Bătălia Moldovei: contradicţii româno-germane pe aliniamentul frontului…

Generalul Ilie Ştefeflea: „Nu se pot satisface cererile germane de a angaja ultimele rezerve pentru a mări consistența cordonului frontal fără a risca să ajungem la o situație care, cel puțin pentru România, va fi dezastruoasă”. În încercarea de a atrage spre spațiul românesc cât mai multe forțe germane, care să se opună împreună cu armatele române înaintării trupelor sovietice, la 19 martie 1944, Ion Antonescu a cerut retragerea pe Nistru a Grupului de armate „A”, sau cel puțin a unor unități rapide anticar germane. A argumentat prin faptul că forțele sovietice care realizaseră spargerea frontului Grupului de armate „Sud” aveau posibilitatea să forțeze Nistrul și să execute o largă manevră de întoarcere pentru a intercepta dinspre vest căile de retragere a trupelor germane, situație în care trupele române, lipsite de armament anticar greu, nu erau capabile, așa cum comunicase generalul Ilie Șteflea generalului Kurt Zeitzler (19 martie), „nici măcar să întârzie, deci cu atât mai mult să oprească manevra inamicului”. Hitler nu a acceptat propunerea și la 26 martie 1944 a solicitat să se asigure Grupului de armate „Sud” spatele zonei de operații pe cursul superior al Prutului, apoi, la 30 martie, a comunicat că forțele blindate germane se vor retrage spre vest pentru a împiedica lărgirea breșei la sud‑est de Lemberg.

În conformitate cu concepția lui Hitler, la 24 martie 1944 feldmareșalul Wilhelm von Kleist a făcut cunoscut traseul viitorului aliniament de apărare: Nistru (între Marea Neagră și Dubăsari), Orhei, Cula, nord Iași, Dealul Mare, Strunga, Târgu Neamț, Armata 4 română urmând să mențină „cât mai mult” pozițiile de pe Răut, să lupte „elastic” în adâncime pentru a întârzia inamicul până la Cula, să păstreze „cât mai mult posibil” linia Prutului și „cu orice preț” linia Târgu Neamț, Strunga, Dealul Mare, nord Iași, făcând legătura cu trupele germane de pe Cula, la Petrești, și să bareze cu o parte din forțe trecătorile carpatine, între Târgu Neamț și Rădăuți.

La 27 martie, generalul Otto Wöhler, comandantul Armatei 8 germane, avea să ordone și el ca Armata 4 să bareze intrarea inamicului între defileul Carpaților și Târgu Neamț. Inițial, Ion Antonescu a încercat să-și mențină pozițiile transmițând la 27 martie 1944 că „lipsa totală de mijloace anticar” îl punea în imposibilitatea să apere cursul superior al Prutului, că mult mai indicată ar fi fost pentru aceasta Armata 1 blindată germană, marile unități române urmând să acționeze doar pe aliniamentul Târgu Neamț-Dealul Mare. Mareșalul mai avertiza: „Și în acel caz, nici cu forțele aflate în prezent pe linia Târgu Neamț-Dealul Mare și nici prin întărirea lor cu celelalte trei divizii ce urmează să sosească nu vom putea menține acest front fără ajutorul unor detașamente speciale anticar germane”.

Insistând pentru apărarea masivului Cornești printr-o „concentrare spre înapoi” a trupelor germane din Grupul de armate „A” și nu „spre înainte” a diviziilor române, pentru evacuarea Crimeii în „ultimul moment favorabil” spre a recupera cât mai multe trupe în vederea întăririi flancului sudic al frontului din Basarabia, Ion Antonescu a mai arătat că avea datoria „față de armată și istorie” să încerce „regruparea forțelor române într-un singur bloc” în care comanda să revină comandamentului român; a mai arătat că forțele române trebuiau întărite cu unități blindate și anticar.

La 29 martie, Hitler i-a spulberat însă speranțele transmițând prin colonelul Titus Gârbea, șeful Detașamentului român de legătură cu O.K.H.‑ul, că nu era de acord cu propunerea mareșalului Ion Antonescu privind retragerea spre sud a Armatei 1 blindate, aceasta urmând să se retragă spre vest, deoarece avea nevoie de cât mai multe forțe la nord de Carpați și la est de Lemberg. Cu același prilej, a apreciat că „trupele germane și române nu trebuiau retrase la sud de linia Pașcani, Iași, Cornești, Nistrul inferior deoarece, dacă venim pe F.N.B. nu mai avem posibilități de ofensivă, fiindcă la est de Galați Dunărea nu mai permite manevra, iar din gâtul F.N.B. nu pot ieși cu suficiente forțe; trebuie deci să păstrăm un mare spațiu în Moldova și Basarabia, la adăpostul liniei Dealul Mare-masivul Cornești”.

La precizarea lui Titus Gârbea că trupele române nu puteau ajunge pe Dealul Mare decât la 4-5 aprilie 1944 și că nu se dispunea de suficientă artilerie anticar pentru a închide văile Prutului și Siretului, Hitler a decis: „Grupul de armate « A » retrage în dreapta sa pe Nistru acoperind cu extrema dreaptă Odessa pe care o voi ține cât voi putea. Când nu va mai fi cu putință, o voi distruge pentru a nu mai fi folosit portul și mă voi retrage. Toate forțele disponibile vor fi aduse în Basarabia pentru a se apăra pe masivul Cornești; părți din aceste forțe sunt în drum. Trupele române vor fi întărite cu unități germane de artilerie anticar și am dat ordin să fie trimis urgent necesarul ca să se bareze văile Moldova, Siret și Prut. Ele vor sosi până vin și diviziile române. Toate trupele române ce debarcă, batalioane, companii să fie împinse pentru a închide văile pe această linie Târgu Neamț-Dealul Mare-Iași”.

Concepția germană de a atrage forțele române cât mai spre nord contravenea și poziției Marelui Stat Major român care intenționa să pregătească „primirea bătăliei pe o poziție foarte tare” de unde să se poată face față atacurilor executate de inamic cu blindate, care să permită dispunerea rezervelor în adâncime și organizarea unui „al doilea câmp de bătălie defensivă” pe care să‑l poată ocupa la nevoie cu o parte din rezerve. Precizând că Generalul Ilie Șteflea arăta că mareșalul Antonescu „nu poate risca să piardă diviziile Armatei 4 care reprezentau « ultimele rezerve militare ale neamului românesc », aruncându‑le în luptă fără armament ofensiv (care de luptă, tunuri de asalt), fără armament anticar (tunuri grele anticar, transportoare etc.), fără mijloace de transmisiuni, în special radio, fără servicii și deci fără a se fi realizat închegarea marilor unități ale Armatei 4 într‑un sistem operativ ofensiv”.

În concepția comandamentului român, Armata 4 putea trece la o acțiune ofensivă doar în condițiile în care frontul era consolidat pe Nistru și în partea centrală a Basarabiei și în situația în care trupele germane ar fi declanșat și ele o ofensivă dinspre nord‑vest spre sud‑est în spațiul Tarnopol, Cernăuți. Atâta timp cât aceste deziderate nu erau îndeplinite, șeful Marelui Stat Major făcea cunoscut că Ion Antonescu considera „o aventură a arunca Armata 4 înainte în condițiile în care se găsește” și aprecia că era mult mai utilă pe poziția Târgu Neamț, Dealul Mare de unde putea apăra restul Țării Românești și liniile de comunicații ale frontului de sud”.

În final, la cererile insistente ale generalului Otto Wöhler, comandantul Armatei 8 germane, mareșalul Ion Antonescu a acceptat la 15 aprilie 1944  introducerea unor mari unități române în capul de pod situat la nord de Bahlui, ordonând ca acestea să fie aduse din linia a doua pentru „a nu degarnisi poziția de rezistență”. În acest context, generalul Ilie Șteflea a ordonat la 13 aprilie 1944  Corpului 4 armată român să se instaleze, cu forțele principale (diviziile 4 munte, 8, 7 infanterie, 5 cavalerie moto – de la vest spre est -, în apărare pe frontul fortificat Târgu Neamț-Strunga și Dealul Mare pentru „a întârzia cât mai mult timp înaintarea inamicului spre sud” și a forma, inițial, cu detașamente de acoperire, capete de pod la est de Nistru și Prut pentru „a asigura trecerile contra vârfurilor înaintate inamice de blindate, cavalerie sau infanterie transportată, precum și contra parașutiștilor și partizanilor până la evacuarea tuturor unităților și formațiunilor armatei și autorităților din Transnistria, Bucovina și Basarabia”.

Cu toate acestea, generalul Ilie Șteflea a continuat să aprecieze la 15 mai 1944 că în situația în care forțele sovietice ar fi străpuns apărarea celor două-trei divizii blindate germane, marile unități române de pe poziția de la nord de Bahlui „vor fi expuse unor pierderi dezastruoase, compromițându-se și apărarea de pe Dealul Mare”. În aprecierea sa, frontul germano-român nu era lipsit de infanterie, ci de arme cu care să reacționeze ofensiv, rapid și în forță, precizând: „Oricâtă densitate de infanterie am fi realizat pe front dacă blindatele și tunurile de asalt nu vor fi în număr suficient spre a înfrânge șocul maselor de tancuri inamice, frontul va sfârși prin a fi străpuns, mai ales dacă infanteria cu care căutăm a opri pe cea inamică nu are nici tunuri anticar și nici material, nici instrucția luptei apropiate contra carelor”. În final, șeful Marelui Stat Major român aprecia că „nu se pot satisface cererile germane de a angaja ultimele rezerve pentru a mări consistența cordonului frontal fără a risca să ajungem la o situație care, cel puțin pentru România, va fi dezastruoasă”.

Prin urmare, aşa cum aprecia istoricul german Klaus Schonherr, „reţinerile reciproce şi animozităile celor doi aliaţi au îngreunat colaborarea”. La acestea s-a adăugat şi interesul Înaltului Comandament german de a întări trupele aflate, în Polonia, care se opuneau pătrunderii trupelor sovietice spre Berlin. În acelaşi scop au fost luate de pe frontul românesc, în vara anului 1944 şi cele 12-13 divizii motorizate şi blindate germane, care ar fi constituit o importantă rezervă strategică în timpul ofensivei sovietice „Iaşi-Chişinău”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*