Arhiva zilnică: 8 februarie 2021

Viaţa Sfântului Mucenic Nicolae cel Nou, Vlahul, ocrotitorul Sofiei

Data: 23 martie 2025 by George V. Grigore

Așa cum moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou și a Sfintei Parascheva au trecut Dunărea către noi, și ocrotitorul ceresc al oraşului Sofia (Bulgaria) este un vlah „de-al nostru”. Este un sfânt din neamul nostru, un mucenic pornit din Ianina natală spre Sredeţ, apoi spre Valahia, însufleţit de un singur gând: acela de a sluji întreaga sa viaţă lui Hristos. Dumnezeiasca pronie a rânduit însă altfel: în anul 1555, el va da mărturia cea bună în cetatea ce avea să devină mai târziu capitala Bulgariei, Sofia. Sf. Nicolae Cel Nou – după cum îl numesc bulgarii – s-a născut la 1510 în oraşul Ianina, din Grecia, situat într-o zonă populată compact cu aromâni chiar şi în zilele noastre. Meşteşugul său era unul smerit: confecţiona încălţăminte (pentru cei săraci, fără nici o plată). Ajuns din Ianina la Sofia, plin de râvnă pentru Hristos fiind, musulmanii din oraş vor căuta, în nenumărate rânduri, să-l atragă spre credinţa lor. Peregrinează prin Valahia, fiind mult cinstit pentru evlavia şi iscusinţa meşteşugului său de marii boieri şi chiar de domnul Ţării Româneşti, care îl va lua la curtea sa. Câtă vreme fericitul Nicolae a rămas la curtea domnitorului Ungrovlahiei, sufletul său se scârbea necontenit văzând în toate zilele tulburările şi uciderile cele fără de dreptate pe care le săvârşea acesta. Căci era domnul om mânios şi aspru, plin de toate nelegiuirile şi străin de frica lui Dumnezeu. Ungrovlahia nu se afla atunci sub stăpânire turcească, plătind ea doar bir turcilor. Iar acest Mircea Ciobanul luase puterea cu ajutorul sultanului turc, cu multă silnicie, de la domnitorul de dinaintea lui, care până să se facă monah (Radu Paisie, ajuns stareţ la Curtea de Argeş), stăpânise asupra poporului cu blândeţe şi cu dreptate. Şi pentru că poporul, boierii şi clerul mult îl iubeau, domnitorul Mircea, cuprins de zavistie şi de ură, se năpustea deseori asupra tuturora, căutând să ucidă ca o fiară. Astfel a omorât el pe toţi marii dregători, cu copiii şi întreg neamul lor, răpindu-le averile şi satele. Încă şi pe cuvioşii monahi şi pe episcopi îi numea „haine negre”, şi le făcea lor mari necazuri, tăindu-le unora barba, altora nasul, altora urechile, iar pe unii îi scopea, trimiţându-i apoi în surghiun. În această stare a lui, de nesăturare de sânge omenesc, au venit la el boierii fugiţi în părţile ungureşti, cu miile, ca să-i se închine. Iar domnul i-a rugat să lase armele lor afară şi astfel să intre. Făcând aceasta, fără gând rău au intrat ei înăuntru. Şi Mircea îndată a făcut semn ostaşilor şi i-a pierdut prin sabie pe toţi, de la cel dintâi la cel de pe urmă…

Reîntors la Sofia după o vreme, e ademenit la un ospăţ de câţiva cunoscuţi musulmani, care îl vor tăia împrejur mişeleşte, susţinând apoi că are obligaţia să se lepede de dreapta credinţă. Refuzul său îi va aduce judecata şi temniţa, iar în cele din urmă mucenicia. Ucis cu pietre de către o mulţime furioasă, trupul îi va fi ars şi cenuşa împrăştiată în cele patru zări. Un tânăr creştin – la îndemnul diacului Matei, care va scrie şi viaţa sfântului – va aduna, totuşi, pe ascuns, după lapidare, părticele din moaştele sale, ce vor fi dăruite Bisericii. Data martiriului său a fost 17 mai 1555.

Vlahul Nicolae din Ianina („cel Nou”) are cea mai cuprinzătoare viaţă de sfânt din întreaga literatură medievală de expresie slavă; hagiograful – Matei Grămăticul – fiind chiar martor ocular la mucenicia sfântului. Manuscrisul ce cuprinde impresionanta viaţă a mucenicului din Ianina, datat 1564, este păstrat astăzi cu sfinţenie la Muzeul Naţional de Istorie din Sofia. Atâta doar că muzeografii bulgari sunt zgârciţi la vorbă cu un vizitator român în privinţa originii sfântului. Biserica închinată mucenicului vlah Nicolae situată pe strada Pirotska, din plin centrul Sofiei, este una dintre cele mai mari din întreaga Bulgarie şi se află în apropierea locului său de martiraj (astăzi strada Ţar Simeon 125). În urmă cu 4 decenii a avut locul furtul din biserică a raclei de argint în care se păstrau moaştele. Salvarea avea să vină, în cele din urmă, din partea vechii biserici Sf. Sofia, ce păstra şi ea o parte din moaşte, pe care le-a dăruit, drept mângâiere, bisericii purtătoare a hramului Sf. Nicolae de Ianina. Una dintre minunile sale face referire la un tânăr credincios din Sofia, deznădăjduit de viaţa sa, înfricoşat fiind de moarte, căci era cuprins de o lepră cumplită, tot trupul rupându-şi-l cu unghiile. Şi mult sânge curgea din rănile lui, încât se făceau coji mari, care creşteau parcă una din cealaltă, prefăcând totul într-o singură coajă. Rudele şi cunoscuţii săi nu mai ştiau ce să mai facă de atâta jale, punându-şi nădejdea doar în Dumnezeu, pe care cu lacrimi îl chemau în ajutor. Iar Domnul, care e bogat întru milă şi zăbavnic la mânie, şi care niciodată nu trece cu vederea pe cei care Îl cheamă cu adevărat, a pus în mintea unui frate al bolnavului să se facă rugător înaintea lui Dumnezeu pentru fratele său, chemându-l în ajutor pe Sf. Nicolae cel Nou. Şi a mers acesta degrabă la biserica „Puterilor celor fără de trup”, unde s-a închinat înaintea moaştelor Sfântului, spunând: „Sfinte mucenice al lui Hristos, ştiu că ai îndrăzneală înaintea Mântuitorului, pe Care până la capăt L-ai iubit şi pentru Care ai pătimit. Ajută-ne, deci, întru amărăciunea noastră, tămăduieşte-l pe fratele nostru, ca un plăcut al lui Hristos Dumnezeu, prin Care toate câte le voieşti le primeşti!” Şi rugându-se astfel Sfântului, cu lacrimi şi cu frângerea inimii, a încredinţat pe vrednicul de pomenire slujitor al acelei biserici, pe nume Luca, să-i dea lui binecuvântare de la sfintele moaşte ale Mucenicului. Şi preotul mult s-a minunat de credinţa fratelui, şi s-a îmbrăcat acesta în sfintele sale odăjdii şi, împreună, cu lacrimi au făcut rugăciuni către Mucenicul. Apoi au venit la raclă şi cu frică au deschis-o şi au văzut pe sfintele părticele din trupul Mucenicului ca o rouă de sânge, şi s-a umplut întreaga biserică de bună mireasmă. Preotul, cu evlavie umezind cu apă sfinţită năframa Sfântului, în care se aflau sângele şi părticele din capul său, a turnat apa într-un vas curat şi a trimis-o bolnavului prin fratele său. Iar acela a spălat tot trupul celui pătimitor cu apa sfinţită ca şi cu un mir şi harul nu a mai zăbovit nicidecum: în chiar acel ceas tânărul s-a izbăvit de lepră şi a primit sănătate la rugăciunile Sfântului Mucenic. (Din vol. Viaţa Sfântului Nicolae de Ianina, Ed. Sophia, Bucureşti, 2010).

Sfântul Nicolae Vlahul, Noul Mucenic din Metsovo, a trăit la granița dintre secolele XVI-XVII, o vreme în care jugul otoman a dat Bisericii Ortodoxe numeroși sfinți. Munții Pind au fost pentru mult timp o adevărată casă a vlahilor, o minoritate vorbitoare de limba română, care a trăit în pace cu vecinii lor vorbitori de limba greacă. În majoritate de credință ortodocsă, numai puțini vlahi s-au convertit la islam în timpul secolelor de dominație otomană. În prezent, părticele din moaștele Sfântului Nicolae Vlahul se găsesc în Mănăstirea Varlaam – Meteora, Mănăstirea Eleusa aflată pe insula de pe lacul Ianina și în Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Metsovo. Creștinii din Munții Pind îl cinstesc pe Sfântul Nicolae ca pe ocrotitorul lor. În orașul său natal, Metsovo, o biserică i-a fost închinată în 1800, iar o alta a fost ridicată pe locul casei părintești, în 1959. Alte biserici cu hramul Sfântului Nicolae Vlahul se găsesc în regiunea Tricala, la Tirnav și în Artemis, Atica. Nicolae Carcase a publicat „Viața și Slujba Sfântului” în Veneția în 1767. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a canonizat formal pe Nicolae Basdanis ca sfânt al Bisericii Universale pe 28 noiembrie 1988. Este prăznuit pe această dată și în ziua martiriului său, 17 mai.

.

Despre speranță, ca energie primordială a lumii, cu speranță, ca șansă a soluțiilor…

Data: 23 martie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Da! Temerară abordare este aceea în care te dedici, din prima filă a cărții chiar, „decodificării”, fie și eseistic, nu doar a ideii, ci a însăși noțiunii de speranță… Dar, cunoscând deja volumele lui Floare Mihali Petrov, era inevitabil, aproape „deja evident”, că, pentru ea, ca poetă, ca eseistă, ca ființă ce s-a descoperit și revalorizat, apoi redescoperit, prin cărțile trecute dincolo de simpla bibliotecă, intrate într-o arhivă a noastră despre cunoașterile ei dăruite celorlalți, speranța va fi dusă într-o cu totul altă dimensiune… Și nu, nu este vorba despre speranță ca acel ceva pe care îl așteptăm noi a-l primi, a ni se repara, a ni se returna, poate chiar a ni se dărui, când ne aplecăm asupra ei din perspectiva unei ultime șanse… Dar autoarea a demantelat speranța, cu multă vreme în urmă, acolo unde au așternut-o tocmai tomurile vieții… Viața despre viață… Pentru că, deși avea apăsările trecutului aproape de o dăruire hristică a tristeții, punctând jertfele din viața ei, dar nu ca sacrificii ale ei, ci ale acelora din jur, pe care i-a cuprins în sine, pentru a-i înțelege și a le valoriza trăirile, trecerile lor, acele secunde ale timpului pe care nimeni nu mai stă a le vedea măsurate, ori ba, pe cadranul iruperilor astrale, totuși, poeta nu a abordat speranța dinspre „șansa” de a mai primi ceva, de a mai afla ceva, de a mai fi ceva, ci dinspre paginile cărților… Citite, scrise, recitite… Din care a desprins aceea altfel de dimensiune a speranței… Nu pentru sine, nu doar pentru ceilalți, deși sunt evidente și dramatice trăiri și cutremurări în cărțile poetei, ci pentru însăși izvorul de speranță… A sursei „dintâi”, biblice, apoi ca o izvorâre a speranței din cunoaștere, aprofundare, transcendentale…

De aceea, poate, poeta își începe acest nou volum cu rândurile dedicate speranței. A acelei speranțe, dar nu doar ca lectură din cărți și prin cărți, ci generată de însăși rândurile volumelor citite, ale altora, scrise – ale ei, recitite, și unele și altele, pentru acea nouă dimensiune de izvorâre a următoarei file de tom…

Cărțile în care nu doar a descoperit ceea ce Sfinții Părinți au înțeles, la vremea caznelor lor pentru noi, ci din care a înțeles, într-o altă dimensiune de abordare, atât ceea ce au scris aceștia, dar și de ce au scris… Psihologic, am putea spune că este o formă de manifestare pentru sine a propriei valorizări, a confirmării nu doar a ceea ce a scris, ci și asupra ceea ce a devenit…. Acolo, la intersectarea eseistului, nicicând desprins de metaforă, cu poetul poetizând prin eseuri… Prin cunoașterile relevate de acestea…

Sigur, avem multe exemple în care filosofii, eseiștii au valorizat pentru înțelegerea celorlalți operelor lor ca dimensiuni ale aprofundării unor sensuri, altminteri poate greu de pătruns, poate chiar tainice pentru ceilalți, prin cuvântul ales (duios, dar înainte de toate, insidios) al poeziei… Al metaforei surprinzându-ți plăcut urechile pentru a-ți deschide, de fapt, ochii minții… Pentru a-ți strecura printr-o rimă, nu-i așa?!, nevinovată, cuiul filosofic al interogației… Al propriei interogații, apoi al retroversiunii către ceilalți… Al traducerii, prin noi și noi, nu doar rânduri, ci izvoare de izvoare la îndemâna acelora care vor a cunoaște, a afla, a transcende… Pentru că speranța nu trebuie privită doar ca fiind izvorâtoare de soluții… Ci drept însăși viață, ca rost, ca motivație de descoperire, redescoperire, trăire și valorizare… Pentru că, da, poetic, și nu doar „stricto senso”, „speranța este un vis cu ochii deschiși” (Tudor Arghezi), dar dimensiunea sa intrinsecă este dată de izvorârea către ceilalți. Pentru că speranța este viață și viața este speranță… Și da, omul care trăiește cu speranță iubește viața, vibrează, dăruiește viață și bucurii celor din jur. Iar revalorizarea ei nu este dată doar de faptul că, apelând la speranță, „viața este mai ușoară și mai frumoasă”, ci pentru că deschide orizonturile către sine pentru ceilalți, și către ceilalți, pentru sine, și, din nou, pentru ceilalți… Permite izvorul din izvor, apoi din izvoare… Căci, în fond, despre aceasta este speranța, nu?!… Iar poeta nu se oprește aici în despletirea fuiorului de cunoașteri din însăși firul de viață, ca speranță, deja, și nu doar metafizic, nu doar metapoetic, Flori Mihali Petrov definind, prin eseurile și versurile sale, însăși starea de a fi al acestui a fi primordial, pentru ea speranța fiind o formă de energie ancestrală… O energie, nu nou descoperită de poetă, ci nou relevată ei și, prin ea, dezvăluită înțelegerii celorlalți, ca energie, chiar sursă primordială de dincolo de limitele noastre de a vizualiza poate izvorul izvoarelor de energii astăzi cunoscute ca existând… Nu ca fiind, căci aceasta este de dincolo de norul cosmic al limitelor noastre de cunoaștere, de acceptare, de cuprindere, ci sursa de generare a celorlalte energii, care ne înconjoară, ne definesc, ne umplu formele fără fond ale vieților noastre, poate nu anoste, dar banalizate de noi prin noi sau prin ceilalți, și pe care ni le umplu dară cu însăși viață când o înțelegem a o trăi, a o respecta, ca energii precum fericirea, pe nivelele de manifestare la care suntem fiecare, și asemenea iubirii, ca acces pe planurile superioare ale existenței.

Pentru că speranța nu este doar „conținut”, poate doar la nivele mai joase, nu neapărat „inferioare” ale existenței, ea fiind tocmai forma… (Și asta pentru că, în astfel de dimensiuni, nu există, de fapt, însăși dimensiunea… Nu așa cum o înțelegem noi)… O formă rămânând goală pentru mulți, cei ce se limitează a privi speranța doar ca soluție la ceva, a ceva. Și umplând-o cu sine pe măsura aprofundării formei ei de energie primordială, ante Biblică poate, ca Speranță… Pentru că, și golită de propriile bogății, forma, și nu ca speranță, ci însăși Speranță, rămâne, ea multiplicându-se pe sine prin sine, în sine… Când și când umplând sau reumplând acel recipient al trăirilor… Privit, interpretat, înțeles de autoare și din perspectiva mitologică a unei altfel de cutii a Pandorei, una cuprinzând în ea adevăratele bogății ale lumii: empatia și toleranță generând bunătatea și omenia, cunoașterea și educația generând evoluția și rafinamentul… Și care se pot risipi din lume, din lumea cutiei, renunțând la compasiune și conștiință… Renunțând la însăși șansa (și acum, da, putem spune ca Speranță!), a înturnării la forma de energie a acelui „și mai de dinainte”: mântuirea…

Mesajul coifului de aur getic de la Coțofenești: „Atenție! Nu există veșnicie!”

Data: 23 martie 2025 by George V. Grigore

Avem cinci artefacte prețioase „cu ochii în patru”, unicate mondiale, de care trebuie să avem grijă. Coiful princiar getic din aur cunoscut sub numele „de la Coţofeneşti” a fost descoperit în localitatea Coţofeneşti (Poiana Coțofenești), apaţinând de comuna Poiana Vărbilău din judeţul Prahova (Muntenia). Descoperit în anul 1926 sau 1928, coiful, considerat a fi un obiect de paradă geto-dac, are o greutate de 725 de grame aur fin, iar împreună cu fragmentele recuperate (numite de localnici „năsturei“, sau „bănuţi“), o greutate totală de 770 grame, fiind datat în jurul anilor 400 î.Hr., și declarat ca aparţinător, după toate probabilităţile, tezaurului unui şef de trib sau chiar al unei uniuni de triburi. A fost găsit izolat în perimetrul unei posibile aşezări geto-dace. Coiful de aur a fost adus la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti şi păstrat acolo până în 1970, când a trecut în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a României, fiind unul dintre cele mai frumoase si mai atractive exponate ale Tezaurului. Forma coifului cu reliefuri în care apar scenele de sacrificiu animalier şi animale fantastice au fost considerate de istorici ca elemente specifice artei vechi orientale, iraniano-achemenido-persane, absorbite în arta geto-dacă, posibil prin filiera sud-tracică sau helenistică, sau – de ce nu – fiind chiar moştenite prin neam de la Vechea Biserică Valaho-Egipteană a Geților de Aur primordiali. Să nu uităm că Decebal, în faţa ameninţărilor romane, cere ajutor lui Pacorus al II-lea (78 -110 e.n.), regele Parţilor, cu care se afla în bune relații de alianță. În timp ce Traian era ocupat cu războiul cu dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă chiar au atacat posesiunile romane din orient, dovedindu-se buni aliaţi ai dacilor și provocându-i pe romani spre a-ți apăra acest front oriental. Revenind la reprezentările fantastice aflate pe coif, trebuie să spunem că arta redimensionează prin limbajul său specific dimensiunea morală a vieţii. Asta pentru că „Arta este cea menită să susţină „comuniunea“ – spune Constantin Noica – întrucât focalizează esenţe, adevăr, penetrând dincolo de lucruri, întâmplări, suprafeţe. Adică află şi restabileşte profunzimile autenticului omenesc.” Dacă vom spune că reprezentările aflate pe acest coif sunt groteşti, va trebui să menţionăm că grotescul, ca titulatură, îşi are originea în „grotă“, cu înţeles de „peşteră“, loc al întunericului şi tainei, dar şi matrice, cavitate, uter, loc întunecos şi umed al primului cămin al fiinţei umane sau loc de naștere a lui Mithra. Grotescul este o categorie a esteticii care reflectă realitatea în forme fantastice, bizare, caricaturale, uneori monstruoase, voit disproporţionate. Fantasticul definit prin imaginaţie, cea care nu există în realitate, care este plăsmuit de imaginaţia umană, este depăşit de acest grotesc ce doreşte a atinge valenţe supraumane, infinite. Să nu uităm nici zeii cu figuri animaliere egiptene, „reluați” în tradiții cu cetele de mascați.

Lucrat din foaie relativ groasă de aur, prin batere pe un calapod de lemn, coiful de la Poiana Coţofeneşti se păstrează aproape întreg, lipsindu-i doar vârful calotei. În această stare de conservare, el este înalt de 25 centimetri şi are o greutate de 770 grane. Coiful de paradă și ritual a fost lucrat din două bucăţi de tablă de aur, produse prin batere la rece, dintr-un lingou de aur natural, nerafinat, cu compoziţia: Au = 760‰, Ag = 225‰ şi Cu = 10‰. Tabla de aur utilizată pentru producerea coifului de paradă de la Coţofăneşti are grosimi variabile. Acestea merg de la 2,82 mm, în partea de la bază, până la numai 0,76 mm, în zona superioară calotei păstrate. Corpul principal al coifului de paradă de la Coţofăneşti are înălţimea totală de 24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) şi de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei (formă Mithraică). Coiful se înfăţişează cu o parte inferioară cilindrică din care au fost decupate deschiderea de formă dreptunghiulară pentru faţă şi lăcaşurile pentru urechi, cu contururi asemănătoare literei „U” răsturnată, dar şi cu o parte superioară în forma unei calote relativ înalte, ogivale. Atât obrăzarele, cât şi apărătoarea pentru ceafă erau fixe, imobile, coiful oferind o bună acoperire a capului. Ţinând însă seama că aurul, chiar modelat în foaie groasă, are duritate redusă, se poate aprecia mai mult ca sigur că acest coif a constituit o somptuoasă piesa de ceremonial și paradă, destinată a sublinia, pentru purtător, poziţia sa preeminentă într-o ierarhie socială şi militară mai complex structurată. Decorul bogat acoperă întreaga suprafaţă exterioară a coifului: zecile de rozete conice dispuse pe calotă către frunte, tâmple şi ceafă; desfășurarea lor se face pe șapte linii – șiruri de ascendență, legătură cu cele șapte trepte inițiatice; cele șapte trepte de la Biserica Omului de la Adam Clisi, cele șapte trepte din mormântul lui Dromochete de la Sveștari (Bulgaria); cele 7 vămi cerești) – unde aria lor decorativă este delimitată printr-un lanţ de spirale fugătoare; cele două scene de sacrificiu, identice, de pe obrăzare (scenă Mithraică?; sacrificiul Berbecului, anterior sacrificiului Mielului Pascal?) cu un războinic sau un preot purtând pe cap tiară, înjunghiind un berbec (timpul sacrificiului). La români berbecul este considerat sacru. Era reprezentat de multe ori ca având patru coarne, în vârf cu pietre prețioase, care noaptea luminează întreaga lume, pentru ca ciobanul să-și poată vedea oile. Funcția de berbec este de a conduce turma și de a o feri de mare și de delfin (symbol marin, posibil Potop Planetar). E simbolul bogăției și prosperității turmei. Se pare că în România a existat încă din neolitic un cult al berbecului. La daci un berbec era folosit ca simbol al jertfei aduse zeilor familiei și strămoșilor. Mai târziu, a fost jertfit în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. La înmormântări se dăruiește unui om sărac un berbec ca dar funerar.

Pielea de berbec este utilizată în ritualul inițierii sau este folosită la pregătirea unor instrumente – tobe, zuruitori ce vor fi folosite în diverse ritualuri. Pentru mult timp, berbecul a fost considerat un simbol al determinării, acțiunii, inițiativei. Dacă ne gândim bine, întâlnim semnul „berbec” și în zodiac. El este chiar primul semn al zodiacului, fiind astfel un simbol al autorității. Ca prim semn al zodiacului, este de asemenea și un simbol al impetuozității, reînoirii (o nouă eră), virilității. Animale fantastice (sfincși umanoizi aflați în „echipe” de câte doi, despărțiți de un element solar, apar pe partea din spate a coifului (într-un fel, invizibilă pentru purtător), ca taină a celor ce pot influența mișcarea astrelor pe boltă (în religia egipteană avem „echipa” de babuini – „maimuțele soarelui”, ce pot provoca aceleași neașteptate cataclisme; în civilizațiile amerindiene „echipa de fotbal” avea același symbol și semnificație, al jocului cu sfera, cu mingea…). Poate nu este întâmplător faptul că un sfinx foarte vechi se ridică în apropierea Vârfului Omu din Bucegi – România, iar altul în Egipt. Pe un alt registru inferior apar și o serie de fiare răpitoare (grifoni, ca însoțitorii lui Zeus, cel ce vine la judecată) reprezentate pe apărătoarea pentru ceafă (vine din invizibil), cu câte un membru de ierbivor în gură (sfâșierea și dezmembrarea a tot ceea ce există – Apocalipsa – Sfârșitul Timpului; dispariția unor specii și apariția altora; aceleași răpitoare cu câte un membru de ierbivor în gură le vom întâlni și pe fundul paharelor dublutronconice de tip „Agighiol” (Cupele Marii Uitări de la Metropolitan Museum din New York, de la Rogozen (Bulgaria) și Agighiol). În fine, apar puternic reliefaţi ochii apotropaici de pe apărătoarea pentru frunte, şi ea mărginită jos de un şir de triunghiuri haşurate (dinții de lup). În partea frontală, între ochi, avem și o mică friză a penelor de vultur, semn specific tuturor coifurilor Frăției Getice, toți acești principi geți numindu-se și Fii Mamei Gaya Vultureanca (Vulturi sau Șoimi; de aici având și numele de Gaeții – Geții). Coiful de la Poiana Coţofeneşti aparţine patrimoniului civilizaţiei geto-dace. Este o certitudine, susţinută nu numai de descoperirea efectuată în perimetrul unei aşezări a strămoşilor noştri (în timpul statului dac, pe teritoriul actual al județului Prahova, existau numeroase așezări și cetăți (aici existând și calea de trecere a munților pe Valea Teleajenului), precum Ramidava – Drajna de Sus, Tiasum – Tinosu, Slănic, Coada Izvorului, Malu Roșu ș.a.), dar şi de tipul de obiect, specific numai teritoriului României, numai ariei populate de geto-daci; motivele decorative de îndelungată şi înrădăcinată tradiţie traco-getă, carpato-dunăreană, în fine, similitudinile acestui coif cu celelalte exemplare, tot geto-dace, declarate ca aparținătoare Frăției Getice, de la Agighiol, Peretu, Porţile de Fier şi Cucuteni-Băiceni.

Datate în perioada secolelor IV-V î.Hr. coifurile princiare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul țării noastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic. Cinci coifuri de aur și argint stau mărturie unei frății sau unei dinastii regale neștiute până acum și conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur și argint au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în ordine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea), Coiful de la Coțofenești (Prahova), Coiful de la Cucuteni-Băiceni (Iași), Coiful de la Peretu (Teleorman) și Coiful de la Porțile de Fier (Mehedinți). Dacă privim o hartă a României, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Munții Carpaţi şi fluviul Dunărea, începând din capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tulcea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a fluviului Dunărea în țara noastră, la Cazane. „Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă”, explică marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ. „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare că aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri”.„E clar că nu erau coifuri de luptă, ci de paradă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca să te apere, materialul e prea moale, deci aveau o altă semnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă. Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, erau nobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cu onoruri, ca niște eroii.” avea să ne spună Emil Moscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătorului geto – dac de la Agighiol.

Având o valoare artistică ce nu poate fi negată, tezaurele geto – dace aparțin unui stil de artă aristocratică și mistică ce a înflorit în spațiul țării nostre în secolele VI-IV Î.Hr. După cum știm din mai multe surse literare antice, populațiile trace se împărțeau în trei ramuri principale: dacii propriu-ziși, care trăiau în interiorul arcului carpatic și la vest și nord de acesta, până în sudul Poloniei, Slovacia și Ungaria de astăzi, geții ce locuiau estul și sudul Carpaților, dar și peste Dunăre până în Munții Balcani, și moesii, care ocupau teritoriile aparținând astăzi Bulgariei și Serbiei. Toți făceau parte însă din marea familie a strămoșilor lor comuni, Geții de Aur primordiali ce au populat întreaga Europă la un moment dat.

Simbolurile aflate pe coifurile, cnemidele, elementele de harnașament din aur și argint sunt prețioase. Ele „vorbesc” despre faptul că există o taină ce transcede o perioadă mai mare decât câteva vieți umane. Chiar mii de ani. Acesta este timpul în care noi uităm despre un mare pericol care ne așteaptă, iar aceste simboluri ne reamintesc că trebuie să ne pregătim pentru sfârșitul timpului (timpul este cyclic; este ca o roată). Timpul este definit la mersul înainte continuu și nedefinit al existenței și al evenimentelor care survin într-o succesiune după toate constatările ireversibile din trecut, prin prezent, spre viitor. Timpul este unul dintre conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei. Este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit. În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură a schimbării. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp. În filosofie, timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-un singur sens. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent, spre viitor, și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură. Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie, cât și în știință. Dar există un presentiment din care s-au născut credința și religiile. Timpul se termină. Brățările dacice de aur purtate și de eroul Ghilgameș acum 3500 de ani și de zeii egipteni, ne prezintă faptul că timpul are două capete de lup. Va veni un nou timp, care o vreme va merge în paralel cu vechiul timp Moș, creând impresia de văz dublu (von fi beți fără să bem). Semnul unirii acestora este Nodul Gordian (al lui Hercule, al lui Isis, etc.). Soarele se va „juca” pe boltă, mările se vor agita precum căldările, unii munți se vor prăbuși în mare, iar alții se vor ridica spre cer, vietățile se vor transforma în noile specii (sau vor da naștere…) și se vor dezmembra… Groaza va apare pe chipurile puținilor salvați (a se vedea statuile grozave de la Lepinski Vir – Serbia)… După marele cataclism planetar va urma o scurtă perioadă de relache, după care va urma un nou cataclysm (Puya Gaya care se va ține Gaya Mațu după mama sa, Mama Gaya Vultureanca). La final cei salvați vor trăi câte 7-800 de ani, într-o lume ireală a începutului de timp nou, așa cum scrie în Biblie…

Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat va deveni obiectiv turistic

Data: 22 martie 2025 by Redacția

Pe lângă lagărele de muncă în care se ostoiau sufletele celor ce nu acceptau ca viața să le fie comandată de un guvern zis comunist, mai erau închisorile unde erau „ascunși” cei declarați foarte periculoși. Închisoarea de la Sighet, cea de la Pitești sau cea cunoscută drept „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat sunt doar câteva dintre fortificațiile în interiorul cărora se anihila speranța ultimilor luptători ai libertății. La Râmnicu Sărat, în județul Buzău, a existat în perioada comunistă una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici, ale României interbelice și României comuniste mai ales în perioada 1956-1963, când la comanda penitenciarului a fost cunoscutul torționar Alexandru Vișinescu. Închisoarea mai este cunoscută și sub numele de „Închisoarea tăcerii” din cauza regimului extrem de dur ce le interzicea deținuților să vorbească sau să scoată sunete. În rechizitoriu, procurorii Curţii de Apel au arătat că, în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora.

Existența unei instituții penitenciare la Râmnicu Sărat poate fi documentată încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după mutarea reședinței județului de la Focșanii Munteni la Râmnicu Sărat (1862), instituția funcționând sub denumirea de Arestul Preventiv Județean. Construirea clădirilor penitenciarului care există în zilele noastre s-a făcut în perioada 1898-1900, iar primii deținuți au fost mutați aici în primăvara anului 1900. Clădirea este realizată cu elemente neoclasice și neogotice, după modelul francez și englez. În 1907, în timpul răscoalei țărănești, orașul Râmnicu Sărat a fost scena unor dramatice confruntări între armată și populația răsculată. Deznodământul a fost tragic: numeroși țărani au fost împușcați iar pentru reprimarea răscoalei au fost încarcerați în Arestul Preventiv un număr de 657 de țărani răsculați (655 de bărbați și două femei). Amenajarea actuală datează din perioada interbelică, cu excepția gardului exterior care a fost înlocuit cu un gard de sârmă ghimpată. Un alt eveniment important legat de penitenciar a avut loc în 1938, când au fost încarcerați aici capi ai legionarilor printre care s-a numărat și liderul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. În noaptea de 29-30 noiembrie 1938 aceștia au fost luați sub pretextul mutării la Jilava, dar în apropiere de pădurea Tâncăbești au fost uciși. În interiorul penitenciarului au fost executați la 21-22 septembrie 1939 un număr de 13 fruntași legionari, care au fost ulterior îngropați în cimitirul orașului. În perioada martie-octombrie 1940 au fost închise la Râmnicu Sărat peste 30 de deținute comuniste, printre care și Ana Pauker. După 1945, aici au fost închiși membri ai guvernului Ion Antonescu, generali ai armatei, fruntașii Partidului Național Țărănesc. Dintre ei amintim: gen. Dobre Dumitru, gen. Constantin Pantazi, gen Gheorghe Jienescu, gen. Nicolae Stoenescu, contraamiralul Horia Macellariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mihai Godó, Radu Ciuceanu și mulți alții care au suferit din cauza prigoanei comuniste.

Anii 1945 și 1946 au fost anii de început ai perioadei comuniste. Comuniștii n-au trecut din primii ani la înfăptuirea programului de socializare a țării. Mai întâi s-au infiltrat în toată administrația statului. Apoi au început eliminarea tuturor oamenilor politici, a persoanelor din administrație din conștiința românilor prin înscenarea unor procese sau, pur și simplu, prin înlăturarea lor definitivă prin diverse mijloace. Astfel penitenciarele din toată țara au început să fie umplute cu deținuți politici și sabotori. Potrivit memoriilor lui Ion Diaconescu, comandantul Alexandru Vișinescu obișnuia să intre peste deținuți în celule, ca să îi arunce de pe paturi. Loviturile preferate ale lui Alexandru Vișinescu erau cele cu biciul. De asemenea, pedepsele cele mai grave erau aplicate personal de acesta. Închisoarea a fost desființată în anul 1963, iar supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. După aprilie 1963, închisoarea a fost închisă oficil și folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER). În prezent, în orașul Râmnicu Sărat, există un număr de opt opere de for public, monumente și plăci comemorative dezvelite în amintirea victimelor penitenciarului.

Fosta închisoare de la Râmnicu Sărat (jud. Buzău), cu o istorie atât de zbuciumată, este inclusă într-un proiect de restaurare și punere în valoare cu bani din Planul Național de Redresare și Reziliență, finanțarea europeană fiind de circa nouă milioane euro. Una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici va fi transformată în Memorialul „Închisoarea Tăcerii” și Centru Educațional. La mijlocul lunii mai, Cancelaria Prim-ministrului României a organizat o întâlnire de lucru dedicată stabilirii calendarelor de acțiuni pentru două obiective de Investiții prin Planul Național de Redresare și Reziliență: Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat și Centrul Educațional privind Comunismul în România și, respectiv, Muzeul Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. În urma discuțiilor s-a stabilit ca, în perioada imediat următoare să fie depășite toate etapele birocratice premergătoare lansării licitației pentru atribuirea proiectului de investiții de la „Închisoarea Tăcerii” (semnarea protocolului între IICCMER și CNI, aprobarea indicatorilor tehnico-economici, semnarea actului adițional la contractul cu MIPE și aprobarea unei Hotărâri de Guvern privind valoarea prevăzută a investiției). Potrivit IICCMER, aceasta este una din cele mai mari investiţii din domeniu din ultimii 33 de ani. Memorialul se va transforma într-un obiectiv cu valenţe memorialistice şi de identitate istorică, respectându-se conceptul iniţial de arhitectură conceput la sfârşit de sec XIX. Durata execuţiei lucrărilor este de 33 de luni, iar obiectivul va intra în circuitul turistic al României începând cu anul 2026. În această investiţie este inclusă şi realizarea unui Centru Educaţional privind Comunismul din România, în vederea informării şi conştientizării memoriei regimului comunist şi a consecinţelor acestuia. (G.V.G.)

În clădirea Castelului din Olteni (jud. Covasna) se va amenaja un muzeu dedicat calului și sporturilor hipice…

Data: 22 martie 2025 by George V. Grigore

În afara unei restaurări binevenite, în curs de desfășurare, la castelului de la Olteni, județul Covasna, picturile murale descoperite aici, realizate în jurul anului 1840, sunt și ele restaurate printr-un proiect cofinanțat prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), ce vizează transformarea clădirii într-un muzeu ecvestru. Primarul comunei Bodoc, Fodor Istvan, a declarat că în cadrul acestui proiect complex va fi realizat și un centru de echitație, precum și un punct gastronomic pentru turiști. „Consiliul Județean Covasna a obținut fonduri pentru acest proiect, lucrările au început cam de un an de zile, iar momentan se lucrează la restaurarea picturilor din castel. Până în 2026 trebuie terminate lucrările care sunt cofinanțate prin PNRR. (…) Vrem să facem un grajd mare pentru cai, dar și să accesăm fonduri pentru cantină, să o dotăm cu tot ce este necesar pentru a primi turiștii”, a declarat Fodor Istvan. Proiectul este finanțat prin PNRR – Componenta C11 Turism și cultură, Investiția I1 – Promovarea celor 12 rute turistice/culturale, iar valoarea acestuia este de peste 18 milioane de lei. Castelul din Olteni a fost restituit urmașilor acestuia în anul 2007, care l-au vândut în anul 2014 Consiliului Județean Covasna și Consiliului local Bodoc. Castelul Mikó a fost construit în anii 1820, în stil Empire. Pe cele două laturi ale „Sălii Mari” au fost amplasate apartamentele bărbaţilor şi cele ale femeilor.

Picturile murale ale „Sălii Mari” sunt reprezentative pentru destinația castelului și prezintă unele scene din viața socială. Cele care evocă scene din războiul napoleonian decorează pereţii apartamentului bărbaţilor, iar în apartamentul femeilor sunt imortalizate imagini ale unei excursii europene. Aceste picturi au o valoare unică în Transilvania, atât din punct de vedere al temei, cât şi al caracterului de serie. O parte valoroasă a decoraţiei interioare o constituie lambriul din lemn al „Sălii de Vânătoare”, realizat în stil istorist, dulapurile încorporate şi chenarele de uşă, care au fost realizate în urma unor lucrări de modernizare și reprezintă opere de mobilier din acea epocă. În partea de sud a clădirii, parchetul decorativ cu intarsie s-a păstrat în stare originală și tot acolo se află și două sobe de teracotă colorate originale. Castelului îi aparţine şi un teren în suprafaţă de zece hectare, care include şi o pistă pentru cai teren în suprafaţă de patru hectare. În ultimii şase luni, specialiştii în restaurare au efectuat lucrări de intervenţii de urgenţă la picturile murale a castelului Mikó din Olteni şi au elaborat şi un plan de restaurare pe baza căruia se vor demara ample lucrări de restaurare şi conservare. În istoria sa recentă, castelul Mikó din Olteni, un important monument istoric din judeţul Covasna, a fost cumpărat în anul 2014, de către Consiliul Judeţean Covasna, în asociere cu Consiliul Local al comunei Bodoc. Conform planurilor, în clădirea castelului se va amenaja un muzeu dedicat calului și sporturilor hipice, o sală de conferinţe, precum şi spaţii de cazare pentru oaspeţi. S-au efectuat deja numeroase lucrări de reabilitare, iar în prezent specialiştii în restaurare efectuează lucrări de intervenţii de urgenţă şi au elaborat şi un plan de restaurare.

S-au realizat relevee privind deteriorările pereților laterali. Relevee similare au fost realizate şi cu privire la intervenţiile preconizate. La faţa locului am efectuat probe de conservare şi restaurare, care sunt cuprinse în planul de restaurare. S-a realizat, de asemenea, conservarea de urgenţă a picturilor murale aflate în stare avansată de degradare. Această intervenţie de urgenţă a fost necesară şi pentru că pereţii au necesitat lucrări de consolidare structurală şi fără o consolidare prealabilă a tencuielilor s-ar fi pierdut şi alte picturi. Într-o primă etapă, s-au realizat operaţiunile de consolidare a structurii zidăriei, injectarea fisurilor și a crăpăturilor, precum şi tratarea deteriorărilor la nivelul tencuielii. Pe peretele de sud a sălii mari suprafața de pictură a fost dezvelită în proporţie de 70 la sută” – a spus Kiss Loránd, specialist în restaurare, prezentând procesul de lucru. Conform tradiţiei, picturile murale realizate în jurul anului 1840 sunt opere ale maestrului Bodor Péter din Târgu Mureş.

Deşi cantitatea mare de picturi sunt în mare parte neatinse, în ceea ce priveşte consistenţa lor fizică, acestea prezintă un grad ridicat de periclitate, o mare parte a suprafeţelor prezintă straturi consistente de depuneri și acumulări. Picturile au fost executate în tehnica „a secco”, motiv pentru care sunt mai fragile, stratul suport fiind deteriorat şi crăpat, iar în colţul de sud-vest al „Sălii Mari” tencuiala s-a desprins datorită deteriorării şi fisurii peretelui, în consecinţă, pictura se prezintă incompletă. Intervenţiile de urgenţă efectuate sunt indispensabile înainte de o restaurare mai importantă, în vederea asigurării integrităţii şi unei consistenţe optime a picturilor murale, după care poate urma efectuarea operaţiunilor de curăţire şi conservare a suprafeţei pictate. Specialistul care a condus aceste lucrări a mai subliniat faptul că operaţiunile de restaurare trebuie efectuate în conformitate cu metodele şi recomandările stabilite în planul de restaurare care va fi înaintat spre aprobare Comisiei de restaurare.

Laudele voastre, vorbe scuipate…

Data: 22 martie 2025 by Nina-Carmen Polacek

Un sărut fără sfârșit…

 

Laudele voastre goale de conținut,

Și spuse cu o grimasă forțată,

Îmi aduc aminte de vorbele sterpe

Ca de un cântec nesfârșit

Cântat despre un sărut fără sfârșit

O laudă în spatele căreia erau

Invidia, gelozia că voi nu ați putut

Să fiți capabili de mai bine,

de mai mult…

 

Laude goale, cuvinte memorate,

Ca și cum știți ce trebuie să spuneți

Într-un moment de bine al altora,

Chiar înainte de a lovi mișelește

Zâmbete false, laude false,

Nimic real, totul fals, minciună…

Și vă mâncați laudele voastre

Ca pe o mimare la masă, pe scenă,

ca o cină de taină…

 

Și ce cântec era cântul acela?…

Despre acel sărut fără sfârșit

Ca și cum ar fi fost sărutul lui Iuda:

Cel fără de sfârșit primește un sărut,

Să poată sfârși viața Lui din trup,

În patimi și durere, trădare și înțelegere,

O suferință covârșitoare că ei

Nu au înțeles nimic din ce a fost

și va să vină…

 

Un vis neuitat…

 

Bătrân și fără fapte de glorie

Trimite o nostalgie a ceea ce a fost cândva,

El, singur, pe drumul mut,

Ce vede viața-n alb și negru,

Însingurarea îi vine treptat,

În urma unui vis măreț…

 

Bătălii peste bătălii, lupta e gata

Azi, doar un bătrân cu un vis,

A uitat de el înșuși, dar nu a uitat

De visul ce-l avea de tânăr,

Să nu fie un nimeni în nimic…

 

Bucăți de carne, nu oameni…

 

Cu ochii larg închiși,

Văd lumea,

Mă cutremur,

Cei mai mari ticăloși

Nu sunt în închisori,

Ci într-o sinistră libertate…

Fac tot ceea ce vor,

Fără să fie opriți…

 

Dar cum să-i putem opri,

Când ejectorii de carne de tun

Își spun că ei sunt cu adevărat părinți

Și că marea lor realizare

Este că au făcut un copil,

Pardon, una bucată carne de tun?!…

Ba, alții au făcut chiar mai multe bucăți,

Deși, și ei erau tot bucăți de carne, nu oameni…

 

În mocirla asta ce miroase a moarte,

Ne petrecem timpul vieții,

Și am uitat că singura datorie

Este să ne trăim viața noastră,

Nu a altora…

Dar societatea ticăloșilor

Ne cere sacrificii umane,

Extrag viața noastră, și ne-o impun pe a lor.

 

Ticăloșii fără minte și chip

Strigă: „Sacrificați-vă pentru noi!”

Da?! Ca să vă fie vouă bine,

Ne impuneți nouă iară să ne frângem?!

Voi, criminali cu sânge de nevinovați pe mâini,

Ce ați sacrificat în mâinile voastre

Destine de lumină,

Doar ca să vă fie vouă bine…

…………………………..

Voi, călăilor, vreți doar ejectori de carne, nu părinți…

Voi, ticăloșilor ce vă hrăniți cu viețile altora?!…

Laudele voastre sunt doar vorbe scuipate…

Calul câștigător (nici măcar „troian”) al tablei noastre de șah, al colțului nostru de masă, al „pătrățelelor” noastre maritimo-fluviale…

Data: 21 martie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Dar unde, unde suntem noi?… Unde sunt guvernanții, unde sunt diplomații, unde este politica noastră, deja nu doar externă, de urgență extremă chiar, ci a interesului autohton aproape încălecat… Pentru că, sunt vremuri în care se trasează sferele de influență ale unor noi cortine, iar noi nici măcar nu ne arătăm la față pe lângă cei mari… Pe lângă aceia care contează… Cei ce împart acum lucrurile, zonele, interesele și, numai mâine-poimâine, poate, și granițele… Cu tot cu râurile și părțile de platou marin… Noi ar fi trebuit să alergăm, și într-o parte, și în cealaltă… Și spre apărarea intereselor noastre în noua ofensivă a Rusiei, și spre unchiul Sam, aflat în retragere… Dar, în nici un caz, să nu stăm letargici!… Sunt vremuri care permiteau și riscul catalogării drept „putiniști” și al arătării cu degetul dacă am fi jucat „la două capete”… Chiar trei, dacă am fi vrut să dăm impresia că și UE (mai) contează… Dar să nu așteptăm ca alții să ne reprezinte interesele… Pentru că nu nevoile noastre contează pentru oricare „partener” declarativ… Cu toții se folosesc de așteptările noastre pentru a-și juca ei cărțile… S-a văzut și în gestul de a se fi discutat la masa Europei despre Ucraina, la reuniunea de la Paris, fără a fi și noi invitați la prima întrunire a unei Europe care voia să-și arate noii „mușchi” (de război), când s-au pus vorbele „noastre” (dar nu ca interes al țării, căci nimeni nu te poate reprezenta și nu are nici de ce să o facă) prin gura unui reprezentat pentru România (Polonia), noi mulțumindu-ne să spunem „Bine că nu a fost Budapesta!”… Dar fără a ne mai preocupa să cerem socoteală Bruxelles -ului de ce o țară care și-a răvășit economia, economiile, bugetele, banii (de rezervă, de urgență, de calamități) pentru a-i pune pe toți la dispoziția Ucrainei, o țară care a fost împrumutată masiv pentru a asigura donații către Kiev, și din al cărui PNRR împovărător, pentru multe generații de acum înainte, au fost translatate fonduri spre interesele investiționale necesare Ucrainei pentru așezarea ei la masa motoarelor economice de mâine ale Europei?… Nu am întrebat nimic… Deși, pentru cât am tot dat Ucrainei, trebuia să avem prioritate… Și să fim invitați de drept, cu drept de decizii, în orice tip de forum, nu doar la mesele rotunde cu ușile închise, ci și în cadrul întâlnirilor statelor europene cu restul lumii…

Deja, primul „fel” (al noii lumi din partea noastră de lume) a fost „servit”… Iar, acum, nu Ucraina este în „meniul” Statelor Unite și al Rusiei… În cazul ei, lucrurile au fost rapid decise, tranșate… Acum este rândul „bucatelor”, poate chiar mai apetisante, din preajma felului „principal”… Pentru că s-au trasat deja sferele de reîmpărțire… Cu zonele pe care Rusia le va lua „înapoi” după aranjamentele de tip Ialta cu Satele Unite… Și este evident că nu va mai fi vorba de enclave cu populații ruse minoritare în cadrul Ucrainei, de orice fel de statut special, de protecție, chiar și sub cele mai albastre căști, s-ar face vorbire prin tratatele postrăzboi… Pentru că Moscova nu va avea niciodată încredere în promisiunile Kievului și nu va mai accepta să vadă „de la distanță” ceea ce se întâmplă cu populația rusă din zonele de până ieri ale Ucrainei… Le va lua cu totul și, într-un fel, chiar altfel, înapoi… Iar reîmpărțirea sferelor se va transforma în reașezarea granițelor… Dar Moscova nu se va opri la reconfigurarea din Ucraina de dinaintea războiului… Își va lua și prada de război, prin teritoriile din zonele cu ruși, dar își va înfige ghearele și în bucatele economice ale unei prăzi pe care Europa nu poate să o apere, iar Statele Unite sunt dispuse să le negocieze, rapid, „la schimb”… Iar rușii vor ajunge și la gurile Dunării… Pentru că vor Odesa… Și partea de ieșire la Marea Neagră dinspre Ucraina… Doar că nu vor fi singuri… Nu, nu vor coborî la gurile Dunării mărșăluind alături de unchiul Sam… Nu va fi nevoie nici să tropăie militar pentru ceva ce vor obține prin angajamentele și înțelegerile cu Statele Unite, dar și pentru faptul că unchiul Sam nu va mai fi (probabil) acolo… Acolo unde își face prezența, în schimb, o altă lipitoare de pradă din războaiele altora… Franța… Care vede eventuala retragere americană din bazele noastre de la Marea Neagră (pentru care unchiul Sam negociază cu rușii alte părți de pradă din Ucraina) ca oportunitate de a se așeza acolo… Pentru că înțelegerea, oricare va fi ea, între SUA și Rusia, va prevedea o zonă-tampon la Marea Neagră dacă Moscova va obține Odesa… (Pe care o va primi doar dacă americanii vor pleca din bazele noastre în contextul deciziei „great again home” a lui Trump)… Pentru că UE nu va avea ce să aducă rapid acolo, iar Franța, care nu întâmplător se arată acum atât de capabilă militar, se va oferi probabil să gestioneze ea Baza Kogălniceanu în numele UE… Eventual împreună cu Germania, care a „mirosit” jocul de mârțoagă în așteptare, cu vise napoleoniene, a Franței…

Aici trebuia să intrăm noi în joc… Dacă aveam o diplomație… Dacă aveam oameni politici, și inteligenți, și respectați… Pentru că Rusia nu va „coborî” de una singură spre Odesa… Ci dimpreună poate cu adevăratul câștigător de pe tabla de șah… Cu o Ungarie care a mers și pe mâna Moscovei, și a Statelor Unite… Căci, în vreme ce noi ne țineam de slavă la dosul Europei, al Ucrainei și al ucraUE (!), Budapesta și-a pregătit meticulos terenul… A jucat și economic, și financiar, și investițional, și ca provizioane pentru viitor… A cumpărat masiv aur pentru banca ei națională, iar valoarea „pe piață” se va vedea când va garanta cu acesta fel și fel de investiții agresive pe care le-a început masiv la noi și pe care le va continua, dinspre noi, cât va putea de adânc în Europa…

Noi am lipsit, dară, cum altfel?!, chiar de acolo unde situația războiului ne-a găsit în cea mai favorabilă poziție de multe decenii încoace… Doar că guvernanții noștri au vândut Budapestei acest atuu economic… Iar ungurii s-au înfipt…. Și economic, și bancar, și politic, controlând guvernarea noastră și deciziile strategice (prin prezența în CSAT)… Și atunci, firește, cei ce împart astăzi „prăzile” vor negocia tocmai cu aceia care au știut să-și facă vizibile atuurile obținute, căpătate, căpușate, fie și prin jocurile machiavelice ale politicienilor și guvernanților noștri… Și nu va fi nimic șocant când Rusia va „delega” controlul pe zona de ieșire spre Marea Neagră dinspre fosta (aproape) Ucraină către o Budapesta care a investit masiv pentru a avea o „ieșire” (și) la Marea Neagră… Vom conștientiza aceste lucruri poate când și canalul Bîstroe va fi în sfera de eficientizare economică a Budapestei plătind redevențe către o Rusie ce o va pune în postura de cal (și nici măcar troian!) câștigător al zonei…

Chemarea Marii Uniri a Scriitorilor Români

Data: 21 martie 2025 by Lucian Ciuchiță

A sosit ceasul unei Mari Uniri, dar nu a tuturor scriitorilor. Doar cei care au păstrat neatinsă noblețea literaturii române, cei care nu s-au închinat scribilor sorosiști, acei agenți ai dezrădăcinării culturii noastre. Știm bine care a fost misiunea lor: să destrame valorile care ne definesc. Dragi scriitori români, fie că sunteți în țară sau risipiți prin diaspora, a venit vremea să ridicăm fruntea și să-i așezăm pe acești grămătici ai sistemului, acești așa-ziși intelectuali crescuți în umbra lui Traian Băsescu, exact acolo unde le este locul: în lada de gunoi a istoriei. Nu doresc ca acești impostori literari să își închidă ochii fără să afle că au fost demascați. Vor ști, fără tăgadă, că sunt doar niște epigoni trădători care nu vor putea șterge vreodată amprenta rușinii lor. Literatura română renaște prin cei care cred în adevăr, în demnitate și în vocația sacră a cuvântului. Noi, cei care scriem cu inimă curată, trebuie să veghem ca diletanții să nu mai aibă loc la masa literaturii. A venit timpul să scriem o pagină nouă, curată și liberă. Timp de treizeci și cinci de ani, epigonii literaturii române au acționat cu o determinare malefică, inversând ordinea naturală a valorilor și uzurpând cultura noastră autentică.

Sub masca modernizării și a unui fals cosmopolitism, acești uzurpatori au monopolizat spațiul literar și au eliminat treptat scriitorii veritabili — acei creatori care dădeau glas spiritului românesc profund. Cei mai mari scriitori ai acestei țări au fost denigrați și condamnați pe criterii perfid manipulate. Etichetele de „legionar” sau „antisemit” au devenit arme facile de discreditare, în ciuda valorii lor incontestabile. Această formă supremă de manipulare nu a fost decât un pretext pentru a înlocui adevărul literar cu un simulacru grotesc.

În locul marilor spirite care odinioară defineau cultura noastră, am fost siliți să asistăm la instaurarea unei caste de scribi fără har, fără profunzime, dar perfect obedienți față de ordinele unui sistem ostil valorilor naționale. Acești impostori nu au creat literatură, ci doar au fabricat produse culturale sterile, menite să susțină experimentul securistic al minciunii naționale. Așa a fost inventat Mircea Cărtărescu — un simbol al decadenței literare contemporane. Nu doar un produs, ci un experiment al sistemului, menit să testeze cât de departe poate merge sfidarea adevărului și a conștiinței naționale. Elevul docil al acestui sistem, Cărtărescu, a devenit simbolul triumfului nonvalorii într-o Românie în care cultura a fost desacralizată și transformată într-un spațiu al minciunii și al disprețului față de trecut. Acum, mai mult ca oricând, este timpul să ridicăm din nou stindardul adevăratei literaturi române, să redăm glasul creatorilor autentici și să restabilim ordinea valorilor. Cultura noastră nu trebuie să rămână prizoniera acestor epigoni care au trădat spiritul românesc.

Și să nu uităm… Tezaur după tezaur… așa se pierde identitatea unui popor, a unei națiuni. Rând pe rând, elementele ce definesc spiritul unui neam sunt risipite, distruse sau, mai subtil, exilate în uitare. Arhiva Televiziunii Române a fost supusă primei sale „arderi” pe 13 iunie 1990, un moment care a marcat începutul unui proces insidios de ștergere a memoriei colective. Acum, o a doua „incendiere” pare iminentă, o dispariție mascată sub pretextul modernizării. De ce? Simplu: pentru a se pierde orice urmă, orice dovadă ce ar putea atesta decenii de minciună, manipulare și adevăr incomod. O istorie stânjenitoare pentru cei ce doresc să rescrie trecutul după bunul plac.

Un veritabil tezaur cultural, alcătuit din mii de casete Beta ce conțin arhiva Televiziunii Române, a fost expediat peste hotare în condiții cel puțin suspecte. La sfârșitul anului 2024, fără aprobarea Ministerului Culturii și fără ca Arhivele Naționale sau alte autorități competente să fie informate, aceste înregistrări de o valoare inestimabilă, parte integrantă a patrimoniului național neclasat, au fost transferate în Germania. Totul s-a desfășurat sub pretextul unui așa-zis acord de „digitalizare gratuită” încheiat cu European Broadcasting Union (EBU), o inițiativă ce stârnește numeroase semne de întrebare.

Am fost martor ocular la prima incendiere din 1990. Eram reporter la Actualități TVR și am trăit acea tragedie ca pe o rană deschisă în conștiința noastră colectivă. Astăzi, mă aflu din nou în postura unui martor incomod la ceea ce se prefigurează a fi distrugerea definitivă a arhivei TVR. Mă tem că, sub diferite pretexte, se va șterge tot ce a mai rămas, ultimele probe care mai pot spune adevărul despre trecutul recent al României.

Acesta este doar un capitol dintr-o strategie amplă și calculată: tezaurul cultural dispare, resursele naturale sunt exploatate fără discernământ, resursele umane sunt împrăștiate în toate colțurile lumii. Pas cu pas, se șterge identitatea noastră națională pentru a face loc unei populații migratoare, docile și fără rădăcini.

România asistă neputincioasă la propria ei deposedare, într-o tăcere asurzitoare. Fiecare arhivă pierdută, fiecare document șters, fiecare mărturie eliminată înseamnă un pas mai aproape de uitare, de anihilarea identității naționale. Și, odată pierdută memoria colectivă, cine va mai putea spune adevărul? Cine va mai putea reconstitui firul istoriei autentice, al suferinței și al luptei pentru libertate? Suntem martorii unui proces lent, dar sigur, de distrugere a României profunde, a acelei Românii care a rezistat prin veacuri datorită memoriei sale culturale. În fața acestui dezastru tăcut, singura armă rămasă este conștiința trează și refuzul de a uita.

Singurul lucru la care se pricepe UE este reglementarea…

Data: 21 martie 2025 by Gheorghe Piperea

Mai precis, supra-reglementarea, care cauzează incredibile poveri administrative și birocratice și autostrăzi de „oportunități” de abuz și pervertire a spiritului legilor într-un stat de drept. Un exemplu este Regulamentul Serviciilor Digitale (Digital Services Act, DSA). Conceput pentru a proteja consumatorii de servicii digitale și a combate concurența neloială sau monopolistă/cartelară, acest DSA a fost din start pervertit prin faptul că a desemnat 7 așa-numiți gatekeepers (Meta, Microsoft, Alphabet, Apple, Amazon, booking.com și Byte Dance) care au fost obligați la cenzurarea conținutului, a opiniei și a informațiilor în spațiul online. De asemenea, DSA a consolidat mizerabila industrie a fact checking – ului și a turnătoriei (wistleblowering), îndrituind niște anonimi, cu nimic calificați să spună „adevărul”, imuni la răspundere și apărați de orice obiecțiune în instanțele de judecate. Practic, a concesionat adevărul către niște agenți totalitari, care au distrus liberul acces la informație și libertatea de exprimare și opinie în numele unor țeluri stabilite de oficialități și elite ne-alese de nimeni pentru a ne reprezenta și a ne face binele… Ministerul de Interne al Germaniei a lansat recent un plan de re-educare a populației, intitulat „Busola de consiliere pentru gândirea conspiraţionistă”, cu puncte de contact la nivel național, deschis tuturor celor afectați și celor care caută sfaturi. Cine sunt „cei afectați”? Oamenii simpli care, acasă ori în conversațiile cu familia, rudele și vecinii sunt „victime” ale teoriei conspirației și nu se pot apăra singuri… Mai mult chiar, planul nemțesc are în vedere oamenii care, sub impactul mârșavei teorii a conspirațiilor, nu mai știu care le sunt nevoile reale și nici soluțiile la aceste nevoi.

Acest plan nemțesc este, cred, primul din lume care a reușit să dea de gândirea conspiraționistă, să o izoleze pentru a fi analizată la microscop și să o dreseze… Pardon, să o reglementeze…

Nu vă gândiți că planul se referă la adevărații conspiraționiști (adică uneltitorii, regizorii din umbră ai loviturilor de stat, ai contra-revoluțiilor, ai asasinatelor economice, ai crizelor inventate și ai războaielor programate). Nu. E vorba, de fapt, de teoreticienii conspirațiilor, adică de cei care încearcă, în mod mai mult sau mai puțin eficient, să devoaleze conspirațiile… Știți, vorbesc despre acele chestii vechi de când lumea, care au generat toate serviciile secrete ale lumii și ale istoriei. Ministra de Interne a Germaniei, Nancy Faeser a declarat: „naraţiunile conspiraționiste merg mână în mână cu minciunile și dezinformarea, fiind răspândite în mod deliberat pentru a diviza societatea noastră și a distruge încrederea în știința independentă, mass-media liberă sau instituțiile democratice. Narațiunile conspiraționiste pot genera ideologii extremiste […]; victimele iau contact cu teoria conspirațiilor mai ales din familie; un dialog deschis, faţă în faţă, pare adesea imposibil, pentru că cealaltă persoană nu este deschisă la argumente; înființarea centrului de consiliere la nivel național este, prin urmare, o componentă importantă în lupta holistică (???!!) împotriva extremismului și a dezinformării”.

Planul prevede că prima întâlnire cu autoritățile tămăduitoare pe care o va avea individul persecutat conspiraționist acasă și supus pericolului de a avea legături emoționale prea tari cu familia va fi o consultare inițială anonimă, unde se va face evaluarea nevoilor individuale. Dacă nevoia de consiliere e pe termen lung (deci, persecutatul nu se poate elibera de sub jugul conspiraționist prea rapid), atunci se va apela la un centru local de consiliere, unde sfaturile vor fi confidențiale. (mă întreb în ce ar consta un astfel de sfat – oare ca omul să plece de acasă ori să închidă comunicațiile cu familia, pentru a nu mai primi teorii conspiraționiste?)…

Așadar, oamenii sunt infantilizați și debilizați din start, căci ei nu mai știu nici măcar care le sunt nevoile individuale și nu mai sunt capabili să discearnă între adevăr și teoria conspirației. Pentru a scăpa de sub asaltul familiei și din jugul teoriei conspirației, individul trebuie să meargă la sfat și terapie. Fundamentul personalității individului, adică, educația și suportul emoțional al familiei, este torpilat. Familia este o valoare fundamentală a construcției juridice europene, dar iată că devine un risc pentru sufletul imaculat al celui care crede doar în știința independentă, mass – media liberală și instituții „democratice”… Ca notă intermediară, să ne întrebm ce mai înseamnă azi știința independentă… Când știința este sponsorizată de corporații, iar teoriile și aplicațiile științifice concordă sută la sută cu ceea ce își dorește finanțatorul, mai vorbim de știință?Oare mai există mass-media liberă, când Comisia Europeană plătește presa cu 132 de milioane de euro, cu ocazia alegerilor din 7-9 iunie, cu scopul de a da știri pozitive despre establishment și știri negative ori cenzură despre opozanți? Ce încredere în instituții mai poate fi imaginată când s-a mințit oficial în toate crizele suprapuse și sudate una de la altă din ultimii cinci ani și, sub acest pretext, aproape toate resursele au fost aruncate în gaura neagră a corporațiilor finance, tech, pharma și, mai nou, militare? Culmea ironiei este că aceasta busolă anti – gândire conspiraționistă, finanțată consistent de statul german, s-ar putea extinde ca model în întreaga UE. De altfel, UE este plină acum de busole – una pentru competitivitate, una contra gândirii conspiraționiste, una pentru schimbarea climatică, una pentru război. Și UE aruncă miliarde de euro în gardieni și judecători ai adevărului, numiți fact checkers ori wistleblowers…

Aceasta este noua STASI. În fosta Germanie Democrată (DDR), la fiecare 82 de cetățeni exista un turnător. Pe vremuri, vechiul KGB îndemna copiii să își denunțe părinții pentru conspirație contra orânduirii socialiste și negaționism. La fel făcea și Partidul Comunist Chinez de pe vremea lui Mao Tze Dun, la fel făcea și Securitatea comunistă din România. Când vorbim de adevăr trebuie să vorbim și de comptența de a stabili adevărul. În justiție, această competență aparține judecătorului, care se folosește de probe și de dreptul de apărare pentru a stabili adevărul judiciar. Hotărârile sale sunt supuse căilor de atac și scrutinului public. Există, deci, o responsabilitate. În schimb, sistemul propus de orice totalitarism este bazat pe verificatori ai faptelor anonimi și imuni la răspundere și pe turnători (wistleblowers). Un „adevăr” stabilit în asemenea condiții este departe de adevăr, fiind pradă tuturor riscurilor de erori, greșeli și iluzii.

În altă ordine de idei, în legislația protecției consumatorilor, inducerea intenționată în eroare a consumatorilor (dezinformarea, disinformation) și ascunderea intenționată a unor informații cruciale pentru consumator (misinformation) sunt practici comerciale incorecte ale comercianților, capcane în care pică aproape orice consumator, iar aceste practici sunt sever sancționate. Numai că, la zi, acest mecanism de protecție a consumatorilor este aproape uitat, întrucât autoritățile se concentrează pe obsesia totalitară privitoare la teoriile conspirațiilor. Alături de termenii utilizați în legislația consumatorilor – disinformation și misinformation – a apărut un termen de-a dreptul orwelian. Mă refer la malinformation – este atunci când „conspiraționistul” spune adevărul, dar adevărul nu trebuie spus, întrucât ar putea face rău. În locul adevărului trebuie spusă „minciuna nobilă” (termen utilizat ca atare de Macron), căci doar aceasta ar putea face binele… Ex – președintele Comisiei Europene Jean Paul Yunker, a spus textual: „când lucrurile devin serioase, trebuie să îi minți”… Evident, s-a întâmplat să ne fie livrate minciuni nobile în pandemia de covid, în așa-zisa luptă contra schimbărilor climatice și, la zi, în cazul războiului din Ucraina, dar practica vine de departe, din vremea în care birocrația UE a decis să salveze bancile sistemice, cu prețul falimentului populației și al statelor membre ale UE, iar asta s-a întâmplat pentru că această birocrație a concentrat accelerat puterea și competențele, pe care le-au răpit statelor membre, cu încălcarea principiului subisidiarității și a principiului deciziilor luate cât mai aproape de cetățeni.

Este de aceea de o covârșitoare importanță să restabilim urgent dreptul la liberă exprimare. Ceea ce nouă, europenii din fostul lagăr sovietic, ne-a lipsit cel mai mult în perioada totalitară comunistă a fost chiar libertatea de exprimare. Se pare că vest – europenii, care nu au avut această experiență în ultimii 80 de ani, nu văd deloc pericolul mortal al suprimării libertății de expresie. Ronald Reagan i-a avertizat totuși, atunci când a spus că totalitarismul este mereu la o generație distanță. Iată ca acum acest tip de totalitarism are fața „globalitarianismului”. De aceea, devine esențială reamintirea acestui verset din Evanghelia după Ioan: „și veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”…

Jocul de-a moartea…

Data: 20 martie 2025 by Grid Modorcea

Jaful Băncii Naționale din anul 1959 a făcut istorie, a devenit și legendar, a declanșat și câteva filme, începând cu Reconstituirea, un documentar semnat de regizorul Virgil Calotescu, căruia i s-a trasat sarcina să reconstituie jaful, împreună chiar cu făptuitorii lui, șase „bandiți” evrei, prinși și condamnați la moarte, aflați la Jilava, în așteptarea executării. Filmul lui Calotescu există la Arhiva Națională de Filme, și are stângăciile inerente unei pelicule cu actori amatori. Totul e fals și comic, așa cum avea să demonstreze și Lucian Pintilie în filmul său numit tot Reconstituirea, cât de falsă poate să fie reconstituirea unei bătăi între doi tineri. O fi împrumutat Pintilie ideea din reconstituirea lui Calotescu? Posibil, fiindcă scopul reconstituirii Jafului, respectiv a bătăii între cei doi tineri este același: unul de propagandă educativă, filmul să fie dat la televizor să-l vadă toată țara, ca exemplu de vindecare a moravurilor rele. Reconstituirea lui Calotescu a mai stat la baza unui film documentar creat de Alexandru Solomon, care a cercetat subiectul Jafului pe toate fețele, ajungând să ia un interviu chiar călăului principal, așa cum putem afla de pe Wikipedia. Unde ni se precizează că pe data de 28 iulie 1959, șase persoane mascate și înarmate au jefuit o mașină a Băncii de Stat a Republicii Populare Române, în care se aflau 1.686.000 de lei

După două luni de anchetă fără precedent, implicând mii de interogatorii și omorârea în bătaie a cel puțin unei persoane, casierul de bancă Gogan, Securitatea arestează șase persoane pe care le acuză de comiterea loviturii: frații Alexandru și Paul Ioanid (născuți Leibovici), soții Monica și Igor Sevianu, Sașa Mușat (născut Glanstein) și Haralambie (Harry) Obodeanu. Surpriza este totală, pentru că suspecții, foști ilegaliști de origine evreiască, aveau legături importante în cercurile puterii și ale Securității. Alexandru Ioanid, colonel de Miliție, fusese căsătorit cu sora Marthei Cziko, soția ministrului de Interne Alexandru Drăghici. Ancheta este încredințată serviciului condus de colonelul de securitate Gheorghe Enoiu, care reușește prin tortură să-i facă pe cei șase să-și mărturisească vinovăția. După anchetă, Securitatea a regizat un film al faptelor, Reconstituirea, cum am spus, obligându-i pe cei șase acuzați să-și joace propriile roluri și să-și recunoască vinovăția în fața camerelor de filmare. Pelicula a fost destinată doar uzului intern al nomenclaturii comuniste. Pornind chiar de la acest documentar, s-au realizat alte două documentare: Reconstruction (2001) de Irene Lusztig, regizoare specialistă în astfel de filme, urmat la puțin timp de Marele jaf comunist (2004), în regia lui Alexandru Solomon. Gheorghe Enoiu, intervievat în filmul lui Solomon, afirmă despre Reconstituirea că „scenariul a fost scris chiar de mine”, și neagă că asupra celor șase suspecți s-ar fi exercitat vreo constrângere fizică. Afirmațiile lui sunt întărite pe peliculă și de subordonatul său, anchetatorul Gheorghe Blidaru.

Procesul celor șase „bandiți” s-a desfășurat între 20 și 22 noiembrie 1959 și a fost filmat de autorități. A fost un proces tipic anilor ‘50, în care inculpații au recunoscut toate faptele de care au fost acuzați. Cei cinci bărbați au fost condamnați la moarte și executați, iar Monica Sevianu la muncă silnică pe viață, ținându-se cont că era mamă a doi copii.

Oricine poate afla aceste date de pe Wikipedia. De aici începe totul. Au existat zeci de speculații, pentru ce s-a făcut acest jaf, cine l-a comis, ce s-a făcut cu banii furați? O opinie istorică spune că Jaful a fost considerată o acțiune sionistă, ca banii să fie dați puterii comuniste de la București pentru a elibera din țară 100 de mii de evrei și a-i trimite în Israel, așa cum avea să facă mai târziu Ceaușescu.

Speculații de tot soiul, care îi incriminau pe evrei. Mai ales că eroii Jafului nu erau „bandiți”, cum am văzut, erau valori, oameni de nădejde ai partidului, fiind membri PCR din ilegalitate, când PCR număra doar o mie de membri, majoritatea fiind evrei! Ca acești „bandiți” să ajungă personalități de seamă în România Populară, oameni de încredere, care, iată, deși își luaseră nume românești, și-au dat arama pe față, au arătat ce periculoși sunt evreii, pe care țara-mamă i-a luat la sânul ei! În această lumină se adună toată uimirea legată de acest jaf, considerat cel mai mare din istoria României. Nu suntem în America, spune un anchetator, pe vremea lui Dillinger!

A planat, așadar, această realitate, care s-a transformat în legendă, o legendă a evreilor care spune că la binele pe care țara l-a făcut pentru ei, răspund cu fapte criminale! Și iată că acum, plecând tot de la documentarul lui Calotescu, Reconstituirea, cum este precizat pe genericul final, fără a fi indicat numele regizorului, un alt regizor evreu, Nae Caranfil, să facă filmul Closer to the Moon / Mai aproape de lună (2013), în care să-i reabiliteze pe evrei, pe cei cinci (în loc de șase) „bandiți”, ba, mai mult, să ridiculizeze România comunistă, să arate ce idioți conduceau țara, precum ministrul de interne încornorat, care zbiară ca o fiară. Adică ce demonstrează Nae? Că jaful nu a fost jaf, a fost o filmare, o înscenare, o reconstituire a unui jaf imaginar. Și jaful ca atare a fost o înscenare, pentru o filmare, și reconstituirea jafului a fost tot o înscenare pentru o nouă filmare. O dublă înscenare. Iar cea mai mare înscenare, care ne îndepărtează și mai mult de adevăr, este chiar filmul Closer to the Moon, care îi trimite pe eroi pe lună. De ce să fim împușcați, spune Max, unul dintre bandiți, și să nu fim trimiși pe lună, să ajungem acolo înaintea americanilor?! Îi spune asta ministrului turbat. O fantezie à la Méliès! Degeaba ne ambalăm, acest film e crazy, nu trebuie luat în serios.

Nu e prima dată când observ că Nae Caranfil are o plăcere crazy, ca și sadicul Adrian Scârbu, de a banaliza, de a ridiculiza marele teme, miturile naționale sau subiectele istorice, precum a făcut și în filmul Restul e tăcere (2008), o altă speculație cu titlu shakespearian, parodiind primul film istoric românesc, și chiar al lumii, Independența României (1912). Asta e vocația lui, de parcă nu ar avea alte subiecte, atacă ceea ce nu se fluieră! Cu ce scop? Cum nu reușește să ne arate în ce scop s-a făcut Marele Jaf, așa este și filmul său, nu are nici un scop. El demitizează multe aspecte colaterale, dar nu poate demitiza Adevărul. Sigur, Closer to the Moon e o fantezie, fiindcă toate personajele au alte nume, nu mai apar frații Ioanid, sunt date tot felul de informații deliberat greșite, să fie denaturat complet subiectul. În loc de șase bandiți, sunt cinci, al șaselea, „necunoscut”, fiind băiatul lui Alice Bercovici, care filmase prima înscenare. Alt moment neverosimil, cu un băiat care se refugiază în „petrecerea finală”, o zi de sărbătoare a evreilor, care dansează cu foc un dans tipic evreiesc, montat în paralel cu executarea la Jilava a bandiților! Eroul filmului este capul bandiților, Max Rosenthal (Mark Strong), cel cu ideea Jafului. Bandiții erau oameni cu situație, aveau de toate, ce sens avea să se sinucidă pentru că i-ar fi decepționat felul cum a evoluat comunismul (ce conștiință de martiri!) pe care ei l-au visat sau l-au adus de la Moscova. Și ce nevoie aveau să se avânte într-o afacere fără sens, fără valoare, dacă ne gândim și la faptul că suma furată era în lei, nu în dolari sau lire!

Însăși filmarea nu mai este regizată de echipa oficială, ci de bandiți, dat fiind că regizorul oficial este mereu beat, bea numai votkă, și dormea la filmare (o sugestie la Calotescu?). Max devine regizorul principal. Bandiții își regizează propria înscenare. Apoi Caranfil inventează și un evreu patriarhal, Zigler, care le știe pe toate. Prin el, regizorul demitizează complet toată povestea. El este personajul „cordon ombilical” pentru care posturile „Europa Liberă” și „Vocea Americii” sunt vocea Adevărului. La bătrânul Zigler și soția sa stă în gazdă operatorul filmului, numit Virgil, un personaj neverosimil, care asistase la Jaful din Piața Martirilor (!!), și peste noapte decide să se facă operator! Când Alice Bercovici profită de o ceartă pe platoul de filmare și se strecoară pe o stradă lăturalnică, Virgil o urmărește și o duce acasă la el, la familia Zigler, și o prezintă ca logodnica sa. Actrița Vera Farmiga (o notorietate americană, nominalizată la Oscar) joacă remarcabil personajul Alice, la concurență cu marile filme americane cu bandiți. Mă mir că nu a fost distribuită în acest rol Maia Morgenstern, probabil ar fi cerut cât tot devizul filmului, o co-producție minimalistă. Alice îi povestește aici lui Virgil, între două momente de dragoste, cum s-a născut ideea jafului, care i s-a părut și ei o nebunie, oricum, ceva total crazy, taxând-o drept un joc de-a moartea. Dar numai niște oameni crazy pot să aplaude Judecătorul care le pronunță condamnarea lor la moarte. E un extaz al morții, ca în miturile descrise de Mircea Eliade? Însă evreii sunt atei, ei nu cred în fericirea de a ajunge lângă Yahve, sunt ca Netanyahu, a ucide și a fi ucis este suprema lor rațiune de a fi. Sunt de neînțeles. O fi asta o filozofie originală, să faci pe pielea ta asemenea experimente!

Numai că Nae al nostru nu ține seama de tragedie. Comedia ca parodie este excelentă, dar ce facem cu tragedia, fiindcă patru (în realitate cinci) din cei cinci bandiți au fost executați. Al cincilea bandit, femeia, a scăpat, fiindcă, cu puțin înainte de execuție, s-a descoperit că e însărcinată (cu cine, cu Virgil?!) și i-a fost comutată pedeapsa la închisoare pe viață, iar în 1964, când a fost marea grațiere, ea să fie eliberată și expediată în Israel!

Acei oameni au fost împușcați, nu a mai existat nici o cacealma. Față de toate variantele cazului, varianta lui Caranfil introduce ambiguitatea totală, golurile logice și umorul. E un umor tipic evreiesc, ca în filmul Rabin, the Last Day, al lui Amos Gitai. Nici Polanski, în Lista lui Schindler, nu e departe de o asemenea viziune. Marea problemă la care nu răspunde nici Caranfil este: De ce au ales cei cinci bandiți să moară? Ca să ridiculizeze puterea comunistă? Să se spună că asta au vrut, să se sinucidă, să comită acest act de sacrificiu inutil. A vrut să arate Nae ce supereroi sunt evreii? Că nu au nici un Dumnezeu, că viața nu e așa de importantă, e o bagatelă, față de demnitatea fără asemănare a rasei? Să vedem cum arată reprezentanții unici, cât sunt de neînfricați, ai „poporului ales”? Astfel, ca în Texas, „bandiții” devin eroi, personaje simpatice, pozitive, monstruoasă e doar epoca în care trăiesc, oribilă, bestială. Dar nu ei au adus pe tancurile sovietice această epocă? Așa epocă, așa eroi! Dar cine a știut acest lucru, anume că bandiții au vrut să dea o palmă epocii lui Stalin? Până la filmul lui Caranfil, nu l-a știut nimeni. E ipoteza lui, că totul a fost un joc de-a moartea. Exceptând acest lucru, adică esențialul, lipsa de date privind scopul jafului, parodia este realizată remarcabil. Regizorul a apelat la actori străini, iar limba vorbită este engleza, nu româna, ceea ce este iar o greșeală față de adevăr, este tot o găselniță, o cacealma, ca un event pur românesc să fie jucat de o trupă de actori străini, englezi, americani, polonezi: Vera Farmiga (Alice), Mark Strong (Max Rosenthal), Harry Lloyd (Virgil), Anton Lesser (Holban), Joe Armstrong (Răzvan), Christian Mckay (Iorgu), Tim Plester (Dumi), David de Keyser (Moritz), Frances Cuka (Sarah), Marcin Walewski (Mirel), Allan Corduner (Flaviu), Paul Jesson (manager studio), John Henshaw (judecătorul). Doar Sonia, soția ministrului, a fost interpretată de o româncă, Monica Bârlădeanu. Echipa de filmare a fost de la noi, având în componență excelenți artiști, ca Marius Panduru (imaginea), Doina Levința (costume), Cristian Niculescu (scenografia). Filmul nu are succes la public, probabil că spectatorii lui adevărați se află pe lună.