Arhiva zilnică: 22 februarie 2021

Vlahii români din Austria. Secretele etnogenezei românești de la vest de Tisa

Burgenland este o regiune pitorească din Austria la granița dintre Slovenia, Ungaria și Slovacia. Este frontiera de nord-vest a vlahilor români, care se întindeau de acum o mie de ani din Peloponez până în Croația, Peninsula Istria și munții Austriei. Istoricii, încă nu au ajuns la o concluzie clară, dacă vlahii din Austria au fost autohtoni iviți din simbioza etnogenezei traco-geto-daco-latine sau sunt produsul transhumanței unei populații de vlahi munteni, care s-au răspândit până pe teritoriile germanice ale Habsburgilor. Istoricul clujean Silviu Dragomir i-a numit maurovlahi sau caravlahi pe vlahii dalmați și din Peninsula Istriei, care au similarități cu cei din sudul Austriei din zona Burgenland. Venirea slavilor în Balcani în secolul VII și a triburilor maghiare în sec. IX din Panonia au spart unitate civilizațională și etnică a vlahilor, care s-au numit pe ei însiși ca „rumâni”, iar propriile țări cu numele de „România” sau „Românija”. Vlahii erau în general munteni, păstori și, de asemenea, buni luptători pentru că pe parcursul evului mediu au fost înrolați în armatele croate, germane, sârbe, cehe sau maghiare. Etno-folcloric vlahii din nordul Croației, ca și cei din Cehia, Polonia, vestul Ucrainei sau din Austria se definesc prin port, tradiții, toponimie, etimologie, semiologie și grai cu românii din țările geografice românești Țara Moților, Țara Maramureșului, Țara Loviștei sau Țara Hațegului. Istoricul bizantin Iosif Genesios a folosit denumirea de „geți” (getae) într-o relatare legată de participanții la răscoala lui Toma Slavul din anul 821.

Scriind despre geți, Genesios s-a referit la un popor situat la nord de Dunăre, aflat sub ocupația slavilor.Constantin al VII-lea Porfirogenet a scris despre locuitorii din Dalmația, care își ziceau romani și vorbea o limbă latină și care au fost alungați de slavi. Slavii îi numeau vlahi pe urmașii romanilor. Constantin presupunea că acest popor ar fi urmașii romanilor aduși din Italia în timpul împăratului Dioclețian. Este prima menționare istorică a vlahilor din Dalmația. Alți istorici bizantini îi numeau pe vlahi cu numele de daci sau geți în secolele XI și XII. Vlahii sunt menționați în 1040 sub numele de „geți” și „daci” ca mercenari în Polonia participând la război în vremea ducelui Cazimir. Împărăteasa Ana Comnena descrie românii în ”Alexiada” folosind termenii vlahi, dar și daci: „dacii locuiesc pe pantele de nord ale munților Haemus (Hercinici în unele traduceri) iar macedonenii pe pantele de sud. Vlahii ca urmași ai geto-dacilor erau întinși pe întreg arealul central-european și în Peninsula Balcanică, iar la est până la Nipru fiind spaima vikingilor și implicați în stăpânirea Kievului (pe atunci ucraineni nu existau).

Controversa istoriografică se referă la vlahii din Austria, dacă sunt autohtoni sau veniți prin fenomenul de transhumanță sau prin colonizări de populații. Este evident că există o similitudine de grai și port dintre vlahii din Dalmația și cei din Burgenland. În cursul anului 1995 în Austria a apărut o broşură intitulată „De șase ori Austria, istorie şi situaţia actuală a grupurilor etnice”, a autorului Gerhard Baumgartner, cu un cuvânt însoţitor semnat de Dl Dr. Franz Vranitzky, cancelar federal al Austriei. Broşura este volumul I din ediţia „Minorităţi”, editată de „Initiative Minderheiten” tipărită la editura „Drava” din Klagenfurt. În această carte apar mărturii despre colonizarea vlahilor în Burgenland în secolul XVI. Cei 30.000 de croaţi colonizaţi în Burgenland, în secolul al 16-lea, au constituit 30% din populaţia landului. Cea mai mare parte a imigranţilor erau ţărani, dar printre ei se aflau şi preoţi, meseriaşi, negustori, mici nobili şi nobili. De un statut juridic special s-au bucurat Vlahi sau Valachi, dintre ei, care au fost colonizaţi în 13 sate, în plasa Oberwart, în partea de sud a dealurilor Gunser Gebirge, care vorbesc însă, azi, un dialect propriu. Ei au avut de plătit dări mai puţine, au fost scutiţi de clacă şi au fost atraşi de către familiile de stăpâni ai pământului, Batthyany şi Erody, în servicii militare şi de poliţie. Spre deosebire de ceilalţi ţărani, ei s-au ocupat intensiv, până în secolul al 19-lea, cu păstoritul şi cu un comerţ înfloritor, cu vite şi lână, între Steiermark, Austria de jos, Ungaria şi Bosnia. În 1971 a apărut la Berlin o carte interesantă „Originea Croaţilor Valahi din sudul Burgenlandului”, precum şi „Dicţionar al dialectului croat din Burgenland”, cu subtitlul – localităţi valahe -, ca volumul 15 al publicaţiilor de Balcanologie a aceluiaşi „Institut Europa răsăriteană” a Universităţii libere din Berlin. Dialectul croat vorbit în Burgenland este de fapt o limbă vlahă slavizată, care face parte acum din dialectele limbii croate. Ca urmare teza colonizării cu vlahi croați a Austriei în secolul XVI are baze științifice, dar se poate interpreta și ca simbioză etnică, prin slavizarea vlahilor autohtoni de către croații ca forță politică stăpânitoare. În Burgenland 14 sate sunt valahe: Althodis, Weiden cu Parapatisch şi Ştefanshof, ober şi Unterpodgoria, Rumpersdorf, Podler, Allersdorf, Allersgraben cu Raurigel, Altschlaining, Mochmeierhof şi Spitzzicken, toate aşezate în plasa Oberwart. În prezent Stefanshof este părăsit, iar Altschlaining este complet german. Valahi locuiesc la sud de dealurile Gunser-Berstein în partea de sud a Burgenlandului. Cu excepţia satului Spizzicken, toate satele valahe sunt aşezate inclusiv într-un triunghi echilateral de doi pe șase kilometri, în linie aeriană, al cărui vârf îl formează Rauringel în răsărit Althodis. În aceste sate se vorbește o limbă românească străveche, de secol XIII, dar în contact cu celelalte populații s-a vorbit limbile stăpânitoare: croata, maghiara sau germana.Vlahii se mai numeau și „Uskoki”, din maghiară „refugiați”. În secolul XVII valahii se ocupau cu pirateria și atacurile împotriva turcilor, lucru care deranja pe venețieni. Până la urmă împăratul Ferdinand al II-lea i-a mutat pe vlahi după 1617 în interiorul Burgenlandului.

Azi, vlahii din Austria trăiesc în pace și prosperitate și sunt mândri de originea lor românească. Bad Tatzmannsdorf este o localitate pitorească, considerată un fel de capitală a vlahilor, deși regiunea a aparținut Ungariei între 1869 și 1921. Aici se găsește un muzeu etnografic cu case în aer liber la fel ca ale moților din Apuseni. În localitățile dimprejur dealurile poartă denumirea de „Olah”, unde și acum ciobanii vlahi pasc oile, iar în satul „Vlahija” ești chiar în patria vlahilor din Austria. Toți vlahii de aici au conștiința originii române, iar tradițiile sunt specific românești. Ei spun „șercan” la zmeu și au cultul morților la cimitir, aprind lumânări, pun flori la morminte și oferă pomană săracilor. Cuvinte ca „panche”, „gaci”, „gaban”, „cijme”, „izvor”…locul „La Biserică” și azi sună atât de românește în gura localnicilor, care umblă în cămăși albe încinse la brâu cu curele late de piele. (vezi Andrei Cheran și Claudiu Târziu, în revista „Formula As” – „Copii ai Vlahiei suntem noi”, 2010). Istoria vlahilor din Austria este azi ocultată de ignoranță și dezinteres din partea autorităților statului român. Institutele noastre de etnofolclor și istorie, precum și MAE, ar putea să investească în promovarea identității acestei Vlahii din Austria, ca o punte spirituală dintre popoarele român și austriac. Vlahii din Austria nu mai sunt siguri de identitatea lor autohtonă românească sau de „refugiați” din Dalmația pe filiera croată. Păstrarea culturii, limbii și portului vlahilor din Austria este o datorie morală. Etnogeneaza românilor s-a întins până în Burgenland – o Țară a Vlahilor. Ei recunosc cu mandrie: ICH BIN VLAHA.


Darul de suflet: Troița din cuvinte a poetei Aurelia Rînjea

Darul de suflet pe care îl face scriitoarea Aurelia Rînjea reprezintă un gest de mare generozitate, dar și de supremă recunoștință, un semn de mulțumire închinat lui Dumnezeu, oamenilor, preotului și nu în ultimul rând întregului neam românesc de pe acele meleaguri: „Privind Troița, cu iubire și smerenie spun: Doamne, ia sub Acoperământul Tău cel Sfânt acest neam trăitor al acestor meleaguri, parte a Grădinii Maicii Sfinte!”… Pentru că este vorba despre o personalitate marcantă a literaturii române contemporane, dați-mi voie să încep prin a face o scurtă prezentare a scriitoarei Aurelia Rînjea. Este profesor, scriitor, cronicar, poet și nu în ultimul rând redactor și critic literar. Scrierile sale au îmbogățit literatura română contemporană de mai bine de două decenii, încă din 2001 de la prima carte publicată. În portofoliul domniei sale sunt așezate la loc de cinste, nu mai puțin de 57 de cărți de autor, cărți care îi poartă semnătura, scrise în limba română și franceză. Este co-autor în peste 50 de antologii literare și colaborează cu peste 30 de reviste literare din țară și străinătate. A participat la nenumărate evenimente literare, tabere, campionate, festivaluri și concursuri. Pentru bogata sa activitate literară i-au fost decernate nenumărate medalii, trofee, diplome și distincții. A scris peste 70 de cronici literare și a prefațat peste 40 de cărți ale unor autori români. Scrie număr de număr în revistele Luceafărul din Vale din Petroșani și Poezii pentru sufletul meu din Montreal, fiind colaborator permanent. Este membru al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română și membru al World Poets Association România.

Prin natura sa, omul este într-o permanentă căutare a fericirii, a sinelui interior, fiind nesigur, nehotărât și nemulțumit, dorind mereu să cucerească și să escaladeze noi metereze. Nu este și cazul poetei Aurelia Rînjea, care s-a născut fericită, pentru că s-a născut cu poezia în suflet, este omul care își găsește fericirea în gesturile mici, dar pe care le prețuiește infinit și care știe să dăruiască iubire semenilor săi. Fericirea sclipitoare, luminoasă, care reiese din însăși creația versurilor poetei, este o fericire organică, născută și nu făcută.

Poeta vede schimbul sacru al iubirii de oameni ca pe un „perpetuum mobile nesecat de iubiri” pe care „atunci când dăruim iubirea / Și o dăm mai departe / Creatorul ne dă alta / La dimensiuni mai mari” (Evrika). Ȋntr-un stil ceremonios, aproape religios, poeta slăvește, înalță și beatifică poezia. O iubire intrinsecă, țesută în fibra sa poetică, care pune o amprentă unică și originală pe fiecare carte pe care o scrie. Versul distinsei doamne Aurelia Rînjea dorește să atingă prin sensibilitate cititorul, făcându-l mai bun. Poeta își asumă această responsabilitate de a sensibiliza lumea, de a umaniza cu orice preț urâtul și de a transforma răul în bine. Această capacitate de a dărui celorlalți își are izvorul într-un suflet generos și o bunătate înnăscută. Harul pe care l-a primit de la Dumnezeu, îl dezvoltă, îl înmulțește și îl dă mai departe spre folosul lumii. Dinamica poeziilor domniei sale are ca parte integrantă tocmai aceste procese de primire-asumare-dăruire, care au un rol esențial atât pentru sufletul scriitoarei, cât și pentru sufletul cititorului beneficiar.

Poezia Aureliei Rînjea pe alocuri se apropie de filozofie despicând firul până la bobul cunoașterii, al luminării, al devenirii: „Sensul devenirii / Când azi devine mâine / Și mâine devine târziu / Haina sufletului / Devine alta / O purtăm ca un stindard / Al nemuririi / În timpul ca o extensie / A vieții și a înțelegerii ei” (Botezul). Poeziile autoarei Aurelia Rînjea sunt încărcate de esențe tari, adunate cu grijă în sticluțe mici, din care lasă să se prelingă ușor stropi divini, care să atingă inima cititorului. Astfel versurile sale poartă podoaba elementelor de tip paradisiac, cosmic și biblic. Găsim în poeziile Aureliei Rînjea imaginile paradisiace ale naturii despre care atât de mult îi place să scrie: „cireș sălbatic”, „prunii înfloriți”, „curcubeie”, „fluturi”, „grădina cu meri”, „porumbel”, „lan de grâu”, „șoapte pe valuri” etc. De asemenea găsim elementele cosmicității: „Vânt stelar”, „traseu către soare”, „arborele cosmic”, „adieri fosforescente”, „universul formelor”, „univers”, „rădăcini în cer”, „dincolo de infinit”, „globul”, „orbita” etc. O savoare deosebită o dau elementele biblice cu valoare de simbol: „Jertfă”, „cruce”, „răstignire”, „aripi”, „îngeri”, „lumina”, „stau în genunchi”, „icoane”, „cer”, „altare”, „biserica”, „pogorârea harului”.

Poezia reprezintă o continuare a vieții pământene a poetului prin cuvânt, reprezintă trecerea și trăirea în nemurire prin cuvânt. Acest aspect este subliniat de poetă în versurile: „Poezia – o secundă / Între două bătăi de aripă / De înger de aer / Un duh care se desprinde / De corp / Te ia cu el respirând / Clipa unică de infinit / Rămâne cu tine / Când timpul nu-ți ajunge / Cu aer celest” (La loc de taină). Fizicianul Aurelia Rînjea levitează prin lumi noi, cercetează, caută soluții și apoi creează o contopire completă cu poetul Aurelia Rînjea, fuzionând în gândire și idei într-o compatibilitate perfectă: „În altă dimensiune / Fiecare mișcare a gândului / E o respirație / Lumina configurează / Drumuri / În sufletul oamenilor / Un cântec strălucitor / Îți conferă pacea / Care pogoară / Peste nerostirile / Care se citesc în gând” (Zbor alb). Cuvintele poetei se așază cuminți și firesc într-o construcție unică, crescândă, unul după altul, înălțându-se demn spre înaltul cerului, într-o Troiță din cuvinte, având ca unic scop definit iluminarea. Atât de frumos și de simplu ne explică poeta ce înseamnă de fapt „Iluminare”: „Iluminarea este când / Genunchii ating Pământul / Și inima atinge cerul” (Iluminare). Visul vizionar este un element pe care poeta îl alege pentru transpunere în alte planuri, pentru călătoria în timp, spațiu, între cer și pământ, dar și pentru a-și descrie viziunile: „În vis mă văd / Cum într-o altă viață / Scriam în Sălașul Cerului / Și cartea și eu / Aveam aripi de înger / Sau poate un înger / Ne purta pe aripile lui / Perindam printr-o / Mare bibliotecă / Cu multe universuri / Și ființe iubitoare de cuvânt” (Stelar).

O prezentare de Johnny Ciatloș- Deak (Canada)


Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie) Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie). Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie). Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune). Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune). Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune). Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune). Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele”…

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) marchează slujbele Postului Mare. Pentru cine nu cunoaşte conţinutul ei, îl redăm: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!/ Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-mi mie, slugii Tale!/ Aşa, Doamne, Împărate,/ dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“. În cartea „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul“, apărută şi în româneşte la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, teologul francez Olivier Clément face o analiză a importanţei şi a sensului fiecărui vers din rugăciunea amintită. Doamne şi Stăpânul vieţii mele… Olivier Clément începe lămurirea primului cuvânt al rugăciunii, „Doamne“, care sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Teologul subliniază însă că „El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare «Stăpânul vieţii mele»“. „Stăpân“ nu trebuie înţeles ca un tiran, ci ca un Acela care ne respectă libertatea. „Stăpânul nostru este Hristos care S-a răstignit pentru noi. „Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în suflul Său dătător de viaţă, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia acestui Împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru“, relevă Olivier Clément.

Duhul trândăviei… Trândăvia de care aminteşte Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea de pocăinţă nu este cea de tip oblomovian, lenevire care ne face să ne amintim cu plăcere de zilele de vacanţă. Clément explică termenul în adevăratul înţeles de aici: „Trândăvia înseamnă uitarea, despre care asceţii spun că este «păcatul de căpetenie». «Uitarea», adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. ş…ţ Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine“.

…al deznădejdii… Acest fel de trândăvie, spune Olivier Clément, percepută ca o anesteziere a întregii fiinţe, duce la descurajare, la „deznădejde“. Omul devine insensibil, îşi închide adâncimile inimii, ajunge să trăiască exasperarea sexului, vede toate lucrurile prin prisma unui intelectualism acerbat. Sfinţii Părinţi numeau descurajarea de acest fel „acedie“, silă de viaţă, deznădejde. Atunci omul se întreabă tot mai des „La ce bun toate astea?“.

…al iubirii de stăpânie… Olivier Clément atrage atenţia că după deznădejde poate veni peste om dorinţa de fi activ totuşi, şi atunci se aruncă în „iubirea de stăpânie“ sau în cel al „grăirii în deşert“. „Să stăpâneşti, să de simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt – pentru că întotdeauna el e cel vinovat – violându-i trupul şi poate şi sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în moarte – faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasidivină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate“, interpretează autorul citat.

…şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! În cee ce priveşte expresia „vorbirea în deşert“, Olivier Clément o traduce nu doar ca pe multa vorbărie de care cei mai mulţi dintre noi suntem vinovaţi, ci prin ea numeşte „orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Ea ţine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi frumuseţea. Posedare, iar nu posesie“. Spune atât de frumos autorul francez că trăim într-o civilizaţie a „vorbelor deşarte“. Lumea în care trăim este una „a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de viaţă şi înviere“.

Iar duhul curăţiei… „Curăţia“ nu se referă numai la înfrânare. „Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii într-o existenţă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită – durere şi apoi uimire – pentru Răstignitul care a biruit moartea“, sunt cuvintele teologului amintit în legătură cu sintagma „duhul curăţiei“ din rugăciunea lui Efrem Sirul.

…al gândului smerit… Fără „smerenie“, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă. Trebuie să fii mereu conştient că nimic nu este al tău, totul este primit de la Dumnezeu. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu Însuşi şi un dar care vine de la El“, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar Olivier Clément spune: „Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor“

…al răbdării şi al dragostei… „Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totuşi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia“, spune Clément. „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere“. Dragostea apare ca sinteză a tuturor virtuţilor. Interpretul rugăciunii Sfântului Efrem afirmă: „Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exerciţiul iubirii active – să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi – nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, «omul-maxim»“.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele. „A-ţi vedea greşelile“ înseamnă să trăieşti ceea ce spune îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Aceasta este „aducerea aminte de moarte“, despre care vorbesc asceţii, ne asigură Olivier Clément în cartea sa. „A-ţi vedea păcatele“, spune el, „înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui“.

…şi să nu osândesc pe fratele meu… A-ţi vedea doar păcatele tale atrage după sine „a nu osândi pe fratele“. „Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi, pentru a mai putea fi de altcineva“, împlineşte comentariul său Olivier Clément.

…că binecuvântat eşti în vecii vecilor! Amin. Sfârşitul scurtei dar intensei rugăciuni a Sfântului Efrem Sirul este o binecuvântare, al cărei sens este luminat de francezul Olivier Clément: „Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinţe de posesiune – care stăpânesc şi sunt stăpânite – ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în «grăire în deşert», trebuie să devină «binefacere»“. Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii duhovniceşti – Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie, în fiecare an.


De câte ori îi mai ucidem pe cei ce ne-au dat o țară?… Dar pe noi?… Dar pe cei încă nenăscuți?…

Suntem în pragul unui alt proiect „de țară”… Pentru aceeași țară, dar, tot mai evident, a altora… Și nu mai răbufnim nici măcar cât o lamentare: „Trădare, trădare, dar să o știm și noi!”… Pentru că, de trei decenii oricum nu ne mai pasă… Și de prea puțini ani încoace nici nu mai este cazul… Nu ne-a păsat nouă de descărnări mai mici, de hoții și pauperizări pe colțuri de țară, de vânzări de suveranitate pe misive și bucăți… Or, de ce ne-am deranja tocmai acum din somnul nostru spre nenațiune?… De ce să izbim cu pumnul în masă, de ce să ieșim în stradă, de ce să le smulgem falsurile pregătite pentru aceste alegeri comasând, nu doar nume de partide și putregaiuri politice, cu drept legal de traseism, când ne putem dormi dezagregarea și descărnarea din sine, proiect cu proiect, nu?!… Și avem în fața noastră un nou punct țintă… Un alt proiect „de țară”… Un alt mecanism… Pentru aceeași țară, dar aparținând, pe viitor, dacă nu deja, altora… Și chiar dacă suntem conștienți că, prin fiecare următor astfel de „pas cu pas”, prin fiecare nou proiect „de țară” pus de gâtul nostru, ne îndepărtăm de însăși forma, condiția (și poate și dreptul) de a ne mai numi țară, cel puțin ca fiind a noastră, cea dată de strămoșii noștri, cea apărată cu sacrificii și jertfa supremă de ei, și batjocorită de noi în nici măcar o viață de om, nu ne interesează…

Suntem în pragul unei noi „aderări”, într-un alt proiect, dar servind aceleași interese venetice și, deloc paradoxal, aplicată prin aceleași mâini de slugi, trădători, șmenari politici și guvernanți guvernând în interesul guvernanțelor străine… Și nu doar vom asista, ci vom pune și noi mâna la acest nou mecanism de deznaționalizare economică, de desuveranizare, și nu doar a fundamentelor ci și a continuității de neam și țară, prin nepăsarea și acceptarea tacită (la vot)…

Ne pregătim de o aderare din nou de alții decisă… Cu termene și condiții de cedări și renunțări… Pe care noi doar o să le frunzărim cât să pară că ne-a păsat… Și, chiar dacă este o aderare poate la fel de importantă precum cea la UE, cea care, iată, ne-a smuls lăuntricul din granițele de ființă și neam, o lăsăm să curgă pe șenilele acelorași malversațiuni politice vânzându-ne bucată cu bucată… Curând, os cu os, și nu doar pe cele din mormintele strămoșilor… Iar într-un moment în care Europa fierbe sub mizeriile otrepelor configurând și impunând războaie pentru a-și asigura mecanismele unor economii de război centralizate, într-un moment în care nu ni s-a șters încă din colțul gurii rictusul de nedreptate al unei alte aderări menite a fi eșuată tocmai pentru a ne fragiliza, și a mai implanta un pumnal al neîncrederii în sine, ca națiune, al strivirii stimei de sine, de neam și țară, acceptăm încă un „mecanism” de siluire a ceea ce a mai rămas din noi… Și este halucinant cât de resemnați am primit acest nou proiect de țară chiar dinspre aceia ce ne-au batjocorit interesele și așteptările prin cele de dinainte… Cele europene, cele naționale – educaționale, de sănătate, de fapt servind aceluiași scop al fragilizării pentru a face mai ușoare următoarele mecanisme experimentale europene și paneuropene…

Istoria se repetă dară… Și nu, nu putem spune că e una prea bătătorită în vremuri pentru a nu ne da seama… Căci se repetă tocmai prin „pașii” de dezagregare a intereselor, a demnității, a mândriei și afirmării, a dreptului de a spune orice, a aceluia de a respinge singuri ceea ce nu ne trebuie, pași trasați iarăși prin paginile unor „aquisuri” de aderare similare acelora prin care am cedat și piețe de desfacere, și drepturi de producție și furnizare, și resurse… Și trebuie să fim cu adevărat ieșiți din normalul propriului interes pentru a accepta, fără să crâcnim măcar, acest proiect de țară al aderării la OCDE, un mecanism de dezvoltare economică pentru oricine altcineva, dar nu pentru noi, în condiții impuse de noi renunțări și cedări de resurse și interese de piață… Precum decizia de „poprire” a gazelor din Marea Neagră (pe care le vor exploata, probabil tot prin OCDE, alții, poate chiar tartora acelui blasfemator „foc mare” pe care ni-l dorea dacă nu intră ea la „butoanele”, nu extragerii, ci repartizării gazului extras spre restul Europei), dar și prin alte privatizări, demonopolizări de stat și reprivatizări menite a scoate din sfera noastră de ultim control ultimele puncte strategice… O reprivatizare a privatizărilor care nu au crăpat, o demolare a ultimelor mari companii de stat care, fie și sub management străin, nu și-au dat duhul…

Este o trădare generală pe care o vedem cu ochiul liber… Într-un moment conjunctural, și geo-strategic, în care transportul de marfă pe calea ferată trebuia să ne aducă multe procente la PIB -ul de țară, noi desființăm o companie pentru a veni alții… Desființăm CFR Marfă, pentru că despre asta este vorba, nu de o „rebranduire”, creând o altă companie pentru alții… O societate ce nu va mai avea nevoie nici măcar de un alt nume pentru a face vizibil adevăratul operator al ei… O societate sigilată în imposibilitatea de a fi întoarsă de drept în patrimoniul inițial prin vânzarea la licitație (și nu transferul, cum ar fi firesc între companii de stat) a activelor CFR Marfă și cumpărarea de către nou înființata Carpatica Feroviar… Cu bani pe care îi vom descoperi a fi, de fapt, a unor interpuși „transcarpatici” plasați în acționariatul ei…

Devenim o postnațiune ce riscă să rămână în istorie nu doar prin faptul că a permis să-i fie uciși încă o dată strămoșii, dar pare a fi tot mai dispusă să o facă ea însăși… Uciderea din uciderile altora… Și nu doar istoric ori economic… Or, de câte ori îi mai ucidem pe cei ce ne-au dat o țară?… Dar pe noi?… Dar pe cei încă nenăscuți?…


Extremele au schimbat echilibrul…

Extremele pot schimba echilibrul deoarece introduc perturbații sau schimbări radicale care pot afecta stabilitatea unui sistem sau relațiile între elementele sale componente. În multe situații, extremele duc la dezechilibre sau conflicte în sistemul respectiv mai devreme sau mai târziu. Cum să se gestioneze extremele pentru a menține echilibrul și funcționarea corespunzătoare a unui sistem? Complicat…! Noi sărim de la extrema dreaptă la extrema stângă și doar pe mijloc nu știm să mergem. Un sistem pentru a funcționa corespunzător are nevoie de mai multe elemente cheie, inclusiv de: elementele componente în stare bună, interacțiuni și relații, scop și obiective clare, feedback și reglare, resurse adecvate, management și coordonare. Sunt diverse elemente sau componente care îndeplinesc funcții și roluri specifice în cadrul sistemului. Elementele sistemului să aibă interacțiuni și relații bine definite pentru a permite schimbul de informații și energie. Fiecare sistem trebuie să aibă un scop sau obiective clare pentru a-și ghida activitățile și funcționarea în direcția dorită. Sistemele eficiente sunt capabile să primească feedback din mediul lor și să-și ajusteze comportamentul sau parametrii pentru a menține echilibrul în armonie și a îndeplini obiectivele. Un sistem are nevoie de resurse adecvate, cum ar fi materiale, informații, energie și personal, pentru a-și desfășura activitățile și a-și atinge scopurile. Trebuie să existe un sistem de management și coordonare eficient pentru a asigura funcționarea corespunzătoare a tuturor componentelor sistemului și pentru a maximiza eficiența și eficacitatea acestuia. Aceste elemente sunt cruciale pentru buna funcționare a unui sistem și pentru menținerea echilibrului său în diverse condiții și situații.

Sistemele politice sunt create de oameni pentru a gestiona societatea într-un mod care să asigure buna funcționare a acesteia în conformitate cu valorile și interesele comune ale comunității. Deși baza unui sistem politic ar trebui să fie o structură care să favorizeze respectarea legilor fizice și naturale, intervenția umană, cu interese și motivații diferite, poate distorsiona sau ignora aceste legi. De asemenea, politica implică luarea deciziilor într-un context social, economic și cultural extrem de amestecat, iar uneori prioritățile politice pot fi diferite de prioritățile dictate de legile fizice. De exemplu, deciziile politice pot fi influențate de nevoi imediate, de presiuni sociale sau de considerente economice, în timp ce legile fizice nu pot fi ignorate fără consecințe. În concluzie, în ciuda faptului că sistemele politice ar trebui să aibă în vedere legile fizice pentru a asigura o dezvoltare durabilă și armonioasă a societății, interesele și dinamica politicii pot duce uneori la neglijarea acestora. Societatea să fie conștientă de aceste aspecte și să încerce să găsească un echilibru între nevoile umane și respectarea legilor naturii.

Legile naturii și legile umane…? Umanitatea nu a ținut cont niciodată de legile naturii. Legile naturii au fost transformate în legile urii: războaie, conflicte, spune-mi cât dai să te las să trăiești. Totul se complică iar sistemul european cu sistemul din America sau cu sistemul din Rusia sunt contrare. Nu degeaba au inclus în procesul calității standarde diferite. STAS-ul nu se potrivește cu GOST-ul și nici cu DIN-ul sau ASA. Avem sisteme diferite pentru pace, dar și pentru război. Până în1989 erau interzise posturile Vocea Americii și Europa Liberă, astăzi sunt cenzurate posturile „Russia Today” și „Sputnik”. Nu se potriveau sistemele atunci, așa cum nu se potrivesc sistemele acum. O parte a sistemului poate fi schimbat, sau ambele părți dar tot antagoniste rămân. Un om pe care îl respect, o doamnă din politica Germană, Sahra Wagenknecht spune: „Ceea ce te joci cu neglijență aici este securitatea și, în cel mai rău caz, viețile a milioane de oameni din Germania. În discursul meu la Bundestag, explic de ce dezbaterea nebună despre livrarea rachetelor Taurus trebuie să înceteze.” Când sistemele încep să capete uzură, se defectează. Nu știu ce este defect în sistemul nostru, de ce vorbim de război în loc să vorbim despre pace. Și dacă ai curajul să vorbești despre pace ești imediat criticat. O altă doamnă din politica europeană, Christine Anderson ne spune: ”UE a aprobat un nou pachet de arme în Ucraina în valoare de cinci miliarde EUR. Vărsarea de sânge continuă, în timp ce chiar și Papa pledează acum pentru Negocieri de pace. Cu toate acestea, războinicii refuză să asculte.”

Nu mai ascultă nimeni, sistemele au devenit antagoniste, iar morțile au devenit știri la ordinea zilei. În 2007 am scris un poem intuind că nu ne cunoaștem limita. Limita de sus, limita de jos, partidul de stânga, dreapta și de extreme. Da, dar doar extremele au rezistat, totul este un mixt cu de toate și fără frica celui de sus… Poetic, spus: „Un sistem pentru a exista/ Nu are nevoie de tratate,/ Funcționează din a lui dreptate,/ Ca și lumina ce apare într-o stea./ Aprind opaițul, luminând-năuntru./ Găsesc ecluza unui spațiu-arid/ Privesc găoacea și închid…/Iubind perpetuu începutul./ Doamne Dumnezeul meu./Cât pământ ai zămislit,/Și-n albastru te-ai pitit,/ Iubindu-ne mereu”…


Partidul-stat mafiot: liber pe Centură!

În sfârșit, toate otrepele de primari pot să migreze din nou de la un partid la altul. Dar nu oricum. Se admite un singur sens. Dacă nu vrei să vii la pesedeu, te dăm la DNA, ca pe Viziteu de la Bacău. Nu vrei să vii la pesedeu, îți găsim noi leacul, nu-i bai… Migrația are o unică direcție: spre partidul-stat mafiot. O mână spală pe alta și ce-ți mai trebuie obrazul?Liberalul Cătălin Predoiu, ministrul de la Interne, a asudat din greu ca să coacă o ordonanță gheboasă, încât să poată scăpa de primarii liberali, iar textul este o capodoperă: Dacă vor fi lăsați să se plimbe liber pe centură, „Aleșii locali pot motiva cetățenii să se prezinte într-un număr mai mare la urne și să-și exprime opțiunile de vot”. Dacă cetățenii nemotivați e proști și nu știe cu cine să voteze, primarul, băiat informat, îi instruiește. Această alianță contra naturii va fi și ultima pentru liberali și e mare păcat. Ei au făcut toate concesiile posibile fiindcă pesediștii i-au vândut lui Klaus Iohannis cioara de pe gard. Dacă nu se poate la președinția Consiliului European, te ducem noi la conducerea NATO. Prostănacu pune sigur o vorbă ici, una colo, alta dincolo… pe unde mai dă și omul raportu… De fapt, liberalii „s-au întovărășit” cu dracu să poată trece puntea de multă vreme, nu de frica lui Jeorjicî Simion. Așa a acceptat Căcărău ca Victor Ponta să le pună cravate roșii la gât liberalilor de frunte și să-i plimbe ca la urs prin Piața Catedralei din Timișoara, dar atunci de frica lui Traian.

Însă toate au o limită, nu se poate merge chiar așa la Marcel ca la un bulibașă, trebuie să ne oprim, broasca e prea râioasă, ți se prinde cu ghearele de gâterează și se înghite greu, dar trebuie înghițită. Dacă vine Jiorjicî? „Este un moment în care trebuie să ne oprim cu această practică. Dacă îmi daţi voie, este absolut o calicie fără rost. (…) Nu văd de ce trebuie să se realizeze această migraţie. Nu cred că vreunui primar îi place să i se pună întruna această etichetă de traseist”, a spus Nicolae Ciucă, acest urmaș al Brătienilor, general cu patru stele, pe care Marcel l-a lăsat în izmene. Noroc că a venit din spate Rareș Bogdan cu un smoc de pătrunjel și I l-a frecat pe sub nas ca să nu mai simtă duhoarea… Așa că 436 de primari liberali au luat calea cea dreaptă spre Ciolacu, băiat subțire, care știe să scoată ouăle de sub cloșcă, iar la o adică, poate lua și cloșca, cu tot cu cuibar. Așa a scos și ouăle de aur de la Roșia Montana: timp de o lună, ne-a vorbit pe la toate televiziunile că România va plăti 6,5 miliarde de dolari pentru că atât ne cer prietenii de la Gabriel Resources din Buhuși. Și dacă ei ne cer, sigur că vom pierde procesul. Își pusese surâsul unsuros de cerșetor de la curbură să nu se prindă proștii mai nărozi ca el. Acțiunile companiei din Canada au crescut de patru ori, România a câștigat procesul și alde Gabriel Resorurces nu au în cont nici banii să ne dea cheltuielile de judecată.

Cum spuneam, de un an aproape, șefii de țară ne vorbesc numai despre comasare, un fel de întovărășire ca pe vremea lui Ion Ilici Iliescu. Cine avea ghioaga mai mare și furca mai lungă îi lua pământul vecinului și apoi spunea că s-au întovărășit cu el. Așa pregăteau staliniștii introducerea kolhozului sovietic. Este un mister că tot asemenea indivizi s-au găsit să ne fericească.A ieșit și Sorin Oprescu pe Centură. Statul român este obligat să-i plătească pensie specială (3500 de euro pe lună), cu toate penalitățile. Nu-i bai, proștii plătesc, nu Ciolacu, chiar dacă doctorul de la Buhuși este condmnat definitiv la zece ani de pârnaie pentru corupție. Să fie clar: una-i una, alta-i alta! Taticu a fost ilegalist, general de Securitate, comandantul șantierului de la Canal pe timpul lui Gheorghiu- Dej. Feciorul a fost director de spital, senator, primar general, să trăiți! Condamnat de elită pentru fraude cu pensie specială, deci tot ilegalist. Ia să fi fost un român în această situație! Îl scoteau procurorii și de sub Acropole. Cine conduce România? Evident, meseriașele de pe Centură. Iar românul obișnuit, atârnat de țoșca lui din „rafie”, merge la piață și vorbește singur, ca Moromete cu moaca invizibilă a lui Achim: „Păi bine, domnule, așa ne-a fost vorba?!”… Pupa-ți-aș gaura covrigului! Că atât i-a mai rămas…


Guvernatorul a încurcat cimitirul…

În lumina reacțiilor cititorilor, mi-am dat seama că titlul anterior al articolului meu, „Guvernatorul BNR plânge la mormânt străin”, a fost o eroare nefericită – o confuzie de cimitire, dacă vreți. În realitate, nu era vorba de lacrimi vărsate în taină pentru „furtul tezaurului”, ci de un spectacol mult mai încurcat și mai aproape de tragedia umană decât de comedia ei. Astfel, am ajuns la concluzia că titlul corect ar fi trebuit să fie „Guvernatorul a încurcat cimitirul”. Nu este vorba doar despre o simplă rectificare nominală; este recunoașterea unei realități în care guvernatorul BNR, cu toată pretenția sa la infailibilitate, s-a trezit rătăcind printre morminte politice și economice ale „tezaurului de la Moscova”, confundând epitafele cu lozinci îndoielnice. Ce s-a întâmplat între timp pentru a justifica această schimbare de titlu? Ei bine, dragi cititori, pregătiți-vă pentru o călătorie într-un labirint al deciziilor monetare unde busola moralității pare să fi de mult pierdută, iar harta bunului simt – răsturnată. Așadar, haideți să dezgropăm împreună niște taine ascunse și să vedem cum Mugur Isărescu a reușit să transforme un mare tun al aristocrației financiare si politice a României din 1916 într-o pseudo-ghiulea demnă de o satiră a lui Caragiale. Într-un carusel al istoriei, care pare să se învârtă în jurul aceluiași punct fix, tezaurul românesc de la Moscova continuă să fascineze și să alimenteze imaginația publicului ca la un spectacol de circ cu Siminică. La fiecare câțiva ani, apare un „to(lo)mac” pe scena mediatică, fluturând triumfător o filă gălbuie, care adaugă încă un detaliu la epopeea deja stufoasă a aurului pierdut.

Ultima fila a fost vânturată recent la Bruxelles… Fiecare nou document este disecat și prezentat ca o cheie ce ar putea înlesni restituirea tezaurului. Ne imaginăm noi documente halucinante ale guvernatorului, cum pedichiuristele din Iași în 1916 au lustruit cu migală călcâiele delegaților BNR, pregătindu-i pentru marea călătorie spre est, unde aveau să depună comorile națiunii în mâinile Rusiei. Documente peste documente, toate atestând nu o preocupare intelectuală profundă, ci o chițibușeală menită să ne aburească privirile și să ne distragă atenția. Acest mod de gândire arhaic și provincial, deloc sincronizat cu intelectualitatea occidentala, care furnizează detalii nesemnificative și rămâne orb la situația în ansamblu, este un simptom al unei maladii împâmântenite în România. În loc să avem parte de analize profunde și introspecții asupra deciziilor luate de elita României în decembrie 1916, suntem bombardați cu informații superficiale care nu fac decât să ne distragă atenția de la adevărata miză.

Ce anume a determinat elita României să mute tezaurul în Rusia? Aceasta este întrebarea centrală, esența problemei care ar trebui să stea la baza oricărei discuții serioase pe acest subiect. O analiză a contextului politic și militar al vremii, a relațiilor internaționale și a jocurilor de putere ar putea oferi o perspectivă mult mai valoroasă decât orice inventar al bunurilor pierdute.

Oar Banca de Stat din 1916 sa fi convins acționarii BNR sa mute tezaurul la Moscova? Banca de Stat a oferit în mare măsură împrumuturi de război interne. Pentru promovarea lor, a emis afișe de agitație și cărți poștale create de artiștii talentați Rihards Zarins (Sarrinsch), Alfred Eberling, Efim Cheptsov și alții. Mugur Isărescu mai umflă bula nesfârșită de trivialități în care suntem prinși. Ne pierdem în amănunte despre cum au fost sigilate vagoanele sau despre numărul exact al cutiilor de lemn, ignorând contextul mai larg și consecințele pe termen lung ale acelor evenimente. Nu l-am auzit sa fi batut la Bruxelles obrazul aliaților care au garantat pentru mutarea tezaurului la ruşi, cum rămâne cu garanția, „Cum să-ți sabotezi propria țară în opt pași simpli” – un ghid pe care, se pare, elita României din 1916 l-a urmat cu o dedicație demnă de o cauză mai nobilă. Într-un act de neînțeleasă încredere sau poate o orbire strategică fără precedent, acești „patrioti” au trimis prima tranșă a tezaurului național în Rusia chiar în pragul prăbușirii imperiale.

Paşii ar arăta cam în felul următor: Pasul 1: Îmbracă-te în hainele îngrijorării naționale și declară solemn că trebuie să protejezi aurul țării de invazia germană. Cu o față serioasă, explică poporului că te temi mai mult de ce ar putea face nemții dacă ocupă România cu 91 497 kg de aur, decât de ce ar putea face cu aurul pe care deja îl au la Berlin (23 362 kg). Este un argument atât de convingător încât chiar și Pinocchio ar fi gelos pe abilitatea ta de a-l spune fără să clipești; Pasul 2: Ignoră faptul că economia rusă era un Titanic economic gata să lovească aisbergul revoluției și trimite tot aurul acolo. Fă-te că nu ai auzit de aşteptarea unei răsturnări de situație; Pasul 3: Când vezi că primul transport nu a fost suficient de aventuros (decembrie 1916), adu un omagiu absurdității situației! Trimite după revoluția din februarie 1917 și mai multe comori naționale după el – doar pentru a fi sigur că ai pus toate ouăle într-un coș care deja se scufundă. Asigură-te că a doua tranșă (iulie 1917) include obiecte de valoare inestimabilă, pentru ca pierderea să fie cât mai dureroasă (Valoarea totala a aurului si a celorlalte bunuri transferate la ruși a fost de 1’594’757’083 lei, din care aurul a fost „numai” in valoare de 315’154’980 lei). Aşteaptă să cadă guvernul aliatului tău şi abdicarea țarului; Pasul 4: Fii atât de orb încât să nu vezi că Rusia este pe butuci, cu o economie care sângerează sub povara războiului și cu inflație care ar face banii să pară hârtie igienică; Pasul 5: Prefă-te că crezi în promisiunile unui regim care se clatină mai rău decât un bețiv pe gheața subțire a realităților politice; Pasul 6: După ce tezaurul dispare în vârtejul revoluţiei bolșevice, exprimă surprindere și indignare. „Cum a fost posibil?” – întreabă retoric, ignorând toate semnalele evidente ale instabilității; Pasul 7: Devino expert în negocieri absurde cu stăpânii Kremlinului. Practică arta conversaţiei circulare și bucură-te de fiecare nou rând de discuţii care se termină exact unde au început; Pasul 8: Lasă posteritatea să se minuneze cum ai reușit să scrii cele mai absurde pagini din manualele de economie și politică externa. Devino subiect de studiu pentru generațiile viitoare de satiriști economici și guvernatori BNR.

Propun o idee care ar putea părea desprinsă dintr-o satiră, dar care, în esența ei, este un gest simbolic de unitate națională: să strângem fonduri pentru a-i cumpăra guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, un pix Montblanc, din colecția „Mystery Masterpiece”. De ce? Pentru că poate acest instrument de scris elegant, inspirat din „stiloul lui Eminescu” este cheia care ne lipsește pentru a recupera tezaurul românesc din Rusia. Creanța noastră asupra Moscovei este „perfect valabilă”, după cum ne spune guvernatorul, și ce modalitate mai bună de a o onora decât cu un pix pe măsură? Din pix ar trece creanța înapoi in bilanțul BNR si gata. De ce a fost scoasa din bilanț, daca este perfect valabilă? Într-adevăr, este o teorie intrigantă sa sugerez că aurul României nu s-a evaporat pur și simplu în văzduh ca mirosul de mititei de pe gratar, ci că anumite figuri din elita românească ar fi profitat de haosul din Rusia pentru a pune mâna pe prețiosul metal. Această manevră ar fi permis nu doar îmbogățirea lor, dar și menținerea unei creanțe asupra Rusiei, dublând astfel beneficiile.

Pentru a ilustra această situație complexă, să ne imaginăm următoarea parabolă: un om posedă o mașină destul de valoroasă și se gândește cum ar putea să maximizeze profitul pe care îl poate obține din ea. În loc să o vândă în mod tradițional, el concepe un plan mai îndrăzneț. Acesta roagă un hoț să-i fure mașina, cu scopul de a o vinde pe bucăți pentru piese – o piață adesea mai profitabilă decât vânzarea întregului vehicul. În același timp, proprietarul mașinii depune o cerere la compania de asigurare pentru a primi compensație pentru „furt”.

Astfel, proprietarul reușește să câștige bani atât din vânzarea pieselor mașinii furate, cât și din suma primită de la asigurare. El se folosește de sistem într-un mod care pare legal la suprafață, dar care ascunde o fraudă bine orchestrată. Dacă aplicăm această parabolă la situația tezaurului românesc, putem vedea cum elitele ar putea să profite de pe urma unei astfel de scheme. Pe de o parte, ele ar putea avea acces la resursele provenite din aurul „dispărut”, iar pe de altă parte, continuând să susțină că Rusia datorează României aceste valori, mențin presiunea diplomatică și morală asupra fostei puteri sovietice.
Restul scenariului se înțelege de la sine.

În aristocrația financiară, unde Mugur Isărescu își are locul său bine meritat prin decenii de guvernare prudentă a BNR, există tradiții și cutume care par desprinse din alte timpuri. În această lume închisă, unde fiecare mișcare este calculată cu precizie, se practică un fel de drept cutumier ce amintește de codul vechi albanez – Kanunul – unde memoria colectivă și datoriile de onoare se transmit din generație în generație.

Asemenea ciobanilor albanezi, care nu uită și nu iartă o ofensă chiar și după sute de ani, cerând răzbunare în sânge pentru a restabili echilibrul și onoarea familiei, astfel și în rândurile elitei financiare există un sentiment profund de datorie nesfârșită. În cazul nostru, această datorie este legată de tezaurul românesc „pierdut” în Rusia. Isărescu, ca parte a acestei nobilimi monetare, poartă pe umerii săi greutatea unei astfel de moșteniri. Este o povară care cere nu doar prudență economică, ci și o anumită doză de curaj – curajul de a face față trecutului și de a revendica ceea cea ce el definește ca ni se cuvine.

În cazul României, după blocarea tezaurului la Moscova, țara s-a confruntat cu numeroase dificultăți economice. Pierderea tezaurului a afectat capacitatea financiară a statului român și credibilitatea sa pe plan internațional. În plus, Primul Război Mondial și distrugerile provocate de acesta au dus la o situație economică dificilă care a contribuit la inflație. Cu toate acestea, BNR a continuat să plătească dividende acționarilor săi, chiar dacă banii emiși nu mai aveau acoperirea în aur promisă inițial (33 g aur la fiecare leu emis). În acest sens, acționarii „păgubiți” au putut totuși să încaseze dividendele promise pentru investițiile lor în împrumuturile statului.

Această situație poate fi comparată cu un fel de „mega afacere”, unde chiar și în absența unei garanții in aur, acționarii BNR au reușit să obțină un randament pe investițiile lor. În comparație cu parabola omului care își lasă mașina furată și apoi profită atât din vânzarea pieselor cât și din compensația asigurării, acțiunea BNR de a plăti dividende fără acoperirea directă în aur poate părea o manevrare financiară si mai avantajoasă pentru acționari, decât cea a unei mașini furate. Sper ca acest apel la unitate națională pe care l-am începe cu un pix pentru Isărescu să trezească în noi spiritul strămoșesc al dreptului cutumier și să ne inspire să acționăm cu demnitate și hotărâre pentru recuperarea tezaurului.

În încheierea acestui pamflet, nu putem să nu remarcăm una dintre marile omisiuni ale istoriei noastre recente: de ce Mareșalul Ion Antonescu, cunoscut pentru poziția sa anti-sovietică și rusofobă, nu a folosit argumentul recuperării tezaurului ca motiv principal pentru implicarea României în război alături de Puterile Axei. Ar fi fost o justificare care să convingă poporul român de necesitatea intrării în conflict și de sacrificiile pe care le presupunea acest demers. Mai mult decât atât, în fața tribunalului poporului, unde a fost judecat pentru crimele de război, Mareșalul Antonescu nu a invocat nici dorința arzătoare de a recupera tezaurul ca scuză pentru acțiunile sale. Era mult mai aproape în timp de momentul „furtului Moscovei” decât suntem noi astăzi și totuși, acest argument nu a fost folosit nici pentru mobilizare, nici pentru apărare. Să fi fost povestea tezaurului o chestiune prea încurcată chiar și pentru retorica sa naționalistă?

Tezaurul românesc de la Moscova nu este doar o comoară pierdută; este un simbol al unei gândiri de golan în momente critice la acel timp. Prin urmare, merităm mai mult decât anecdote – merităm o analiză riguroasă care să ne ajute să navigăm provocările prezentului cu o mai mare înțelepciune. Teoretic speranța stă în capacitatea noastră de a extrage lecțiile corecte din trecut pentru a modela un viitor mai prosper pentru România. Practic suntem martori pasivi ai unei narațiuni ridicole. Haideți să cerem un dialog deschis și onest despre motivele care au stat la baza deciziilor cruciale din trecut. Să solicităm transparență și responsabilitate din partea liderilor noștri, atât în interpretarea istoriei cât și în formularea politicii actuale.


Când prea lunga răbdare devine resemnare…

Lesne de înțeles că o comunitate (popor, națiune) are două mari componente: componenta fizică sau trupul (indivizii alcătuitori) și cea spirituală sau specificul respectivei comunități (totalitatea relațiilor interumane prin care fiecare grupare se aseamănă în plan general uman cu celelalte și, în același timp, se deosebește de ele în plan cultural-identitar). De unde concluzia: Tot ceea ce constituie esențial, iar prin aceasta definitoriu pentru individ (lăcomia sau, dimpotrivă, generozitatea, necinstea sau onestitatea, cruzimea sau mila, perfidia sau sinceritatea etc.), la nivel de comunitate devine atât de nesemnificativ, încât specificul acesteia nu poate fi perceput de un străin doar din gândirea și comportamentul mai mult sau mai puțin schimbătoare ale câtorva membri, fie ei chiar și exponențiali prin jocurile politice. Ba mai mult, este cumplit de nedrept ca o pădure să fie redusă la nivelul uscăturilor din ea și ca sensul existențial al unui popor să fie apreciat după spusele și faptele unor nevrednici cu funcții politice. Bunăoară, așa ca pretinșii cârmuitori ai României postdecembriste, cu toții agramați, aproape toți tâlhari și trădători și, până în clipa de față, doar unii dintre ei penali cu acte în regulă.

Da, căci absorbite în modul comunitar de-a fi și, deci, subordonate rostului istoric al fiecărei comunități distincte, excesele într-un sens sau altul ale membrilor acesteia nu fac decât să întărească media comportamentală, respectiv fluxul moral-spiritual al tradițiilor, culturii și științei, toate aceste produse purtând pecetea specificului național și contribuind într-o măsură mai mare sau mai mică la afirmarea lui, iar cele referențiale intrând totodată în cultura universală și îmbogățind-o.

De pildă, și astfel revenim la oile noastre, îndelunga răbdare a unui om cu frică de Dumnezeu este pe bună dreptate considerată una dintre cele șapte virtuți colaterale (eu le-aș spune fundamental-uzuale), alături de smerenie, milostenie, curățenie, cumpătare, blândețe și hărnicie. Atâta doar că la nivel social, îndelunga răbdare dobândește chipul neeroic al resemnării celor mulți, care, prin neimplicare, nu numai că aduc un mare deserviciu țării și diminuează substanțial zestrea lăsată generațiilor următoare, dar caută să-și justifice perspectivismul contraproductiv prin jalnice spuse mioritice de felul următor: „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, „Numai mai rău să nu fie”, „Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate să ducă (să rabde)”…

Cum Dumnezeu le-a dat românilor cu ambele mâini, dar nu le bagă și în traistă, iată motivul pentru care ei au ajuns faimoși în Uniunea Europeană și mai departe în lume prin neghioaba răbdare ce-o au de-atâția ani cu leprele cățărate la putere. Și, aidoma struțului care-și bagă capul în nisip când este la ananghie, grosul românilor postdecembriști își vâră capetele plecate între umerii gârboviți de poveri și umilințe, făcându-și caraghioasa socoteală că astfel nu vor mai auzi îndemnul la deșteptare din imnul național. Păi de pomană se zice că nu există surd mai mare ca ăla care nu vrea să audă?!


Dante Alighieri și Divinul Emin

Italia Evului Mediu, care începea de la căderea Imperiului roman de Apus până la Renaștere, era cea mai dezvoltată țară din Europa, atât material, cât și spiritual, iar Cetatea cu care se mândrea deosebit era Florența, patria băncilor, breslelor, industriei țesăturilor și postavurilor. Cetățile – porturi aduc pe lângă prosperitatea material-spirituală și independența politică. Secolul al XII-lea a marcat dezvoltarea învățământului organizat în cadrul instituțiilor universitare. Încă din acel veac florentinii prosperau în afacerile bancare cu Curia papală, ei colectând toate veniturile atât de variate ale papilor avari și hapsâni, strânse din întreaga Europă. Florența spirituală era o Cetate a Artei, a POEZIEI și a FLORILOR – Fecioare și Femei frumoase! Dar cu toate aceste însușiri, secolele XIII și XIV au zguduit-o cu luptele de clasă. Clasa nobilă, patriciatul avea strânse legături cu bancherii și marii negustori care susțineau partidul Guelfilor, partizani ai papei, fiind în conflict cu seniorii feudali-exploatatorii satelor, adepți ai Ghibelinilor, proimperiali. Cea mai înverșunată luptă dintre cele două grupări-partide au ales ca scenă sângeroasă Florența, antrenând însă și alte cetăți, guvernate de un partid sau altul

Dante Alighieri a clipit în mireasma de azur a lunii Mai în ziua de 29 a anului 1265, în Cetatea Florența, sub constelația Gemenilor, când „urmașul” lui Petru-Vicarul lui Hristos era Clement IV(1265-1268). Giovanni Boccaccio (1313-1375), ilustrul scriitor renascentis, autorul celebrului Decameron, dă mărturie despre viziunea premonitorie a mamei lui Dante, Bella, diminutiv de la Gabriella, care înainte de a-l oferi pe prunc lui Dumnezeu și lumii a visat că se afla sub un laur înalt. „În jurul ei se întindea, cât vedeai cu ochii, o pajiște verde. Dintr-un izvor curgea o apă limpede. După ce l-a născut pe copil, mama l-a văzut cum își întinde mânuța spre o creangă, cum ia și mănâncă vreo câteva boabe și se preschimbă într-un minunat păun.” (Cesare Marchi, Dante, trad. George Miciacio, Ed. Artemis, 1985, p. 17) Visul mamei Bella, care făcea parte din familia Abati, o familie înstărită, de orientare ghibelină, cerințe exprese ce constituiau o condiție importantă a marelui Poet, fiind liniștitor, nu era o amăgire, o închipuire, ci risipea în jur strălucire, ca un semn prevestitor pentru marele destin al celui născut, viitorul geniu al Poeziei. Tatăl Alighiero di Bellincione, guelf era campsor, zaraf, juristconsult cu descendență din seniorul Cacciaguida, cavaler cruciat al împăratului Conrad, care a căzut eroic în cruciada contra Sarazinilor. El avea o casă la Florența, două loturi de pământ la Fiesole și două terenuri pentru construcții la marginea orașului.

Arborele genealogic care și-a înălțat semeț coroana înspre Aura cerească reflectă chipul lui Petrea Eminovici, născut pe la 1732, în satul Călineștii lui Cuparencu și-al boierului Cîrstea, din județul Suceava. Urmașul lui, Vasile Iminovici (1780-1844), știa carte și avea darul cântării. Boierul îl ajută să devină dascăl și-l împropietărește, intrând astfel în rândul răzeșilor. Vasile a avut 4 fete și 3 feciori. Primul băiat Gheorghe, tatăl Poetului, născut în 10 Februarie 1812, părăsește casa părintească. Fratele Ioan s-a născut în 14 Martie 1816, a rămas în casă. Ștefan s-a născut în 24 Ianuarie 1819, care și el pleacă de acasă să-și afle un rost în lume. Gheorghe Eminovici cu puține clase dar ager la minte lucrează în cancelaria boierului Cîrstea și apoi ca logofăt al boierului Costache Balș. Cu oarece stare, bun gospodar și chipeș, la vârsta de 28 de ani a cerut mâna frumoasei Ralu, fiica stolnicului Jurașcu din Joldești, care i-a dat ca zestre 3.000 de galbeni, plus 1.400 de galbeni din vânzarea moșiei Orășani a Ralucăi. Îndemnat de boieroaica sa soție a căpătat pe bani de la vodă Mihail Grigore Sturza, la 12 Mai 1841, decretul de căminar (nr. 159). Înainte de nașterea Profetului Neamului, căminarul, care avea o casă în Botoșani a cumpărat jumătate din moșia Ipotești, unde și-a mai construit o casă în care să încapă toți cei 9 copii rămași în viață: Șerban, n.1841, Nicolae, n.1843, George, n. 1844, Ruxandra, n. 1845, Ilie, n. 1846, Maria, n. 1848-49, urmați de Mihai, Aglaia, Henrieta, Matei, Vasile, doi sfârșind de mici. Evlavioasa Raluca a cumpărat o bisericuță din lemn, cu clopotniță din lemn, fără turlă, ca efigie a căminului lor din Ipotești. Căminarul rodos Gheorghe Eminovici, care avea 288 fălci moldovenești de arătură și pădure, era un om „înalt, voinic, un munte de om, de o putere herculeană, trup sănătos, minte sănătoasă, cu nas prădalnic și ochi albaștri-verzui… Postea posturile, iar duminica și sărbătorile asculta cu evlavie sfânta liturghie de la început la sfârșit.” (G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, 1966)

Poetul nepereche s-a născut la 20 Decembrie 1849, la Botoșani, când Domn peste Moldova, Marelui Ștefan era Grigore Alexandru Ghica (1849, oct.-1853 și 1854, oct.), considerat „unul dintre cei mai luminați conducători de stat pe care i-a avut Moldova în sec. al XIX-lea.” Marele și înfloritorul oraș vegheat la Răsărit de apele Jijia și Prut, iar la Apus de Siret era așezat pe Câmpia Jijiei, fiind îmbrățișat cu venerare de bisericile Sf. Nicolae-Popăuți, ctitorie a Marelui Ștefan-1496, Sf. Gheorghe-1551 și Uspensia-1552, ridicate de Doamna Elena Rareș.

Evenimentele premergătoare nașterii lui DANTE

În August 1244, a căzut Cetatea Ierusalimului în mâna arabilor, iar prin înfrângerea de la Gaza din 17 Octombrie același an, a cruciaților, Regatul Ierusalimului a încetat să mai existe. Istoria Cruciadei a III-a (1189-1192), consemnează lupta dintre două mari personalități de excepție ale acelor vremuri cruciale: Richard Inimă-de-Leu, regele Angliei (1189-1199) și Saladin, sultanul Egiptului (1177-1193), cel din urmă ieșind biruitor, dar nu înainte de a lăsa posterității gestul său, divin, cavaleresc. În timpul bătăliei de la Ierusalim, calul lui Richard-Inimă-de-Leu, a fost rănit mortal chiar la câțiva metri de Sultan, punându-și în pericol stăpânul. Saladin, dușmanul creștinilor a ordonat gărzii sale să-i ofere lui Richard, un armăsar pe măsură de regal. Nu așa s-a întâmplat cu albanezul mercenar Basta, aliat al regelui Daciei, Mihai Viteazul, care a urzit conspirația ucigîndu-l pe marele Domn și profanându-i frumosul cal. După pierderea Ierusalimului în 1244, Biserica Sfântului Mormânt a fost profanată, devastată și distrusă. Pacea dintre împăratul Frederic al II-lea și papa Inocențiu IV era vitală. S-a pus la cale o nouă cruciadă, care să repare înfrângerea suferită de Regatul latin, dar asedierea orașului Viterbo de către împărat, a înăsprit relațiile cu papa, care locuia la mănăstirea Saint-Just. Pontiful lovit în pântecele orgoliului său de Cezar al lumii și Vicar al Domnului, l-a chemat în fața Conciliului în Catedrala din Lyon, în prima ședință din 28 Iunie 1245, urmate de alte ședințe la 5, respectiv 17 Iulie, când se urzise în ascuns detronarea împăratului Frederic al II-lea, declanșând astfel războiul dintre papă și împărat. (August Franzen/ Remigius Baumer, Istoria Papilor, trad. Pr. Romulus Pop, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice București – 1996)

Lupta pentru hegemonie în Italia între Ghibelini și Guelfi după modelul luptelor dintre suabii Hohenstaufen, seniori de Weibling (ghibelini) și descendenții lui Guelf, duce de Bavaria (guelfi) a devenit pe viață și pe moarte, dar și Germania era fatal antrenată în acel conflict. Inocențiu IV și-a motivat detronarea împăratului german prin legitimarea magistraturii sale, pe care i-a conferit-o Hristos, aceea „de a lega și a deslega” credincioșii, numai că Mântuitorul nostru Iisus Hristos se referea în mod cu totul expres la Taina Spovedaniei. Urmașii împăratului și ai papei au menținut multă vreme conflictul lor de ură și de sânge, care au secătuit și văduvit Italia, respectiv măreața Florența. S-a instituit o anume constituție, numită Ordinamenti di giustizia – Decizii ale dreptății, care instaurau domnia politică a breslelor superioare. Din cei noi membri care conduceau Consiliul Cetății, 7 făceau parte din bresele superioare și două din cele inferioare. Mișcările populare erau înăbușite de breslele superioare aliate cu magnații, scindând astfel guelfii în Negrii și Albii. „Cu sprijinul papei Bonifaciu al VIII-lea, Negrii, conduși de familia Donati, cuceresc victoria distrugând casele Albilor adversari, confiscându-le averile și exilându-i din Florența.” (Alexandru Balaci, Studii Italiene, Ed. de Stat pentru Literatură și Artă) Tatăl lui Dante a scăpat de exil. De toate acele calamități alb-negre ale vieții socio-economico-politice a mândrei Florența s-a legat ombilical viața și nașterea creatoare a celui mai mare Poet al Italiei – Dante Aligieri. Lui Inocențiu IV, i-a urmat Alexandru al IV-lea (1254-1261), iar acestuia, Urban al IV-lea (1261-1264), fiu de cismar din Troyes-Franța, care la propunerea împăratului bizantin Mihail al VIII-lea, a consimțit unirea bisericilor de Răsărit și Apus. Nu s-a realizat însă. Urban al IV-lea a instituit sărbătoarea Corpus Christi –Trupul Domnului – Joia Verde, pe care a extins-o în 1264 asupra întregii biserici. A urmat Clement al IV-lea (1265-1268), sub aura căruia s-a născut Dante.

Evenimentele premergătoare nașterii lui EMIN

Faptul că DACIA MARE era pământul MATCĂ binecuvântat de Dumnezeu, pentru restul popoarelor lumii, din care au rodit Mame, Profeți, Împărați, Regi, Voievozi, Sibilele, Înțelepți, Poeți, Călugări, Monahii, Filosofi, Teologi, Genii, Eroi, Martiri, Sfinți, Fecioara Maria, Iisus, o mai dovedesc și alte lucruri fundamentale cum ar fi: diversitatea reliefului cu clima și armonia lui, darurile copleșitoare – diverse ale tuturor Aleșilor acelor timpuri, precum și râvna neîncetată a popoarelor hapsâne din jur de a o cotropi sau de a smulge măcar o provincie din ea. Așa au râvnit-o toți, pe rând: romanii, triburile migratoare, maghiarii, turcii, tătarii, grecii, ungurii, polonii, austriecii, rușii, bulgarii, sârbii, germanii, evreii, sovieticii, rutenii, americanii… Țarina Ecaterina a II-a, dorea refacerea Daciei Mari pentru imperiul rus, Austria pentru imperiul hasburgic, Sultanul pentru imperiul otoman, nemții pentru imperiul lor german. Eminescu, la curent cu demersurile încifrate în diferite documente de la cancelaria vieneză, scoate la lumină în ziarul „Timpul”, manevrele diplomatice referitoare la Țările române în ultimul sfert de veac al secolului al XVIII-lea, conchizând: „O Daco-Românie pusă la cale de străini.” (Ion Filipciuc, Lăcrămioarele Învățăceilor… și Eminescu-întregite cu facsimila broșurii din 1866 – Biblioteca „Miorița” Câmpulung Bucovina 2001)

Geniul jurnalist slăvea cauza dacoromânismului, slujind apărarea ființei sacre-naționale. „Creația poetică este dublată, și în cazul său, de o activitate intensă a publicistului, care s-a simțit dator să ia condeiul în mână spre a apăra cauza națională ori de câte ori aceasta i se părea a fi în pericol.”(Mircea Popa, Eminescu, Iosif Vulcan și „Familia”, Ed. Aureo, Oradea-2023)

Eminescu a cântat cu lacrimi și sânge Patria inimii – Bucovina, smulsă samavolnic din Trupul – Patriei-Mamă de către Austria, dar și Patria de suflet – Basarabia smulsă diabolic de Rusia, din același divin Sân-Matern. Atitudinea sa în articolul Chestiunea retrocedării, din ziarul Timpul, în 1878, este imperioasă: „Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge o chestiune de existență pentru poporul român… Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț. Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic!…Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un VÂNZĂTOR.” (cf. Mircea Popa, op. cit., p. 30)

Privind peste timp Profetul Mihail Eminescu ne-a avertizat: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată chiar de aliatul său.” Profeția lui Eminescu s-a împlinit sfâșietor și sângeros de adevărat. Astăzi – 2024, de circa două decenii, alte două mari puteri S.U.A. și U.E., ALIATE, după ce ne-au dezmembrat în tabere, este evident că nu mai voiesc România cu orice preț fiindcă ciracii politici, vânzătorii-autohtoni le-a dat-o de mult doar pentru interesele lor personale. Noi, ceilalți, poporul creștin-ortodox, NU VINDEM NIMIC! Și nu pentru că ni s-a luat până și speranța de mai bine ci pentru că niciodată creștinul ortodox nu-și vinde diavolului sufletul! Ciracii politici români, vânzătorii autohtoni de astăzi, nu au auzit de calitatea de conducător, de înalta misiune încredințată unui muritor, de acel „mandat celest”, cum spunea Înțeleptul popoarelor CONFUCIUS. „Să-ți guvernezi țara cu virtutea și capacitatea necesară înseamnă să fii asemenea Stelei polare care stă nemișcată la locul ei, în timp ce toate celelalte stele se mișcă în jurul ei și cărora ea le servește drept călăuză!” (Lun-yu, cap. II, p. 1). BUCOVINA – Țara Fagilor, a Artei, a Mănăstirilor, a Poeziei,a Fetelor și Femeilor frumoase! Bucovina – Patria celor mai frumoase ctitorii bisericești, boierești, voievodale și vlădicești, cu cele mai vestite Academii monahale, cu cea mai vie trăire isihasto-carpatină, cu cele mai serafice sihăstrii de anahoreți și mari pustnice, cu cei mai iscusiți caligrafi și tâlcuitori de texte sacre vechi, cu cei mai faimoși Voievozi, cu cel mai minunat Codru verde din lume, cu oamenii cei mai ospitalieri, cu cele mai frumoase tradiții, port, cântec și joc, cu răzeși mândri și voioși.

Această Patrie divină a fost smulsă samavolnic de la Sânul dacic, milenar al Mamei – Moldova de hrăpăreața Austrie în anul 1774, pentru a se proteja chipurile de hegemonia celorlalte imperii. După presiunile revoluționarilor vienezi, la cârma imperiului hasburgic a ajuns Francisc Joseph I, la 27 Noiembrie 1848. În Februarie 1849, românii din Banat, Ardeal și Bucovina au solicitat noului împărat înfăptuirea Daciei Mari, visul țarinei Ecaterienei a II-a, „despre care privatistul de la Cernăuți lua cunoștință prin anii 1864-1866, când sta în gazdă la prof. Aron Pumnul și frunzărea gazeta „Bucovina.” „În ziua de 13 Februarie 1849, o delegație a românilor din Imperiul Austriac, formată din 12 reprezentanți, în frunte Andrei Șaguna, episcopul românilor ortodocși din Transilvania, de cărturarul bucovinean Eudoxiu Hurmuzachi și țăranul Mihai Bodnar-Bodnărescu, deputat în parlamentul austriac, a prezentat împăratului Francisc Iosif I, la Olmutz, Memoriul națiunii române din Marele principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina, în care se afirma că națiunea română din aceste spații este „cea mai veche între celelalte națiuni și cea mai numeroasă din teritoriile locuite de dânsa,… până la 3 milioane și jumătate, având loialitate pentru curtea imperială.” (Ion Filipciuc, op. cit., p. 20)

În Memoriu se cerea imperios: „Unirea tuturor românilor din provinciile sus-amintite ale imperiului într-o singură națiune de-sine-stătătoare, sub sceptrul Austriei; administrațiunea națională de-sine-stătătoare în privința politică și bisericească; o Adunare generală spre constituire; alegerea unui cap al nației pe care M.S. să îl întărească; alegerea unui cap al Bisericii; organizarea de școli și institute de învățământ, cu limba de predare română; reprezentarea după numărul sufletelor în parlamentul imperial etc.” (ibid., p. 20)

Binențeles că îngâmfata Coroană hasburgică a rămas mută și surdă la interesele românilor, exploatându-i în continuare, fără limbă, școală, biserică, în jugul greu, strivitor, de sângele lor jertfit. Memoriul a fost publicat în ziarul „Bucovina” din Cernăuți în ziua de 9 Martie 1849. Memoriul de la Olmutz ar fi fost la acea vreme singura soluție viabilă și rodnică pentru închegarea Daciei Mari, vorba lui Eminescu, „a unui stat de cultură la Gurile Dunării.”

Când Dante avea circa cinci-șase ani și sora sa de câteva luni, Mama Bella a părăsit pământul, iar soțul s-a recăsătorit cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, care i-a născut două fete Francesca și Tana. La vârsta de nouă ani Dante s-a îndrăgostit de frumoasa lui vecină, de aceeași vârstă Beatrice Portinari, fiica unui negustor foarte bogat. „De cum a văzut-o prima oară, la ea acasă, în ziua de Armindeni, sărbătoare rituală a primăverii și a tinerelor fete, a rămas pironit locului, o inimă de copil lovită de fulger.” (Cesare Marchi, Dante, op. cit.,p.23) „Tu!… nu vezi… nu-ți aflu nume…/ Limba-n gură mi se leagă/ Și nu pot să-ți spun odată,/ cât-ah! cât îmi ești de dragă!” (Mihai Eminescu, Călin – file din poveste). Beatrice era îmbrăcată „în nobile culori ca sângele”. A revăzut-o pe stradă după nouă ani, însoțită de câteva domnișoare frumoase, fiind îmbrăcată în alb, transmițându-i un salut „foarte corect.” „Nu te-a mai văzut nimeni cum te văzusem eu…” (Mihai Eminescu, Gemenii). A țâșnit acasă să-i compună un sonet, uitând că Beatrice era promisă unui mare bancher, la fel cum și el era dăruit Gemmei Donati, pe baza unui contract din 9 Ianuarie 1277. Singurul loc unde o putea privi nestingherit și înflăcărat de purpuriul chemării sângelui, pe Beatrice era Biserica. Pentru a-și ascunde Dorul inimii a folosit-o de paravan pe amica ei Violleta. La primele studii l-a avut ca îndrumător și sfătuitor pe Brunetto Latini, notar, ambasador, traducător al lui Cicero și autorul cărții Tresor. Învățământul medieval al lui Dante cuprindea: științele Triviului (gramatica, retorica, dialectica) și Quadriviului (artitmetica, muzica, geometria, astronomia), la care a adăugat arzătoarea pasiune pentru arta versurilor și savoarea filosofiei.

În Cetatea Cernăuți – acel spațiu politico-economico-cultural în fierbere de naționalism, tărâm de eroism, de jertfă și creație, a hotărât dulcea mamă Raluca și căminarul Gheorghe Eminovici să-și trimită băieții la studiu, „văzându-i cu destulă minte și sete de carte.” Florența era Cetatea femeilor frumoase care, părea a fi o sucursală a Paradisului. Curtezanele erau permanent supuse unui asediu romantic de rime și trubaduri. Dante era născut pentru Arta lirică. În poezia sa în stil popular înregimentase vreo 60 de frumoase. Pe locul 9 Beatrice, iar pe 30 Violleta. Într-o barcă-sonet și-a purtat într-o călătorie romantică, imaginară prietenii săi apropiați: poetul Guido Cavalcanti cu Vanna, notarul Lapo Gianni cu Lagia, el și Violleta. „Măi, Guido, tare-aș vrea ca tu și eu,/ și Lapo, toți amicii-ntr-un cuvânt,/ să luăm o barcă și, purtați de vânt,/ să batem marea. Este visul meu.// Iar de furtună și de orice greu/ Să ne păzească Dumnezeu cel sfânt./ S-o ducem toată ziua într-un cânt/ și bucuroși să fim, așa, mereu;/ iar monna Vanna, Lagia, și-apoi/ frumoasa mea din treizeci de frumoase,/ aduse-aici de bunul Creator,/ să ne vorbească numai de amor./ Vor fi și ele toate bucuroase,/ așa cum, sunt convins, vom fi și noi.”(Cesare Marchi, op. cit., p. 25) Cu Beatrice s-a mai văzut o singură dată, atunci când Dante s-a îmbolnăvit de răceala ei, având o viziune premonitorie a morții iubitei, adeverită exact la 19 Iunie 1290, la vârsta 24 de ani.

EMIN – Luceafărul nostru Carpatin, după fulminantul debut poetic în „Lăcrămioarele Învățăceilor”, de la Cernăuți, la despărțirea de mentorul său Aron Pumnul și-a curs din izvorul liric, picătură cu picătură, alte poezii în revista „Familia” din Pesta la 25 Februarie/ 9 Martie 1866, condusă de marele Iosif Vulcan, care îi devine naș spiritual, botezându-l etern Eminescu. „Dante nu era frumos; avea un nas coroiat care părea că voia să prindă de vârf bărbia sa ascuțită. Maxilarul îi era puternic, voluntar, și ochii de vultur, furios. Un bărbat interesant, puțin cam urs, cu gheare de catifea, ghearele plăcute ale poeziei. Un urs care leșină în fața iubitei trebuie să aibă un suflet de fluture.” (Cesare Marchi, op. cit., p. 27) „Dante, după Leonardo da Vinci a fost cel mai frumos spirit genial al Italiei și între cele mai mari ale omenirii!. Pentru marii îndrăgostiți, precum Dante, prima iubire angelică, a devenit și eternă, de aceea a creat în mod expres pentru Beatrice, PARADISUL. Și pentru Emin, prima iubire a fecioarei cu „ochii mari și părul negru-n coade” îi revenea deseori în minte și-n inimă, nemurind-o în vers: „Sara pe deal buciumul sună a jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng clar isvorând în fîntîne;/ Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.// Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,/ Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină,/ Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.” (Sara pe deal). Amintirea întâiului Amor îi readucea viu în sufletul lui alb, frumos, aprins, chipul ei de înger. „O, dulce înger blând/ Cu ochi uimiți de mari,/ La ce mai reapari/ Să-ngreui al meu gând?…// Spuneam cum au umblat/ Frumos fecior de crai/ În lume nouă ai/ Iubita de-au aflat.// Ca și cum te-ai mira/ Tu ochii mari făceai,/ Deși nu pricepeai/ C-o spun în pilda ta.” (ms. 2262, f. 33) „Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea noastră…”(Eminescu, Floare albastră)

Dante, neconsolat de apriga Lisetta și-a îndreptat pasiunea spre Filosofie, pe care a căutat-o acolo la izvorul ei, „în școlile mănăstirești și în discuțiile cu maeștrii filosofi.” A studiat vreme de peste 30 de luni în „Școala mănăstirească” a dominicanilor de la Santa Maria Novella. Dar cu punga goală și cu buzunarele roase de vânt n-a putut urma complet cursurile superioare. În orașul Fiesole, Dante frecventa compania pictorilor și a muzicanților, iar seara, străzile răsunau de rapsozii populari ce cântau Amor che nella mente mi ragiona – Iubirea ce-mi tulbură mințile!, pe versurile lui și pe muzica lui Casella. Șeful catedrei de Filosofie, Guido Guinizelli le enunța consonanta absolută între o inimă aleasă și iubirea pură. „Adevărata noblețe este aceea a sufletului; și nu-i pe lume suflet mai nobil decât sufletul îndrăgostit.” (Cesare Marchi…, p. 27)


La Bârsana într-o Mânăstire…

Între edificiile religioase ctitorite după 1990, mânăstirea Bârsana (Maramureș) este ridicată necontenit în slăvi. Pe bună dreptate, în unele privințe. Înălțarea spre Cer a zveltului locaș a pornit prin anul 1993. Are un hram bogat: Soborul Sfinților Apostoli. Fiind sub cârma unei monahii strașnice, mânăstirea a beneficiat de o bună și necontenită promovare. Dacă îmi aduc bine aminte, pe maica Filofteia, stareța Bârsanei, am cunoscut-o cândva la cel mai mare târg de turism din lume. Este vorba de ITB Berlin, care se desfășoară, tradițional, în prima săptămână a lunii martie. Am fost în mai multe rânduri la mai noua mânăstire de la Bârsana (ca și la biserica veche, medievală cumva, din acest mândru sat maramureșean, care merită toată prețuirea; normal ar fi ca ele să fie vizitate, cunoscute, la pachet, cum se spune). Am rămas la fel de șocat de fiecare dată, fără să pot înțelege taina sau dedesubtul care stă la baza folosirii alfabetului chirilic în interiorul minunatei biserici de lemn (deținătoare, la un moment dat, și a unui „record” în materie de înălțime). Orice om dus la biserică, dar și la ceva… carte cât de cât, rămâne însă extrem de contrariat de strania lăfăire a „îmbrăcămintei formal-spirituale” a lui Chiril și Metodiu, sfinți sud-dunărenii cunoscuți ca apostoli ai slavilor.

După mai bine de cinci-șase-șapte veacuri de neîntrerupte încercări de lepădare a unor veșminte false, nefirești, nu doar pentru credința românilor, ci și pentru cultura și întreaga istorie a neamului nostru, hodoronc-tronc se găsește câte cineva care să slujească – absolut prostește – panslavismul de tristă amintire. Și asta tocmai după mai bine de 160 de ani de când, sub primii ani de domnie ai lui Cuza Vodă, s-a început dificila lucrare de introducere a alfabetului latin în România acelor vremi (în instituțiile de stat, în justiție, în școli, în biserică, în cărți, în presă, în tipărituri, în general; inclusiv în propaganda electorală). Este de râsul curcilor șontoroage: în vreme ce dincolo de Prut, bunăoară, basarabenii se luptau pentru revenirea la alfabetul latin – și nu numai -, în Maramureșul descălecătorilor de țară niște minți rătăcite reînviau una dintre armele cumplite ale biserici răsăritene satanic de militarizate, cum se vede și azi. Și nu este vorba numai de criminala biserică rusă – hăbăucul de Teodosie se dovedește un simbriaș neîntrecut al… lui Kiril -, ci și de cea bulgară, prin trompa căreia s-a scurs în biserica românească slavona veche. Și nu numai în biserică, ci și în cancelariile domnești, în începuturile culturii noastre.

Așadar, toată această aiureală insidios lucrată, cu alfabetul chirilic, se petrece în Maramureș – probabil că nu este singurul – meleag asaltat violent, ca și Bucovina, de invazia ucraineană extrem de toxică. Astăzi, ca și în veacurile din urmă când „cosângenii” lui Taras Bulba, sprijiniți cu zel maladiv de habsburgi, în cârdășie și cu episcopii sârbi (mai ales în Bucovina), au produs imense stricăciuni bisericilor și spiritului românesc, din păcate ireparabile. Să ne înțelegem (o demonstrează admirabil, între alții, istoricul bucovinean Ioan Nistor): grație serviciilor divine săvârșite în biserici pe înțelesul autohtonilor din nordul țării, ca și din Basarabia, aceste comunități și-au putut păstrat credința, identitatea, limba maternă, românească. Fără biserica neamului care a apărat românismul, nu azi, ci de multă vreme s-ar fi vorbit doar în limbile prietenilor prin teritoriile noastre aflate încă sub cruntă ocupație pravoslavnică. Noroc că bunul Dumnezeu mai adoarme câte o limbă vrăjmașă, precum cea slavonă, cu alfabetul ei cu tot…

În sfârșit, sunt alături, vorba vine, de o româncă stabilită nu știu pe unde pe-afară, îngrijorată că în țara ei de baștină se vorbește destul de prost… engleza. Minunata engleză, limba credinței globaliste de astăzi predicată în marea „catedrală universală” lipsită de orice Dumnezeu. Asta e, au și limbile regretabile servituți, rămânând departe de a fi creștine… Că se vorbește și se scrie atât de troglodit în limba noastră cea română, de ce să ne mai facem probleme?