Triumviratul scârțâitului politic

În cei peste 30 de ani de postdecembrism, doar atotputernicul FSN (Frontul Salvării Naționale) iliesciano-postceaușist al anilor nouăzeci a guvernat de unul singur, Da, căci era năucitoarea perioadă a instaurării democrației originale (cu desființarea părților sociale, punerea pe butuci a economiei naționale, mineriadele, demența lozincăriei de felul „Nu ne vindem țara”, „Ăia n-au mâncat cu noi salam de soia”, „Noi muncim, nu gândim”), când – în veșnic neuitata Duminică a Orbului din mai 1990 – emanatul Ion Iliescu și-a adjudecat din primul tur de scrutin, un scrutin eminamente patriotard și complet lipsit de discernământ, mandatul de întâiul președinte al românilor postdecembriști, cu halucinantul scor de peste 85la sută, astfel surclasându-i în chip categoric pe contracandidații Radu Câmpeanu și Ion Rațiu (primul fiind liberal, al doilea – țărănist).

Întrucât scena politică ulterioară s-a complicat și diversificat (mă rog, au apărut orgolii, „dizidențe”, noi partide, secte politice, Uniunea maghiarilor din România s-a înregistrat ca  formațiune politică), sforile politrucianiste din sărmana noastră țară n-au mai putut fi trase, nici în Parlament și nici la guvernare, de un singur partid, astfel că s-a trecut la constituirea alianțelor conjuncturale, oricât erau/sunt acestea de stridente, ba chiar de-a binelea caraghioase (bunăoară, concubinajul stânga-dreapta, sau guvernul cică liberal al lui Tăriceanu, susținut în Parlament de pesediști) și – așa cum a demonstrat de fiecare dată timpul – oricât erau de vremelnice aceste întovărășiri ruinătoare pentru grosul poporenilor: mai întâi CDR (Convenția Democrată din România) sau alianța dintre Partidul Național Țărănesc – Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Național Liberal (PNL) întru asigurarea dezamăgitoarei guvernări din perioada 1996-2000, desființarea acestui cartel politic fiind la pachet cu cvasitotala ieșire a țărăniștilor din preferințele electoratului nostru, lesne influențabil și complet needucat la acest capitol; apoi necușera coabitare politrucianistă dintre PNL și aripa pedelistă a FSN-ului (Partidul Democrat), intrată în frământata istorie a postdecembrismului (perioada 2003-2007) cu pomposul nume DA (Dreptate și Adevăr), și care nu numai că n-a adus majorității românilor nici măcar o fărâmă de dreptate și adevăr în plus (dimpotrivă, tot mai săraci, aceștia erau parcă mai abitir mințiți și nedreptățiți), dar respectiva (mez)alianță dă ortul popii și intră pe ușa din dos în sinistra istorie postdecembristă, pentru ca la puțină vreme după asta, PD (între timp poreclit PD-L) să fie absorbit de perisabilul PNL, pe hazosul considerent că ambele formațiuni sunt liberale, chit că unii observatori cu scaun la cap au înțeles încă de-atunci că liberalilor din partidul istoric, foștii feseniști cu codița liberală recent adăugată, le vor sta mereu ca un os în gât; în anul 2011, cu scopul declarat de a-l mătrăși pe Traian Băsescu în al doilea mandat de președinte, la inițiativa și insistențele controversatului Dan Voiculescu se pun bazele Uniunii Social Liberale (USL), o veritabilă struțo-cămilă politică,  creată de stânga pesedistă (Partidul Socia Democrat) și dreapta Liberală, care – după consistentele victorii înregistrate la alegerile locale și generale din anul 2012 – la rândul ei dispare ca măgarul în ceață; în sfârșit, dar nu în ultimul rînd (păi da, căci potrivit cutumei postdecembriste, au mai fost și alte cumetrii politrucianisto-dâmbovițene, bunoară cea dintre pesediști și aldiști, și – desigur – în viitor vor mai mai destule, inclusiv cu „eternul” UDMR), nu în ultimul rând, deci, prezentul triumvirat PNL – USR-Plus – UDMR.

Adică acele formațiuni nonpesediste (mai puțin AUR), cu care însuși președintele Klaus Iohannis a purtat discuții astfel ca PSD, câștigătorul alegerilor parlamentare de anul trecut, să fie trimis în opoziție, făcătură guvernamentală care nu are un lider autentic, cu toate că premierul Cîțu (nu cumva Mîțu?) și jumătate miniștrii sunt dați de liberali, și care realmente stă pe un butoi de pulbere, atât din pricina susținerii sale parlamentare la limită (evident, cu voturile reprezentanților celorlalte minorități), cât și din pricina marilor și permanentelor tensiuni din interiorul acestui Cabinet bălțat, neînzestrat și neunitar, asta deoarece fiecare formațiune din arcul guvernamental este interesată să tragă spuza pe turta ei, respectiv să-și atingă obiectivele dorite de electoratul său (de pildă, ungurii vor trage zdravăn sforile pentru înfăptuirea marotei lor cu autonomia teritorială și cea cultural-lingvistică, nu doar a ținuturilor secuiești), însă lepădându-se public de acele măsuri (austeritate, înghețarea lefurilor și pensiilor, mărirea accizelor și impozitelor, disponibilizări, investiții doar accidentale și pur formale, sfidătoarea nerespectare a promisiunilor, grosolana încălcare a legilor, unele dintre ele  elaborate chiar de actualii cârmuitori etc.), care în loc de foloase palpabile (popularitate, voturi, bani, sinecuri) le aduc numai ponoase…

Și totuși, cineva va trebui plătească la viitoarele alegeri (e drept astea vor fi de-abia în 2024) pentru păcatele cu și fără de voie ale cârmuirii actuale, iar acest „cineva” nu vor fi useriștii sau udemeriștii, ci peneliștii, cu nefericita lor calitate de vioara întâi în dezacordata orchestră guvernamentală a prezidentului Klaus Iohannis.

Apropo, oare din ce motiv n-a ieșit zilele trecute premierul Cîțu să-i anunțe pe români că anul acesta nu vor fi deloc bani pentru promisa majorare a pensiilor și lefurilor (niciun cuvințel despre obligatoria indexare la începutul fiecărui an!), ci l-a lăsat pe Șică Mandolină, care, nemaifiind premier, nu are nimic de pierdut la acest capitol și care, tot atunci, a dat uitării faptul că el, încă  șeful liberalilor, nu-i totodată tartorul Executivului?! Crede cumva Cîțu că prin atari manevre își apără Cabinetul de îndreptățita nemulțumire a cetățenilor duși cu preșul, ori mai degrabă toate astea fac parte din strategia la vârf întru compromiterea lui Ludovișică? Vom trăi și vom vedea…

Închei acest expozeu cu trei precizări, care – zic eu – au darul să ajute pe cel interesat să cunoască mai temeinic amarnica realitate de pe aceste meleaguri:

1) Prin ieșirea de la guvernare, oricare formațiune politică din troică poate să provoace imediata cădere a actualului Cabinet. Astfel stând lucrurile, se subînțelege că, măcar pentru stabilitate, varianta impusă de realitate era guvernul de uniune națională. Da, dar atunci nu mai era guvernul lui Klaus Iohannis…

2) Pe internet circulă tristul adevăr că, în România postdecembristă, se organizează alegeri generale doar pentru ca udemeriștii să afle cu cine vor guverna în continuare.

3) În cei 31 de ani de ticălos postdecembrism, Partidul Social Democrat n-a pierdut niciodată alegerile parlamentare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*