Erezii-Secte în Biserica Romano-catolică

Schisma şi Erezia – izvoarele care au provocat căderea Bisericii Romano-Catolice din Trunchiul Bisericii Ortodoxe Universale şi apariţia Reformei Protestante. Schisma vine de la cuvântul ebraic ezel – plecare, împărţire, despărţire. Schisma – sciziunea comisă în sânul Bisericii prin refuzul unei persoane sau a unui grup de a se supune ierarhiei Bisericii. Dacă grupul respectiv adoptă dogme noi şi un ritual propriu, schisma se transformă în erezie (Mic Dicţionar Enciclopedic). Schisma poate duce implicit la erezie dacă nu se renunţă la ea, iar împreună schisma şi erezia pot conduce la prăbuşirea Bisericii, rămânând doar o confesiune.

Schisma este îndreptăţită atunci când ierarhul devine eretic, ecumenic sau când nu-L mai slujeşte pe Arhiereul absolut – Hristos, ci doar pe sine însuşi -averea.

Erezia – Eres – „învăţătura greşită a unor persoane sau grupări de persoane, care şi-au organizat şi crezul lor aparte, deosebit de cei pe care i-au părăsit.” (Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament A-Z, Ed. I.B.M. al B.O.R., Buc.1984)

Termenul erezie – haeresis, ce desemnează cuvintele: alegere, părere separată, eroare, sectă a fost întâlnit în comunitatea iudaică a fariseilor şi saducheilor pe vremea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Apostolilor Săi, sub forma cuvântului ebraic nimrod – cel ce se împotriveşte, revoltatul, răzvrătitul, răsculatul. „Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Matei 24, 24)

„Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor o grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită. Şi din pofta de avere şi cu cuvinte amăgitoare vă vor momi pe voi. Dar osânda lor, de mult pregătită, nu zăboveşte şi pierzarea lor nu dormitează.” (II Petru 2, 1-3)

Schisma şi erezia sunt amăgiri, sunt ispite, sunt înşelări, sunt răzvrătiri, sunt rătăciri, sunt huliri care pot determina apariţia apostaziei – lepădarea de credinţă.

Erezia se defineşte deci, în acelaşi timp şi schismă şi ca noţiune de sectă.

Căderea într-o erezie înseamnă şi o schismă împotriva religiei adevărate, respectiv dreapta credinţă – ortodoxia, promovarea unor inovaţii în dogmă şi cult sau întroducerea unei religiozităţi pe bază de raţiune, de gnosticism, de ignoranţă ce va duce implicit la naşterea unei secte, care la rândul ei se înmulţeşte prin altă sectă-erezie, fie ea chiar pro sau contrară celei din care se naşte.

Termenul „sectă” – vine de la verbul latin „secare” – a tăia, a rupe, a desface, a dezbina. „Sectele sunt comunităţile care s-au despărţit de adevărata Biserică a lui Hristos şi s-au organizat aparte, cu doctrină, un cult şi o disciplină proprie.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor – 1994, p. 109)

Aşa cum erezia prin rătăcire, amăgire, generează altă erezie, la fel şi secta generează altă sectă prin înşelare. „Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună… Înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, trad. Cristea Florentina, Ed. Egumeniţa – Cartea Ortodoxă, 2010, p. 10)

„Secta este o grupare care s-a desprins dintr-o structură sau organizaţie iniţială, în scopul corectării unor pretinse abateri doctrinare atribuite structurii-mamă.” (Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 69)

Membrii sectei se numesc sectanţi – adică cei care s-au rupt de Biserica – Una. Sectă – sectant, dezbinătorii de Biserică se mai numesc eretici sau schismatici. Secta – se caracterizează prin devotament, venerare, dependenţă exagerată faţă de o persoană, o idee, un obiect, aderând pentru acest scop la tehnici de control şi manipulare, precum: separarea de prieteni, de familie, de rude, de mentori, mărirea sugestibilităţii sau exercitarea supunerii prin controlul informaţiilor, ştergerea individualităţii, repetarea judecăţii critice, reducerea la maxim a influenţelor exterioare, intensificarea dependenţei faţă de „adunare”, frica şi teama de a o părăsi.

„Ereticii sunt cei ce se abat de la învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe, iar schismaticii sunt cei ce nesocotesc disciplina bisericească stabilită de Sfinţii Părinţi. Sectanţii sunt şi schismatici şi eretici, în acelaşi timp, pentru că s-au abătut atât de la disciplina, cât şi de la învăţătura de credinţă a Bisericii lui Hristos.” (Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele…, op. cit., p. 109)

Liderul sectei se crede „împuternicit” de sus să reformeze Biserica Apostolică. Fidelitatea faţă de sectă şi dependenţa ideologico-doctrinară sunt căi de mântuire. Pentru a-şi justifica doctrina sectanţii au folosit/ folosesc traduceri distorsionate din Biblie, tipărindu-le în ediţiile lor „revizuite”. Folosesc din Scriptură versete speciale, pe care repetându-le obsesiv, îşi crează o pseudo-realitate religioasă şi crezând că înţeleg sensul „providenţial”, se manifestă ca nişte „defazaţi” cu un vocabular redus şi cu o stearpă capacitate de analiză prin răspunsuri banale, stereotipe.

În „teologia” sectei un rol determinant îl joacă Apocalipsa lor. Liderul sectei se auto-alege. El nu se subordonează nimănui. Comunicarea „divină” cu secta se face lăuntric numai prin glasul său. Copiii sectanţilor sunt neglijaţi de părinţii, fiindcă şi-au modificat starea de afecţiune anterioară, înlocuind-o cu „voia Domnului.”

Părăsirea sectei susţine liderul ei este echivalentă cu despărţirea de Dumnezeu. Cercetările şi dovezile aderării sectanţilor la erezie, arată că „o treime au avut parte de tulburări psihice înainte de convertire, de stres semnificativ…” (Ierom. Visarion Moldoveanu…, Ereziile Apusului, op. cit., p. 78)

Factorii care influenţează un individ să devină sectant sunt: lipsa încrederii în sine, scepticismul, necredinţa, lipsa de discernământ, ambiguitatea, incultura, deziluzia socială, singurătatea, căutarea noului, paradoxuri, himere, ispite, deşertăciuni etc.

I. Primele erezii – secte iudaice au fost erezia saducheilor (Fapte 5,17; 23, 8; Matei 22, 23;),  eresul fariseilor (Fapte 15,5), secta Ebioniţilor – respectau legea mozaică, negând divinitatea lui Hristos, considerat fiul natural al Mariei şi al lui Iosif.

II. Erezii creştine în primul veac al Bisericii. Avertizarea Bisericii din Corint, a comunităţii corintenilor de către Sf. Ap. Pavel, că: „trebuie să fie şi între voi eresuri (erezii), ca să se învedereze cei încercaţi.” (I Cor., 11, 19; I Tim., 4,1; Tit, 3,10)

Iudeo-gnosticii – sectă sincretistă axată pe legea mozaică, gnosticism antic şi idei creştine. a. Cerint – un iudeu alexandrin din Asia Mică susţinea că lumea aparţine unui Înger-Demiurg, alt înger a dat legea mozaică, iar Iisus era om natural. b. Elchesaismul – Elkasai, promova acelaşi sincretism, susţinând că Hristos este un eon – înger superior, iar Duhul Sfânt este un principiu feminin. Hristos s-a întrupat de mai multe ori, ultima oară fiind din Fecioara Maria. c. Simon Magul (Fapte Apost. 8, 9-25), admitea o ierarhie de eoni subordonaţi Cugetării, care a emanat îngeri, arhangheli şi pe Demiurg – Dumnezeul iudeilor. Cugetarea s-a întrupat într-un şir de femei, iar în vremea lui, chiar în concubina sa Elena din Tyr, cuplu care prin devotamentul credinţei în ei se pot mântui cei ce cred.

III. Erezii gnostico-iudeo-creştine

Gnosticismul (sec.II.) – sectă religioasă-sincretistă, care prin gnosis – gnoză cunoaştere, ştiinţă, se poate şti totul, dobândindu-se astfel mântuirea. Liderii sectei au fost Satornin, Basilide, Valentin. 2. Maniheismul – un amestec de budism, parsism, teosofie babiloniano-haldeică şi idei creştine. Mentorul sectei a fost un persan din Ctesifon-Babilonia, Manes (sec. III). El percepea două lumi, fiecare cu câte 5 serii de eoni, cea a întunericului – aparţinând lui Iisus cel pătimitor şi cea a luminii – Iisus Mântuitorul. Ieşirea din lumea întunecată se face prin învăţătura lui Hristos cel nepătimitor. Omul are două suflete, unul bun şi altul rău. Şi-a organizat secta după modelul Bisericii: 12 apostoli, 72 episcopi, preoţi, diaconi, evanghelişti.

Erezii apărute în sânul Bisericii

Marcionismul promovat de Marcion din Sinope-Pont (sec.II.), a contestat prin opera sa Antiteze, contradicţia dintre Vechiul şi Noul Testament, ca fiind opera a doi Dumnezei, cel al Vechiului Testament, creatorul lumii, aspru, drept şi rău; cel al Noului Testament – Dumnezeul cel Bun, care s-a coborât asupra lui Iisus Hristos. Deşi condamnat ca eretic, Teza sa nu este o erezie. Este o raţiune care se asumă Adevărului. 2. Montanismul provine de la ereticul Montan care se considera Paracletul – Mângâietorul, organul Sfântului Duh, ce va desăvârşi revelaţia Noului Testament. 3. Hiliasmul – milenarismul, erezie ce susţinea o teocraţie pământească, o nouă venire pe pământ a lui Hristos, care va stabili o primă înviere de o mie de ani a drepţilor în mijlocul cărora va petrece. 4. Alogii – sectă ce contesta Evanghelia Sf. Ap. Ioan, fiindcă revela Logosul şi Apocalipsa. 5. Antitrinitarismul – erezie ce  condamna unitatea persoanelor Sfintei Treimi, considerând că Fiul şi Duhul Sfânt sunt puteri sau însuşiri ale Tatălui. Între sectanţi s-a numărat şi episcopul Antiohiei Pavel de Samosata (sec.III.), care contesta dumnezeirea Fiului ca persoană, identificând Logosul cu înţelepciunea lui Dumnezeu şi cu Sfântul Duh. A fost condamnat de 3 sinoade ţinute la Antiohia.

Cauze religioase

Punându-l forţat pe Apostolul Petru pe scaunul Romei, Biserica latină şi-a revendicat şi a declarat cu de la sine putere – PRIMATUL PAPAL astfel realizat:

  1. a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato Petro institutione);
  2. b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri Romani Pontificis);
  3. c) Natura şi esenţa primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus Romani Pontificis);
  4. d) Principiul infailibilităţii Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili magisterio).

(Sf. Nectarie de Eghina, De ce papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos? Istoria Schismei (I), trad. din lb. greacă de Caliopie Papacioc, Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2011, p. 17)

„Confirmarea” Apostolului Petru pe scaunul episcopal al Romei n-a fost întâmplătoare. Raţionamentul a fost acesta: Petru, ca Apostol, era considerat de latini Vicarul lui Hristos, fiindcă, presupuneau ei, că Iisus i-ar fi încredinţat Cheile Raiului. Devenind primul Episcop al Romei, urmaşii săi papii nu deveneau vicarii lui Petru ci Vicarii lui Hristos, care în mod implicit îşi exercitau puterea precum Hristos Arhiereul absolut atât peste Cer, cât şi peste pământ.

„Adaosul Filioque” – erezie apărată de teologul Augustin (+430), alături de „predestinaţie”, susţinând că „de când Adam a căzut prin păcat, toţi oamenii se nasc în păcatul originar şi merită pe bună dreptate iadul. În bunătatea Lui însă, Dumnezeu îi mântuieşte pe câţiva fără vreun merit din partea lor, şi anume pe cei predestinaţi.” (cf. Ierom. Visarion Moldoveanu/ Bogdan Mateciuc, Ereziile Apusului – despre Protestantism şi ispitele raţionalismului creştin, vol. II, Ed. Vicovia-2007, p. 164)

„Adaosul Filioque” – învăţătura inventată de catolici că Sfântul Duh purcede „de la Tatăl şi de la Fiul” a apărut prima oară în Sinodul I de la Toledo – Spania în 447, apoi tot la Toledo în 589, la Sinodul al III-lea şi la Sinodul de la Aachen în 809, generalizându-se în întregul Apus din 14 Februarie 1014.

Potrivit Marii Taine dumnezeeşti a Întrupării – Înomenirii Domnului, confesiunea catolică acordă cinstiri separate Mântuitorului atât ca Persoană, cât şi ca Fire, nu o singură cinstire a Persoanei lui Iisus Hristos în care s-au unit cele două Firi, dumnezeiască şi umană „în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit”, cum s-a stabilit la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon din anul 451, aşa cum mărturiseşte şi cinsteşte pururea Biserica Ortodoxă Universală.

„Sacra-Inimă a lui Isus”, născocire, sminteală a monahiei Maria Alacoque (sec. XVII), susţinută întâi de duhovnicul ei iezuit, la Colombiere, apoi de papalitate. După „revelaţiile” relevate de iezuiţi, monahia Maria Alacoque petrecea nopţi întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul Isus. Odată, El i-a îngăduit a-şi rezema capul pe pieptul Său şi i-a cerut inima sa. Ea a consimţit; atunci Isus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie…, făcând-o moştenitoare a inimii Sale în timp şi în veşnicie.” (Vladimir Guette, Papalitatea Eretică, trad. de Protos. Gherasim Saffirin, Ed. Scara, Bucureşti-2010, p. 70-71)

„Imaculata Concepţiune”, dogmă a confesiunii catolice, întărită prin bulla papei Pius al IX-lea din 8 Decembrie 1854, potrivit căreia zămislirea Fecioarei Maria s-a făcut în afara păcatului strămoşesc, bullă prin care „Treimea a fost întregită cu Sfânta Fecioară ridicată la vrednicia dumnezeiască.”  (ibid., p. 90)

„Indulgenţele”, calcul „trudit” şi socoteală merituoasă a Vicarilor Romei, cum că Isus Hristos, Fecioara Maria şi Sfiinţii au supra merite foarte multe, alcătuind astfel „un tezaur”, aflat la dispoziţia şi libertatea papei de a dărui merite fie viilor, fie morţilor din Purgatoriu prin mijlocirea „indulgenţelor”„supra-abundenţă” a faptelor bune ale dumnezeeştilor persoane, ale sfinţilor şi trecerea unui număr din aceste fapte „meritorii”, celor care nu au avut deloc, dar evident tarifate greu şi cu cinism de urmaşii vicarului Petru.

Obârşia „indulgenţelor” o găsim la sinodul din 895, ţinut la Tribur-Mayenza. Acceptul canonisirii prin plată face să dispară penitenţa, rămânând doar suma care v-a hotărâ răscumpărarea. În veacul al XI-lea s-a născocit „indulgenţa plenară” – iertarea tuturor păcatelor săvârşite în viaţa muritoare. Aşa s-a stârnit râvna cruciadelor. Papa Urban al II-lea, alături de episcopii săi, a hotărât la sinodul din anul 1096, de la Clermont că „drumul la Ierusalim pentru liberarea acestei Biserici v-a ţine loc de orice pocăinţă”. (Vladimir Guette, op. cit., p. 180)

Papa Calist al II-lea, la sinodul din anul 1122 de la Lateran, a oferit „indulgenţa plenară”, celor care vor merge să-i bată pe musulmani în Spania. (ibid., p. 180)

Bernard de Clairveaux (1091-1153), reformatorul ordinului cistercian (canonizat), mărturisea că în această primă cruciadă s-a înrolat scursura cea mai de jos a societăţii, „toţi nelegiuiţii, hulitorii, răpitorii, batjocoritorii de cele sfinte, ucigaşii, călcătorii de jurăminte, prea-curvarii.”  (Bernard de Clairveaux, Serm.ad. Milit., c.5)

Aşadar, nu este de mirare că în această cruciadă papală s-au săvârşit cele mai odioase cruzimi şi cele mai diabolice nelegiuiri.

Iniţial episcopii împărţeau „indulgenţele”, dar vigilentul papă Innocenţiu al III-lea a îndreptat această împărţeală care aducea pagubă Romei prin sinodul din 1215, de la Lateran, care fixa episcopilor o „indulgenţă” pe an la sfinţirea unei bazilici şi una la 40 de zile, la serbarea acelei sfinţiri.

Papa Bonifaciu al VIII-lea, a decretat anul 1300 – „an sfânt”, acordând  „indulgenţa plenară” tuturor pelerinilor care vor vizita Roma. Clement al VI-lea a hotărât în 1342, un jubileu cu „indulgenţa plenară” la fiecare jumătate de veac. În bulla lui Unigenitus se pomeneşte despre „Tezaurul – meritelor prisositoare.” Grigorie al XI-lea a fixat  „indulgenţa plenară” la fiecare a treia parte din veac, iar Paul al II-lea a stabilit regula „indulgenţei plenare” la fiecare pătrar de veac. Sixtus al IV-lea este primul papă care a acordat „indulgenţe” sufletelor răposaţilor din Purgatoriu în anul 1471.

Cele mai docte tratate despre „indulgenţe”, aparţin preoţilor Wolf-Lupus, Theodore de Saint Esprit, Honore de Sainte Marie, Perrone, precum şi teologilor Juenin şi Morin.

„Purgatoriul” – loc de curăţire, de purificare a sufletelor răposaţilor situat între Iad şi Rai, care după expirarea timpului de curăţire prin „indulgenţe”, pot urca în Rai.

Erezii şi rătăciri papistaşe în cadrul tainelor catolice

De vreme ce Biserica Romano-catolică s-a desprins de Trupul şi Duhul Bisericii Ortodoxe Universale în 16 Iulie 1054, devenind confesiune a papismului, a pierdut împărtăşirea Sfântului Duh, astfel că nici o Taină nu mai este validă, ci au doar un caracter simbolic.

Botezul se putea repeta încă o dată, la fel şi Mirungerea. Botezul s-a despărţit de Mirungere, care se conferă la vârsta de 12 ani. Euharistia: folosirea azimei, element mozaic în locul pâinii dospite, după veacul IX. (Juenin, Comment. de Sacrement, dissert. IV, c. I, art. 4/ 5, no.1) Azima şi vinul se sfinţesc de preot rostind cuvintele instituirii Tainei de către Hristos: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu! Beţi…”, nemaiavând părtăşia Duhului Sfânt. Azima şi vinul se primesc separat, azima doar pentru credincioşi, separată de cea a clerului. Din secolul al XII-lea s-a introdus hostiile – azimă sub formă de monedă şi s-a oprit împărtăşirea copiilor. (Renaudot, Perpetuite de la foi sur les Sacraments, liv.II,c.8)

În soborul călugărilor cistercieni din Cîteau, din anul 1261, s-a oprit oficial împărtăşirea cu vin, pildă urmată de întreaga confesiune catolică. (Perrone, Traite de Eucharistie, pars. 1, c. 3, prop. 4)

Messa – liturghia se oficia în fiecare zi din veacul al X-lea, numai în limba latină în întregul Apus, iar din secolul al XIII-lea se putea săvârşi mai multe messe pe zi.

„Penitenţa” se desfăşoară într-un dulap-„confesional”, în patru timpi: confesiunea, căinţa, dezlegarea, „satisfacţia”, prin „indulgenţe”.

Cazuiştii –iezuiţii, urmând calea Teologiei morale, imorale a lui Alfons de Liguorio, canonizat de papă, au alcătuit un curs-Diaconalas, ce conţine un ghid al tuturor desfrânărilor, pentru preoţi, un vast sistem de inchiziţie, născocind un nomenclator special al tuturor păcatelor, al tuturor împrejurărilor, al tuturor născocirilor întru desfrânare, pentru a se cunoaşte gradul de imoralitate al penitenţilor, cărora le acorda o îngăduinţă la fel de imorală, folosindu-se de aceştia după gradul de imoralitate. „În mâinile sale, mărturisirea e un mijloc de corupţie, o şcoală a desfrânării, un instrument pentru a-şi aşeza tirania sa asupra conştiinţelor şi chiar pentru a se face stăpân peste averea altuia.” (Vladimir Guette, op.cit., p.169)

Taina hirotoniei, deşi şi-a păstrat continuitatea prin succesiunea apostolică a hirotoniei, catolicii au mutilat-o, impunând hirotonia celibatului la diaconi şi preoţi, oprind astfel hirotonia clerului care şi-ar fi întemeiat familie, întrucât aceştia ar fi fost mai vrednici slujirii Domnului, nu episcopilor, papilor, vicarilor.

Celibatul impus ca lege obştească este un jug nelegiuit, o robie care strică rânduiala Bisericii Apostolice a lui Hristos. „Celibatul a fost pricina dependenţei şi înjosirii clerului roman, căci el este o pecete a desfrânării care i-a atras repulsia şi ura popoarelor.” (Vladimir Guette, op.cit., p.184)

Celibatul clerului a fost spulberat temeinic la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, între cei 318 sinodali de marele călugăr, crescut din copilărie în mănăstire şi cunoscut pentru viaţa sa curată, ascetă, feciorelnică, plină de har, Pafnutie, lăsându-i-se fiecăruia libertatea de a alege.

Celibatul apusean a făcut ca după despărţirea Bisericii Romei, de Biserica – Mamă din 16 Iulie 1054, să atingă în confesiunea catolică culmile cele mai înalte ale desfrânării. „Sînt nenumărate zicerile care batjocoresc „celibatul” preoţilor romani. De pildă: „Cel mai sfînt pustnic îşi are curva lui.” Sau: „Roma are cele mai multe curve din toate oraşele, pentru că are cei mai mulţi celibatari.” Papa Pius al II-lea a numit Roma „singurul oraş stăpînit de bastarzi, fiii şi nepoţii papilor, cardinalilor. Chiar istorici romani recunosc că „între papi au fost mulţi dintre cei mai degeneraţi, unii dintre ei fiind ucişi de cîte un soţ care i-a găsit în pat cu femeia lui. Ca să nu mai vorbim de mulţimea <<sfinţilor vicari ai lui Christ>> ucigaşi de oameni, curvari, prea-curvari, incestioşi, pedofili şi tîlhari care alcătuiesc lista <<urmaşilor lui Petru>> de la Vatican.” (Fleury, citat de Vladimir Guette…,p.195)

În Biografia marelui canonist-reformator Vincent de Paul (sec. al XVII-lea), scrisă de ucenicul său Abelly-episcop de Rhodez, se menţiona în anul 1642, într-una din epistole: „Aici, într-această dioceză, clerul este fără rînduială, poporul fără frică, preoţii fără evlavie şi fără dragoste, amvonurile fără predicatori, ştiinţa fără onoare, păcatul fără pedepsire. Aici, fapta bună este prigonită… Mă îngrozesc gîndindu-mă că în dioceza mea sînt aproape şapte mii de preoţi beţivi sau curvari, care se urcă în toate zilele la altar şi care nu au nici o chemare.”(Abelly, Viaţa venerabilului Vincent de Paul, cart. II, c. 1)

Presbitera preotului ortodox este pioasă, evlavioasă, misionară-social, coajutătoare preotului în misiunea lui de slujire, o comoară de dragoste creştină.

Iezuiţii care „ştiau totul”, considerau că preotul roman trebuie să fie celibatar pentru a deveni învăţat, ca să-şi înveţe credincioşii, dar istoria ne demonstrează cu totul alceva. „E un fapt neîndoielnic că toate progresele – în filosofie, în ştiinţe, în arte – au ca autori bărbaţi căsătoriţi. Alt fapt nu mai puţin lipsit de îndoială e că, la o sută de preoţi celibatari, nu va găsi cineva cinci care să fie oameni învăţaţi. Un alt fapt e că, lăsînd deoparte cîteva tagme monahale care au strălucit în osebite vremi prin lucrările lor de erudiţie, nu întâlneşte cineva în clerul celibatar decît foarte puţini bărbaţi cărturari… Să luăm drept pildă Franţa, care ar avea clerul cel mai învăţat. Care sînt operele acestui cler de la începutul veacului? Vom găsi, în literatura religioasă, cîteva nu însemnate în ele însele, dar care să fi făcut vîlvă în lumea ultra montană. Ale cui sînt aceste opere? Ale domnului doctor Joseph de Maistre, ale lui de Bonald, ale lui Laurentie etc., care sînt sau au fost bărbaţi căsătoriţi. Cine sînt aceia a căror direcţie o urmează clerul în materiile politice şi sociale? Bărbaţi însuraţi! Căutăm printre operele celibatarilor, dar nu întîlnim decît compilaţii fără însemnătate, ale căror autori îi copiază fără sfială pe înaintaşii lor – ca Rohrbacher, Gousset, Carriere, Jager, etc. – neavînd nici o gîndire proprie.” (V. Guette…, p.201)

Familia a fost/ este binecuvântată de Dumnezeu prin unirea căsătoriei, iar cea  creştin ortodoxă este ridicată la rang de Taină prin cununie de către Biserică.

Familia creştin ortodoxă este temelia Casei, temelia Patriei, temelia Bisericii, temelia lumii, temelia Trecutului, temelia Prezentului, temelia Viitorului.

Femeia este hărăzită de Dumnezeu pentru a avea un rol primordial în Creaţia Sa.

„Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu! Daţi-vă seama că destinul întregii omeniri depinde de cuvântul Fecioarei Maria, libere: Fie mie după cuvântul Tău ! Şi s-a schimbat destinul întregii omeniri, şi chiar al lui Dumnezeu în lume. Maica Domnului este o FEMEIE care a deschis porţile Fericirii, Libertăţii şi Veşniciei în lume.” (Ava Arsenie Papacioc, Despre Viaţa de Familie şi diverse probleme ale lumii contemporane. Constanţa-2011, p. 60)

Preotul ortodox îL slujeşte şi îL slăveşte pe Dumnezeu în Biserica naţională şi îşi coslujeşte Patria şi Familia.

Clerul catolic, din orice ţară ar fi, nu îşi poate cosluji şi patria, fiindcă toate Confesiunile Romano-Catolice nu sunt naţionale, ci doar „filiale” ale Vaticanului, cârmuit de un papă, care este şi împărat lumesc peste un Stat, mare cât un sat, iar credincioşii confesiunii catolice sunt cetăţenii acestei „virtuale” împărăţii.

Taina căsătoriei în Confesiunea catolică se foloseşte de preot doar ca de un „martor necesar”, precum se întâmplă la cununia civilă în lumea ortodoxă.

Ungerea bolnavilor la catolici se săvârşeşte doar în pragul morţii şi atunci ea este însoţită de „indulgenţa plenară” – <<in articulo mortis>>.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*