ar trebui să conştientizăm că paraziţii care au distrus Ţara şi s-au îmbogăţit peste noapte – furând – nu mai au ce căuta în viaţa românilor. Trebuiesc judecaţi şi, după vina fiecăruia, predaţi în custodia administratorilor de penitenciare, iar averea obţinută ilegal, redată poporului. Acum când criza și sărăcia iau proporții, atitudinea faţă de instrumentele Mafiei globaliste – F.M.I., Banca Mondială, UE – se impune a fi mult mai circumspectă şi mai ales, demnă.

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Citesc că unii anulatori ai culturii, „progresiști” și neomarxiști îl acuză pe Octavian Goga că ar fi fost „poet cerșetor”, care s-ar fi lamentat mereu în poezia sa pentru pretinsa asuprire a românilor transilvăneni sub dubla monarhie austro-ungară, unde ar fi fost Raiul pe pământ, adică „La Belle Époque”. Firește, poezia lui Goga nu are alura poeziei simboliste sau a celei din secolul al XXI-lea – dacă mai există o astfel de poezie autentică – dar nici nu se putea așa ceva. Nici poezia lui Victor Hugo nu a fost ca a lui Jacques Prévert, ci a fost în rând cu poezia romantică a secolului al XIX-lea. La fel, poezia lui Goga este una a timpului și spațiului său, comparabilă, de exemplu, cu poezia lui Ady Endre, al cărui prieten foarte apropiat a și fost. Dar să spui că „lamentarea” lui Goga în poezie este falsă, fiindcă a fost falsă discriminarea românilor ardeleni înainte de 1918, reprezintă nu doar o blasfemie, ci o minciună sfruntată. Chiar dacă nu am ști deloc detalii istorice legate de această apăsare etnică și chiar dacă am examina doar scena politică austro-ungară din 1918 și din anii precedenți, ne-am lămuri repede de absurdul catalogărilor pomenite mai sus. În jurul anilor 1900, tot Imperiul Austro-Ungar fierbea din cauza luptei de emancipare a „minorităților” (în realitate, a popoarelor) care erau, de fapt, majoritatea. „Minoritățile”, adică cehii, slovacii, slovenii, croații, ucrainenii, sârbii, românii și alții, voiau să scape de „jug”, cum se spunea și se scria atunci. De aceea, la finele Primului Război Mondial, în anul 1918, toate aceste „minorități”, denumite, unele cu dispreț, „populații de periferie” sau „popoare fără istorie”, s-au revoltat și s-au emancipat. Atunci, imperiul cu picioare de lut, care a existat 51 de ani (1867-1918) s-a destrămat în câteva săptămâni și pe ruinele sale s-au format Cehia, Slovacia (devenite curând Cehoslovacia), Slovenia, Croația și s-au întregit România, Serbia (alăturată apoi, ca și alte foste provincii, Iugoslaviei), Polonia, Ucraina. Unele teritorii au fost apoi înghițite de colosul bolșevic (devenit ulterior Uniunea Sovietică), iar centrele fostului imperiu (adică țările dominante) s-au metamorfozat în republicile Austria și Ungaria, reduse la granițele lor etnice. Să spunem că românii nu ar fi fost asupriți în Austro-Ungaria și că Octavian Goga s-a „lamentat” degeaba, dar cehii, slovacii, croații, slovenii și toți ceilalți s-au pornit „de nebuni” să se desprindă de vechii stăpâni și să facă state separate ori să se alăture celor existente?

La fel s-a spus și la destrămarea URSS, de către unii „patrioți” nostalgici după „imperiul roșu”, anume că „republicile” nu au fost recunoscătoare binelui făcut de Moscova. Care „bine”? Dacă ar fi fost bine, oare pleca vreun popor sau fragment de popor de sub scut? Dacă românilor (câteva milioane de oameni), cehilor, slovacilor, croaților, slovenilor, sârbilor, rutenilor, bosniacilor etc. le-ar fi fost bine în „Babilonul” austro-ungar, dacă Austro-Ungaria ar fi fost raiul pe pământ, se mai emancipa vreo țară, vreun popor, vreun om? Cum să duci prostia, ignoranța, tupeul, xenofobia, șovinismul până într-acolo încât să-i absolvi pe stăpâni și să-i acuzi pe supuși? Este clar că Austro-Ungaria a fost un eșec al istoriei și că, după circa cinci decenii de funcționare forțată, s-a frânt, s-a rupt, s-a coborât în neant. Absurdul vieții din această dublă monarhie este descris destul de bine și în literatură, dacă este să nu le dăm crezare istoricilor. Este destul să-i citim pe Franz Kafka, pe Jaroslav Hašek, pe Karel Čapek, pe Robert Musil și pe mulți alții ca să înțelegem complicatul sistem de asuprire a popoarelor și a multor comunități și structuri sociale pus la punct de monarhia habsburgică și de aparatul său. În literatura popoarelor și populațiilor supuse în imperiul cu aparență de mare civilizație sunt sute de opere care critică regimul. La noi, chiar și criticii propriului popor – românii nu aveau de ce să nu fie criticați, de alții ori de ei înșiși – cum este Emil Cioran, nu-și pot reprima respingerea față de regimul care avea câteodată alură de călău. Filosoful folosea expresia „jandarmul cu pană de cocoș”, ca imagine ironică și simbolică pentru autoritatea austro-ungară de dinainte de 1918. Acest jandarm maghiar devenise în memoria colectivă românească din Transilvania semnul administrației ungare apăsătoare, al disciplinei autoritare, al supravegherii și intimidării satelor românești. Uneori, Cioran este nostalgic după ordinea lumii dispărute, mai ales în comparație cu lentoarea și neseriozitatea Balcanilor, dar se înfiorează mereu, ca în copilărie, la amintirea „jandarmului cu pană de cocoș”. Poezia lui Goga nu putea să nu evoce această lume nedreaptă în care a trebuit să-și trăiască poetul circa patru decenii din viață. Firește, cel plecat din Mărginimea Sibiului (ca și Cioran) a învățat foarte bine ungurește, s-a adaptat foarte bine la lumea aceea și s-a purtat mereu ca un cetățean fidel al statului în care trăia. Goga a fost, în același timp, un admirator al literaturii maghiare clasice și moderne.

A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi Sándor și Madách Imre, și a fost un apropiat al lui Ady Endre. Madách Imre l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de școală. Apariția „Tragediei omului” în volum, în traducerea lui Goga, s-a produs în 1934 și a fost primită ca „o strălucită creație poetică având aceeași valoare ca și originalul”. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecțiunea și frumusețea limbii lui Eminescu: „E limba și chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. Mult mai devreme, după debutul în volum, Titu Maiorescu notase: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”.

În plan politic, Octavian Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă, după 1930, vederile sale se schimbă, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. A fost unul dintre liderii mișcării extremiste românești, extremismul de dreapta sau de stânga dominând atunci în mai toate țările Europei, de la Moscova la Lisabona. Ceea ce spun nu este deloc o scuză, ci o constatare. Pentru „rezolvarea chestiunii evreiești”, adică pentru deposedarea de cetățenie a acelor evrei care intraseră fraudulos în țară, guvernul Goga-Cuza a dat legea din ianuarie 1938, pe care a studiat-o Alex. Mihai Stoenescu. Ce reiese de aici? Estimările Regelui erau că această măsură va afecta maxim câteva zeci de mii de evrei, dar până la urmă a fost vorba de peste 225 000. Aceștia, au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire. Erau considerați străini fără pașaport și supuși regimului juridic ca atare. Goga a justificat acest decret prin faptul că, între anii 1918 și 1924, în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii austro-ungar și rus. O parte dintre cei din fostul Imperiu Rus aduseseră multe dintre ideile bolșevice și aveau ca sarcină comunizarea României. Or, guvernele României interbelice, indiferent de orientare, luptaseră pentru combaterea extinderii comunismului rusesc, ca să nu se repete și la noi ceea ce se petrecuse în Ungaria lui Bela Kun (inițial Cohen/ Kohn, născut la Șimleul Silvaniei și venit în Ungaria de lângă Lenin, din Rusia sovietică) sau în Bavaria. Chiar dacă aceste explicații nu-l absolvă pe Goga de vina măsurilor antisemite, el nu a trimis pe nimeni în lagăre, nu a provocat pogromuri și nu a ordonat moartea niciunui evreu. A murit în 1938. Pe de altă parte, Octavian Goga a fost un mare luptător pentru unirea Transilvaniei cu România, pentru formarea statului național român unitar, statul care a fost validat (aproape întreg) de istorie, începând cu faimoasele 14 puncte wilsoniene și sfârșind cu toate tratatele internaționale de după 1920. Din cauza activității sale politice desfășurate în Austro-Ungaria și în România, guvernul maghiar de la Budapesta i-a intentat lui Goga – ca cetățean austro-ungar – mai multe procese și i-a aplicat multe pedepse, între care un proces de înaltă trădare, la finalul căruia a fost condamnat la moarte în contumacie.

Octavian Goga are o creație literară care nu jignește pe nimeni și mai are o primă parte a vieții sale plină de idei și de idealuri democratice. A trăit intens 57 de ani, dintre care doar ultimii, cei de după 1930 sunt tarați de extremism, de antisemitism. A fost un poet luptător (poeta vates) și creștin. Ars poetica a sa este exprimată devreme, în poezia „Rugăciune” (1905): „Rătăcitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În fața strălucirii tale./ În drum mi se desfac prăpăstii,/ Și-n negură se-mbracă zarea,/ Eu în genunchi spre tine caut:/ Părinte, orânduie-mi cărarea!”. „Părintele” i-a orânduit cărarea după voia lui și nu i-a făcut-o să fie întotdeauna dreaptă, netedă și lină. La finele vieții, presimțind moartea, poetul a scris: „Și cum, sub tâmpla mea fierbinte,/ O lume veche-mi reînvie,/ Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”. În această poezie, el însuși își vede viața ca „un joc de umbre și lumină”. Și pune umbrele înaintea luminii, ca și cum ar purta pe umeri greutatea lor strivitoare. Goga s-a căit și s-a condamnat singur. De aceea, noi nu mai avem cum și de ce să-l condamnăm. Cele multe și bune, care și „câte-ar fi putut să fie”, nu-i dau pace și le are clare în minte pentru că nun a apucat să le facă. Dar sunt multe dintre cele bune pe care le-a făcut. Și-atunci, dacă se știe din vechime că din orice om trebuie luată partea bună ca moștenire pentru viitorime, de ce să tulburăm lucrurile și lumea cu răzbunările noastre, cu răutățile noastre. Se spune că Socrate a fost oprit într-o zi pe stradă de către un cunoscut: „ – Dragul meu, trebuie să îți spun ceva despre prietenul tău. Tocmai am auzit că … – Stai așa, îl opri Socrate. Înainte de a-mi spune mai departe va trebui să treci un test. Este vorba despre filtrul celor trei site. Prima este sita adevărului. Ai verificat dacă ceea ce urmează să-mi spui este adevărat? – Păi, nu, a răspuns omul. Este ceva ceea ce am auzit astăzi și … – Am înțeles. Deci nu știi dacă ceea ce urmează să îmi spui este adevărat sau nu. Acum vine cea de-a două sită, a bunătății. Urmează să-mi istorisești un lucru bun despre prietenul acela? – Oh nu, este exact contrariul. – Deci, vrei să-mi spui un lucru rău despre prietenul meu și nici măcar nu știi sigur dacă este adevărat. Dar poate reușești să treci de a treia sită, cea a utilității. Ceea ce dorești să-mi spui despre prietenul meu îmi este de folos? – Nu, nu cred. – Deci, dacă vrei să îmi spui ceva care nu este nici adevărat, nici bun și nici folositor, la ce bun să-l mai spui?”. Prin urmare – de-acum 2 500 de ani, de la Socrate citire –, înainte de a spune sau face un lucru, este bine să ne gândim dacă lucrul acela este adevărat, bun și folositor. Eu adaug: chiar adevărat să fie lucrul, dacă este rău și dăunător, la ce să mai insistăm? Măsurile discriminatorii aplicate de Octavian Goga unor oameni sunt adevărate, dar oare este bine și folositor să le tot scoatem în față? Românii, poate, nu cunosc acest rău imens și trebuie să-l știe. După ce-l știu ce trebuie să facă? Să-l înfiereze și interzică pe poet sau să nu mai facă niciodată greșelile comise de el?

Goga rămâne pentru români „poetul pătimirii noastre”. El vede „codrii verzi de brad”, „câmpurile de mătase”, dascălul și dăscălița, pe „mama-n colțul șurii”, casa părintească în a cărei curte crește cucuta și de pe-ai cărei pereți îngălbeniți „se dezlipește-n pături varul”, vede fete și feciori la horă, vede „dragostea de două veri cu fata popii Nicolae”, vede patimi și nevoi, vede tot universul de odinioară, cu slujbele la împăratul, cu Laie Chiorul și Anița crâșmărița. Vede și momentul când satul a început să-i zică „dumneata”. Unora le pot părea „pășuniste” versurile de plângere a lui Goga, semne de frustrare a sentimentului de iobag ori de slugă. Aceste sentiment a fost real, dar cine oare l-a incumbat în mintea românului dacă nu orgoliosul stăpân maghiar, care, revenit călare în 1940 într-o parte a Transilvaniei a rostit față de români „Nics kegyelem!” („Fără cruțare!”)? E mai bine și mai uman ca supușii să fie exterminați până și în burta mamelor lor, cum sunau unele instrucțiuni ale propagandei lui foarte civilizatului Horthy Miklos, tot în 1940? Goga a exprimat mentalitate de țăran supus, iar Horthy mentalitate de jandarm cu pană de cocoș. Oare crede cineva că dacă sunt distruse statuile poetului – câteva zeci bune în toată țara – se va șterge imaginea lui din mințile românilor, se vor arde cărțile lui și i se vor uita poeziile? Revărsarea urii contra românilor și contra lui Goga poate să ajute la ceva? Văd că este lăudată Primăria din Iași pentru că a fi avut „sânge în instalație” prin îndepărtarea statuii lui Octavian Goga de pe Copou, statuie care ar trebui topită și făcut „ceva folositor din metal”; sunt îndemnați toți primarii din țară să dea statuile jos, să schimbe denumirile de instituții și străzi, „pe criterii de bun simț”, care ar lipsi din „societatea noastră de țărani sau descendenți din țărani și mocani” proști. Așa am ajuns: de la Octavian Goga la țărani și mocani, disprețuiți și condamnați! Pentru ce? Pentru că ei, țăranii, au făcut țara asta numită România, în care, de bine-de rău, trăim și noi, epigonii de azi? Și asta mulțumită sacrificiului lor, inclusiv al lui Goga. Supărații pe România nu mai au de ce să-și reverse frustrările aici, în Carpați, fiindcă acum sunt liberi să plece. Dar nu o fac, pentru că își pot exhiba veninul fără probleme, pe loc, inclusiv contra simbolurilor naționale. Avea dreptate Umberto Eco când vorbea despre „invazia imbecililor”: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor cohorte de imbecili care înainte vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr”. Lumea citește ceea ce scriu dezaxații și nu știe (nu mai știe) să discearnă și crede că Octavian Goga a fost un căpcăun, că busturile lui mușcă sau străzile cu numele său înghit oameni. O mai mare gugumănie într-o societate democratică nu am mai văzut. „Ministerul Adevărului” al lui George Orwell va fi mic copil pe lângă ce vor unii să ne pregătească. Oare acesta să fie prețul libertății la care am visat sub comunism? Să cădem dintr-o dictatură în alta? În plus, cei care îl vor distrus pe Goga, cel demult mort, ar trebui să fie cineva, să fi făcut ceva în viață, să fi condus grupuri de oameni, să fi avut răspunderi, să fi fost urmat de mase mari de oameni, cum a fost urmat poetul. Altminteri, pentru oamenii cu scaun la cap, este ca și cum ai merge cu musca la arat. Dacă Maiorescu și Călinescu l-au vorbit de bine pe Goga, putem noi să-l înfierăm? Dar cine au fost Maiorescu și Călinescu? Din păcate, există riscul ca noile generații adolescentine, fără criterii de comparație, fără cunoștințe acumulate în propria minte, crescute cu ideea de „tabula rasa”, să nu mai știe mai nimic și să ia de bune astfel de idei nihiliste. Pun o altă întrebare simplă: Dacă îl înfierăm pe Octavian Goga, dacă îi pătăm memoria, dacă îl facem călău, dacă îi topim statuile și îi interzicem numele, oare îi vor iubi mai mult românii pe evrei și vor condamna antisemitismul? Și alta: Dacă anulăm memoria, istoria și cultura, oare vom trăi mai bine? Crede cineva sincer asta? Oare binele se cultivă prin rău și iubirea prin ură? Dacă este așa, dacă sunt mulți care cred așa, atunci toată educația lumii se află în faliment. Închei cu o cugetare a lui Blaga, alt nedreptățit al sorții: „Există două realități a căror imensă zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria”. Octavian Goga face parte din istoria noastră și a fost ca aerul pentru mulți români care au făcut România. Nu mai huliți!

Marea Unire de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, a fost recunoscută și respectată de minoritățile etnice din România, cu o singură excepție: minoritatea maghiară! Aceasta, coordonată și sprijinită de către Guvernul de la Budapesta, a acționat continuu, în ultimii 108 ani, împotriva Poporului Român, pentru dezmembrarea teritorială a României și anexarea Ardealului la Ungaria. Această țară și mulți dintre conducătorii poporului ungar au avut și repetă anual obiecțiile lor împotriva Tratatului de la Trianon, din 4 iunie 1920, prin care au fost recunoscute internațional granițele statelor europene după Primul Război Mondial. După Lovitura de Stat din decembrie 1989, prin Constituția României, adoptată în anul 1991, la articolul 62, s-a precizat că organizațiile cetățenilor aparținând minorităților etnice au dreptul să fie reprezentate în Parlament de câte un deputat. Profitând de această prevedere constituțională, unică în lume, Federația Comunităților evreiești din România (care are aproape 3.000 de membri, după declarațiile lor de la ultimul recensământ al populației) l-a desemnat pe Președintele ei, domnul Silviu Vexler, să fie deputat. Acesta, profitând de dreptul la inițiativă legislativă, a înregistrat la Parlament o propunere legislativă care sfidează prevederile articolului 30 din Constituție unde se precizează că: „Libertatea de exprimare” este inviolabilă; „cenzura de orice fel este interzisă”; „sunt interzise de lege…îndemnul la ură națională…incitarea la discriminare…”.

La dezbaterea în Parlament a propunerii sale legislative, Președintele Federației Comunităților evreiești din România a sfidat: pe senatorii și deputații români get-beget; Poporul Român și Istoria sa de zece ori milenară. Cu toate acestea, majoritatea senatorilor și deputaților formată din cetățeni români tăiați împrejur și infiltrați în toate partidele parlamentare a votat Legea Vexler. Prin această lege, mica comunitate etnică a evreilor din România a vizat multe obiective împotriva Poporului Român și a Adevărului despre Istoria sa Primordială și multimilenară, precum și a Adevărului referitor la salvarea de către autoritățile Statului Român, în al doilea Război Mondial, a peste 400.000 de evrei și trimiterea lor în Palestina pentru înființarea Statului Israel (la 14 mai 1948). De asemenea, în baza Legii Vexler au început solicitările unor persoane fizice și juridice din România și din străinătate care cer să fie demolate monumente, să fie înlăturate numele unor instituții publice, ale unor străzi și piețe publice. S-a început cu Octavian Goga și urmează pe listă: Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Domnul Nostru Iisus Hristos, Mircea Eliade, Sfântul Arsenie Boca, Vasile Alecsandri și mulți alții.

La puțină vreme de la aplicarea Legii Vexler, inclusiv prin aplicarea pedepsei cu închisoarea a unor persoane care au valorificat libertatea de exprimare (conform Constituției) au început să apară diferite reacții concretizate în manifestații publice împotriva Legii Vexler și a susținătorilor ei, precum și înregistrarea unei propuneri legislative, semnată de circa 40 de parlamentari care solicită să fie rapid abrogate Legea antiromânească botezată Vexler. Viața a confirmat că, pe fond, Legea Vexler a fost inițiată și promovată pentru a provoca antisemitism în România! În relațiile dintre Israel și România trebuie aplicat și respectat principiul reciprocității! În România s-a impus să se studiază în toate școlile disciplina „Istoria evreilor. Holocaustul” și să se interzică învățarea Adevărului Istoric despre Poporul Primordial și Sfânt Get, precum și a Holocaustului împotriva Poporului Român în timpul perioadei medievale și comuniste. În Israel nu se studiază în școală disciplina „Istoria Poporului Ales Get și Holocaustul din timpul comunismului în România”.

Abrogarea urgentă a Legii Vexler este impusă de apropiata încheiere a războiului început de Israel împreună cu Statele Unite ale Americii împotriva Iranului. După marile distrugeri din Israel, produse de miile de drone și rachete trimise din Iran, precum și până la executarea lucrărilor de reconstrucție a Israelului, este prevăzută colonizarea în România a câtorva milioane de cetățeni israelieni, inclusiv a celor cu dublă cetățenie. Pentru a menține buna conviețuire dintre minoritatea evreiască aflată în diasporă în România și Poporul Român, precum și în relațiile dintre Israel și România, Partidul România Noastră solicită Federației Comunităților evreiești din țara noastră  să adreseze un APEL scris și public către Parlamentul de la București prin care să ceară să fie abrogată Legea Vexler, în procedură de urgență, înaintea propunerii legislative înregistrată de un grup de parlamentari patrioți români get-beget.

Printr-un asemenea APEL, Federația Comunităților evreiești din România își poate dovedi loialitatea față de Poporul Român care o găzduiește de circa 200 de ani.

Nicolae Steinhardt scria în 1937 – „Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente, ci de jos în sus, derbedei. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit, pur și simplu, în sensul cel mai categoric, proștii și inculții la putere și, în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice, fac prostii, ca niște ignoranți ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt- trădează. Nu-și fac datoria. Imparțiali și încrezători înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați.” Nicolae Steinhardt (1912–1989) a fost un scriitor, critic literar și eseist român de origine evreiască, convertit la creștinism și botezat. Născut în Pantelimon, aproape de București, a trăit o viață profund legată de cultură, religie și identitate. Contribuțiile sale au marcat literatura română modernă, iar drumul său spiritual reflectă complexitatea relației dintre tradiție evreiască și credință creștină. Este cunoscut pentru eforturile de sinteză culturală și filozofică. Parcă nimic nu s-a schimbat, atunci este acum…

Sirenele nu mai urlă, șoptesc. Nu prin adăposturi antiaeriene sau coridoare de spitale, ci prin chat-uri criptate, fluxuri algoritmice și ecoul gol al pauzei unui politician înainte de o propoziție atent analizată. Războiul, pandemia și minciunile, trei forțe despre care se credea cândva că aparțin unor capitole separate ale catastrofei umane – au convertit într-o singură atmosferă sufocantă. Nu mai sosesc în secvență; coexistă, se alimentează reciproc și estompează liniile dintre câmpul de luptă, clinică și trotuar. Și în această întunecime, se ridică o întrebare – nu ca retorică, ci ca rechizitoriu: Război, pandemie și minciună. Soldatul, doctorul este vinovat sau omul de pe stradă? Să demontez mai întâi scheletul vinovăției. A-l considera pe soldat vinovat de război înseamnă a confunda pușca cu mâna care o încarcă sau cu mâna care, dintr-un birou căptușit cu marmură, la trei fusuri orare distanță, semnează ordinul, redactează informațiile și redenumește invazia drept „pentru a salva democrația și libertatea”. Soldatul nu elaborează doctrina; o internalizează. Nu fabrică consimțământul, îl absoarbe, adesea înainte de a putea vota, adesea înainte de a înțelege cartografia puterii. Uniforma sa nu este o renunțare morală; este un contract scris în ambiguitate, semnat sub greutatea datoriei, a datoriilor sau a deziluziei. Să-l acuzăm înseamnă a confunda simptomul cu arhitectul și a-l absolvi pe arhitect de cel mai periculos privilegiu al său: negarea plauzibilă. În mod similar, medicul nu se află la originea pandemiei, ci la marginea ei, unde virologia întâlnește vulnerabilitatea, unde tabelele de triaj funcționează și ca registre morale. Când spitalele se clatină, când ventilatoarele sunt raționalizate sau folosite în exces, pacienții legați de paturi, când îndrumările de sănătate publică se schimbă precum dunele deșertului sub mandate contradictorii, medicul nu este autorul crizei; el îi traduce haosul în îngrijire, adesea cu risc personal. Păcatul, dacă este păcat, nu este neglijență, este rezistența de a lucra în cadrul unor sisteme deliberat subfinanțate, deliberat depolitizate până când politizarea devine letală. A o învinovăți înseamnă a o confunda asistența medicală cu triajul, cu epidemiologul care a fost redus la tăcere, pe tehnicianul de laborator cu ministrul care a îngropat raportul, pe clinician cu corporația care a acumulat echipament individual de protecție în timp ce umfla marjele. Bisturiul nu alege rana, reacționează la ea. Și totuși, se aspresc acuzațiile la adresa uniformei medicale. Apoi, există bărbatul sau femeia de pe stradă. Neînarmat, fără acreditare, deconectat dar dintr-o dată hipervizibil în panopticonul digital. El distribuie un videoclip fără a-i verifica originea. Ea refuză un vaccin nu din răutate, ci pentru că încrederea a fost erodată cu mult înainte ca fiola să fie sigilată, erodată de decenii de rasism medical, de închideri de clinici determinate de austeritate, de trădarea lentă și dificilă a instituțiilor care au promis echitate, dar au oferit excepții. „Minciuna” lui nu este adesea o invenție, ci o fragmentare: o bucată de adevăr smulsă din context, apoi transformată în armă de platforme care optimizează pentru indignare, nu pentru acuratețe. A-l considera singurul responsabil înseamnă a ignora arhitectura manipulării, cum dezinformarea nu este „răspândită”; este semănată, irigată și recoltată de actori cu bugete mai mari decât cheltuielile naționale pentru sănătate. Strada nu este sursa, este solul. Și solul nu alege ce este semănat în ea.

Ceea ce leagă războiul, pandemia și minciuna nu este coincidența, ci planul. Fiecare prosperă acolo unde responsabilitatea este difuzată, unde responsabilitatea este externalizată, unde greutatea morală este distribuită ca șrapnelul pe scară largă, aleatoriu, letal. Minciuna permite ca războiul să fie vândut drept eliberare. Războiul deviază resursele și atenția de la pregătirea pentru pandemie. Pandemia creează ceața perfectă în care minciunile metastazeaza neverificate, necontestate, imposibil de urmărit. Ele formează o triadă a eroziunii: a adevărului, a încrederii, a timpului însuși, timpul necesar pentru a delibera, a verifica, a jeli, a rezista.

Așadar, cine este vinovat? Nu soldatul care urmează ordinele pe care nu le-a scris. Nu doctorița care tratează pacienți pe care nu i-a fost permis să-i protejeze. Nu cetățeanul care respiră aerul încărcat cu dezinformare, inhaleaza politică ca pe particule și totuși se prezintă pentru a vota, pentru a protesta, pentru a avea grijă de un vecin, pentru a pune la îndoială un titlu. Vina nu rezidă în poziție, în „puterea de a defini realitatea” și de a-i pedepsi pe cei care refuză distorsionarea acesteia. Un diagnostic poate salva o viață, dar nu alocă echipamente. A confunda reacțiunea cu acțiunea este cel mai vechi truc al puterii: a-i face pe cei neputincioși să se simtă responsabili pentru propria subjugare. Adevărata întrebare nu este „cine este vinovat”, ci ”cui i se permite să numească vinovăția” și cine profită de această numire. Până când nu vom înceta să ne întrebăm: „Cine a eșuat?” Apoi vom începe să ne întrebăm: „Cine a decis cum va arăta lumea?” Dar noi continuăm să lustruim cătușele în timp ce le confundăm cu medalii.

Să fie pace!

Ce spune domnul Bergler? „Religia nu are ce căuta în școli. Este o contradicție în termeni, pur și simplu; este o contradicție ideatică. Școala este pentru învățarea științelor pozitive. Religia nu este o știință. Asta e o imposibilitate. „Nu poți să ai o Facultate de Teologie, pentru că teologia nu e o știință”. „Faptul că i s-au inventat niște reguli în interiorul unui delir este una, dar asta (n.a.: Teologia) nu ar trebui să existe. Și dacă ar fi o «paraștiință», să zicem așa, deși nici măcar «paraștiință» nu este, ar trebui să fie sponsorizată privat, de biserici, de comunități, de cei interesați de asta. În niciun caz de statul român.”, spune Igor Bergler. Eu nu pot spune absolut nimic despre afirmațiile făcute de către domnul Igor Bergler, pentru că orice aș spune, ar putea fi interpretat drept antisemitism. Domnul Bergler poate face orice afirmație vrea, pentru că afirmațiile lui vin de la un membru al minorității evreiești din România și dacă le contrazici, comiți o infracțiune, nu?! Igor Vegler nu face vâlvă cu apartenența etnică, de parcă i-ar fi rușine. Tatăl lui Igor Bergler, domnul Victor Bergler, a fost profesor de sport și nu are nici o problemă cu originea sa.

Dimpotrivă, domnul Victor Bergler este mândru de originea sa. În 2006, dădea un interviu doamnei Getta Neumann, interviu care se regăsește în „Poveștile Singagogilor”: „… eu cu mâna pe inimă pot să spun că în cartierul meu, Iosefin și nici mai încolo unde am fost în România, oriunde am fost în România, n-am simțit. Din contră, acum e foarte la modă să fii evreu. Ești foarte apreciat. Domnule dacă ești evreu, imediat se apleacă lumea. Ești deștept. Totdeauna cei mai deștepți și cei mai proști sunt evreii. Acum se recunosc niște calități, acum e de bonton să fii evreu. Cum era cu cincizeci, șaizeci, șaptezeci de ani în urmă, era foarte rău să fii evreu. Asta e, se schimbă lumea. Eu sunt foarte apreciat că sunt evreu. Cum aude lumea că-s evreu, aaa… Și atunci mă iau în fel de fel de discuții. Mă, eu discuții naționale cu voi nu port. Dacă vreți să mă întrebați de istoria poporului, discutăm, dar așa, să zic că eu îs bun și tu ești rău, asta n-o s-o fac, că eu am convingerea că e invers. Și gata”. Igor Bergler a scris următoarele cărți: „Biblia pierdută” (2015); „Testamentul lui Abraham” (2017); „6 povești cu draci” (2018/2019); „Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări” (2021); „Minciuna lui Michelangelo. Profeți și bile” (2022); „Biblia pierdută”. Roman grafic (2023); „Cronicile nesăbuinței” (2023); „Templul umbrelor” (2024); „Apocalipsa după Charlie” (2024); „Cubul lui Metatron” (2024/2025).

Mama lui Igor Bergler a fost profesoara de română și limba rusă. Pe el îl cheamă Igor. Dacă pe linie materna se trage din Ucraina și mai scriu ceva și despre faptul ca are nume slav, folosit în Rusia și Ukraina, îmi aprind paie în cap! Așa că e „normal” ca CNA sa nu ia atitudine! Asta ar însemna ca restrânge dreptul la exprimare al unui reprezentant al unei minorități oprimate. Prin urmare, sub legea Vexler, domnul Igor Bergler poate jigni pe cine vrea el, poate sa mature pe jos cu credința majoritatii. Este absolut intangibil! Igor Bergler este, cel puțin pe filiera paterna, evreu Ashkenazi – ramura aia care a dat cei mai mulți premiați cu Nobel. Karl Marx era evreu Ashkenazi, așa cum erau și cei care au aplicat doctrina marxistă și au creat bolșevismul și comunismul rusesc. Sunt date publice. Bunicul lui a fost Ezra Bergler, profesor evreu care vorbea ebraică, idiș, rusă, română, franceză, maghiară, germană. Le si preda. A prins două războaie mondiale, nu a făcut stagiu militar, nu a luptat în războaie. A fugit de război din Banat tocmai în Rusia bolșevică. Nu in vreo alta țară, ci direct la bolșevici! Erza era absolvent de Drept și al Institutului Maxim Gorki din București, înființat în 1948–1949, în plină perioadă de sovietizare a României, după instalarea regimului comunist. Scopul principal era formarea rapidă a unui număr mare de profesori de limba rusă pentru școlile din România, ca parte a politicii de rusificare și aliniere ideologică la modelul sovietic. Institutul funcționa ca o facultate de profil, cu PREDARE intensivă a limbii ruse, literaturii ruse și a elementelor de ideologie marxist-leninistă. Cursurile aveau un pronunțat caracter politic și de propagandă. Tatăl lui Igor, Victor Bergler, e născut în Derdent, Federația Rusă. Igor Bergler poartă la mână un Patek Philipe de colecție, care costă cât o vilă într-o zonă de lux a Bucureștiului. În fond, a făcut o căruță de bani din vânzarea de cărți. Așa că poate spune ce dorește, pentru el CNA nu există și noi nu avem voie să luăm atitudine! Și, oricum, nu e prima dată când domnul Bergler vorbește așa despre religii. Și mai are ceva și cu mișcarea suveranistă. În 12 decembrie 2021 presa scria: „Scriitorul Igor Bergler, despre întâlnirea cu George Simion, de la Gaudeamus: Idolul mitocanilor, cocalarilor, analfabeților”. Partea hilară e ca Igor Bergler nici măcar nu e original în ideile anti-religioase pe care le propagă! Doar repetă papagalicește teoriile pozitivismului lui Auguste Compte, care au la bază darwinismul. Și care idei comune marxism-leninismului.