Caleidoscop diurn

De multe ori facem ironii pe seama rutinei vieții noastre, dar când ceva ne-o deranjează pentru o perioadă ne simțim dislocați. Suntem creaturi ale obișnuinței, căutăm ceea ce ne este familiar și cu cât avansăm în vârstă ne dorim cât mai puține șocuri sau chiar deloc. N-a fost un șoc telefonul Anastasiei Maxim, pe care o întâlnisem la școala de engleză de la Riverside, cu doi ani în urmă. În primul moment am crezut că este doar un gest de curtoazie amicală, dar am înțeles repede că sunt tot mai rare în zilele noastre asemenea gesturi. Introducerea ei era prea lungă, eu eram la York Parking unde nu aveam timp de schimbat amabilități în timpul programului. Nici nu ne era permis de altfel, deși nimeni nu ne-a interzis telefoanele personale. Însă, vorba lui Prikesh „you have to use your common sense and do not abuse in any way” (folosește bunul tău simț și nu abuza în nici o direcție). Cerându-i să intre în subiect, am înțeles că Anastasia mă ruga s-o găzduim în week end pentru că primise un job de chelneriță doar pentru două mari petreceri ale unor familii americane din Riverdale și Yonkers, pe Alta Avenue, adică tocmai unde locuiam noi la Barbara. Așteptam întotdeauna week end-ul ca bolnavul gura de oxigen, fiind răgazul de refacere după stresul de peste săptămână, care ne consuma mai intens la New York decât acasă la noi. Puteam s-o refuz pe Anastasia care nu găsise încă un job după terminarea școlii? Nicidecum. Ea avea nevoie în cel mai înalt grad de banii aceia, care nu erau puțini pentru acel moment:  o sută de dolari cash pe noapte. Nu-i primea degeaba. Muncea cât șapte, trebuind să se miște ca pe sârmă pentru a satisface capriciile atâtor invitați. Eu câștigam la Susan două sute cincizeci pe săptămână din care plăteam taxe. Uitând de deranj, am încuviințat, invitând-o pe Anastasia să stea la noi.  Știam că după un minim sacrificiu venea întotdeauna răsplata: bucuria de a fi înfăptuit ceva bun trecând peste egoismul personal.

Familia Maxim se bucura de o situație diferită de a multora dintre cei debarcați în 1990, deoarece unchiul lui George îl ajutase să obțină o slujbă de handyman (om bun la toate) la o companie de asigurări. Fiind vicepreședintele companiei, unchiului îi dăduse mâna să-și ajute nepotul. Pe vremea când eram la Riverside, Anastasia tăinuia favoarea de care se bucuraseră, plângându-se uneori de aparamentul lor minuscul din Astoria, când ei lăsaseră la București unul de trei camere, confort îmbunătățit. În Astoria îi plasase tot unchiul, care bineînțeles, nefiind milionar, nu le putuse oferi mai mult. Mai în glumă, mai în serios ca s-o aduc pe Anastasia cu picioarele pe pământ o mustram, fără ca ea să se supere:

– Ție nu ți-e bine femeie! Uită-te la noi care am stat la Judy live-in. Nu ți-aș dori să cunoști formula. Tu ești stăpână după ce-ai închis ușa. Poți respira în voie.  Ea recunoștea îndată că nu se pot plânge, doar că au lăsat la București joburi domnești și un spațiu invidiabil. Făceau parte dintre oamenii care nu aveau răbdare.  Tocmai pentru că veniseră cu ploile aranjate de la București grație unchiului de la New York, se comparau mereu cu el, grăbindu-se să-l ajungă cât mai repede din urmă. Lozinca pe care i-o clamam Anastasiei mereu era „răbdare și tutun”, spre amuzamentul ei pentru că ea chiar fuma destul de mult. Ceea ce-i stătea pe suflet era de fapt sentimentul de ușoară umilință pe care îl încerca ori de câte ori erau invitați la unchiul care nu uita să le amintească mereu cât de privilegiați sunt ei în comparație cu mulți amărășteni imigrați din România. Și-apoi venea la Riverside să audă cam același lucru de la mine. Nerăbdarea i-a făcut să se gândească sau auziseră de la alții că ar putea urgenta obținerea rezidenței permanente dacă pe lângă cetățenia română ar dobândi-o cumva și pe cea maghiară. Anastasia și-a amintit că ea putea face dovada existenței unei străbunice unguroaice în genealogia ei, gândindu-se să exploateze faptul cât se putea mai bine. Nu am putut s-o încurajez pe linia acestui demers, care mi se părea nici mai mult nici mai puțin decât un act de trădare.

– Tu te tragi din nordul Transilvaniei, unde ungurii i-au măcelărit pe români în timpul lui Horthy. Poți tu acum pentru că interesele o cer să uzezi de cetățenia maghiară numai pentru că vă lipsește răbdarea? De ce nu te întrebi de ce oferă ungurii cetățenie maghiară românilor, am încercat o drastică punere la punct, care a supărat-o pe Anastasia. M-a făcut încuiată, intolerantă. I-am amintit de acțiunle lui László Tökés, pastorul securist, care îi feștea pe români în fel și chip pe la Uniunea Europeană și pe la unele publicații din Canada, unde venea să-și viziteze fratele cu care să agite puțin iredentismul. Dar Anastasia o ținea ca gaia mațul că pe ea n-o interesează politica, că nu de aceea a venit ea la New York.

– Totuși au murit oameni la revoluție ca să se schimbe ceva și în spațiul nostru, să ne schimbăm și noi ca să nu ni se tot spună că suntem la Porțile Răsăritului. Indiferența civică nu poate fi o opțiune, Anastasia. Trebuie să te intereseze ce este la noi și ce intreprind unele capete înfierbântate, i-am răspuns pentru că nu vroiam să las să treacă neobservată o chestiune atât de importantă ca respectul pentru nația din care faci parte.

Se scurseseră mai bine de doi ani de la asemenea discuții pe tema națională. Ne vedeam cu familia Maxim doar din când în când la o biserică din Astoria, unde slujea un preot tânăr, sosit de undeva din Oltenia și despre care gurile rele bârfeau că ar fi turnat la Securitate. Dar câți preoți ortodocși nu lucraseră cu funesta instituție?! Spre rușinea lor – destul de mulți, în frunte cu Patriarhul! Ba mai venise să-l ajute pe tânărul preot la oficierea slujbelor și socrul lui. O dată s-au lungit atât de tare cu slujba de Înviere că adormiseră toți copiii prin sală. Preotul tânăr își cucerise popularitatea prin ajutorul acordat credincioșilor care nu știau să-și completeze actele pentru serviciul de imigrări. Și nu doar atât, dar îi și conducea la clădirea Serviciului de Imigrări downtown New York, nu departe de Wall Street. Tot Anastasia atribuia vechilor păcate politice ale preotului necazul său din familie:  soția lui născuse un băiețel cu antebrațul lipsă.

– Că așa se spune în popor, adăugă Anastasia, că păcatele se răsfrâng până la „a șaptea generație”.

– Anastasia, probabil este vorba de defectele genetice care se pot transmite până la al șaptelea neam, încercai eu să aduc la zi superstiția populară, sau totul se datorește pilulelor anticoncepționale pe care le-a luat preoteasa, fără să se gândească la posibilele consecințe nefaste, căutam eu s-o conving de cauzele științifice ale nenorocirii. Dar parcă mai conta! Se produsese răul, având conotații negative asupra vieții părinților, care simțeau povara dureroasă ca pe-o bătaie a Cerului. Nimic nu-i putea convinge de contrariul.

După un timp am aflat cu bucurie că familia Maxim nu întreprinsese nimic pentru obținerea cetățeniei maghiare și că aștepta ca și noi să-i vină rândul la rezolvarea rezidenței. Tot uncheșului i-a încolțit ideea de a interveni pe lângă președintele companiei de asigurări să-l sponsorizeze pe George. L-au avansat pe George Maxim la rangul de supervaizăr, după care i-au cerut să-și plătească avocatul pe care compania i-l recomanda pentru întocmirea documentelor. Costa destul de mult. Avocații nu lucreză pe degeaba, avocatura și profesiile medicale fiind printre cele mai bine remunerate în America. Viața politică abundă în avocați. De aceea mai nimic nu se îndeplinește în folosul cetățeanului. Știu ei avocații cum să le sucească, să le învârtească spre folosul lor întotdeauna. Se pare că în România dominată de ingineri și muncitori în timpul comunismului se înmulțesc acum avocații după modelul democrațiilor vestice.

Plătești bine un avocat care să și manifeste interes pentru cauza ta, găsește el o portiță prin care să-ți facă vânt spre rezidență. Așa se face, de pildă, că unui prieten, meseriaș foarte bun care în România lucrase printre altele și la construirea decorurilor de la un teatru de provincie, avocatul, un om inspirat i-a găsit ca motiv de sponsorizare apartenența la o profesie artistică. Și astfel omul și-a găsit rezolvarea în mod nesperat de repede. Tot așa și cu George Maxim, tehnician la origine, s-a născocit un motiv care să justifice semnătura președintelui de companie pe actul de sponsorizare, care trebui să argumenteze că sponsoratul este de neînlocuit în poziția respectivă de către americani, ca să nu fie înfuriați că li se iau joburile de către imigranți. Un lucru este sigur, familia Maxim a ieșit din lotul gri al celor definiți doar de permisul de muncă, intrând în rândul oamenilor cu drepturi și protecție din partea statului american și a companiilor.

În același timp noi cu documente în mână care demonstrau că un unchi trăise și studiase în Philadelphia, că bunicii lui Nick munciseră trei decenii în orașul lui brotherly love (iubirea frățească) am fost lăsați să așteptăm zece ani până la rezidență. În zadar îi atrăgeam atenția avocatului Prior din New York, Long Island City că s-ar putea exploata acel amănunt biografic în favoarea noastră, el o ținea sus și tare că faptul este lipsit de importanță. Indiferență, pasivitate sau rea voință care ne-au costat peste douăzeci de mii de dolari, pierderea unor șanse în domeniul pieții de joburi și multă neliniște. Ceea ce mi s-a părut aproape comic, dacă nu ne-ar fi cauzat atâta amărăciune, a fost reacția judecătorului de la Immigration când ne-a aprobat rezidența. În cursul interviului, informându-l despre relațiile noastre biografice cu America ne-a confirmat ceea ce noi bănuisem și anume că trebuia să exploatăm de la început acest fapt, care ne-ar fi acordat prioritate între numeroșii petiționari. L-am fixat atunci pe dl. Prior pe a cărui obraz nu s-a mișcat nici un mușchi, ca și când nu-l privea și pe el. De ce nu l-am schimbat pe dl. Prior pentru un avocat mai faimos? Pentru că nu ne ținea punga. Numai cel care a avut de-a face cu tagma avocaților și a medicilor americani își poate face o părere clară despre cât jaf are loc în relația dintre cetățeni și aceste două profesii extrem de lucrative. Cel de-a doilea patron al meu în State, dl. Ruffini obișnuia să desemneze cu un cuvânt foarte dur breasla avocaților. Pentru el erau cu toții „worms”, adică viermi. Italianul avea o mică firmă cu un profit anual de un milion jumătate. Totuși la așa câștig nu se putea plânge că nu dispune de bani ca să achite firmele avocățești, dar îi judeca pe avocați din perspectiva unui om care producea bunuri pentru societate, nu doar învârtea frazele. Disprețul lui era strivitor. Dacă taxele avocățești erau simțite ca o povară de dl. Ruffini care făcea ceva bani, pe un imigrant plătit cu nouă dolari pe oră aceleași taxe îl cocoșau.

Familia Maxim a cheltuit și ea o grămadă de dolari pentru a-și obține libertatea, dar cel puțin procesul juridic n-a durat mult și, ce este mai important, s-a terminat cu câștig de cauză. Ne-am bucurat pentru ei în timp ce noi așteptam liniștiți la coadă, sperând într-o reformă a imigrației care n-a venit nici  în treizeci de ani, dovedindu-se a fi cea mai amânată chestiune pe agenda tuturor președinților. Și între timp țara se umple de imigranți vreo douăsprezece, treisprezece milioane, lipsiți de orice statut, mare parte dintre ei fiind mexicani care numai trec gardul în California ca să lucreze la marii fermieri, unii însă fiind membri ai mafiei drogurilor, care face un deserviciu enorm acestei țări. Asemenea nereguli dau multe dureri de cap locuitorilor din statele limitrofe cu Mexicul. Nimeni nu le rezolvă în ciuda numeroaselor plângeri ale cetățenilor. Se cunoaște astfel inițiativa unor locuitori din California care i-au îmbarcat de-a dreptul pe copiii care soseau din Guatemala, fără părinți și erau de ordinul zecilor de mii. Să mai punem la socoteală și grupurile de refugiați politici din diferite zone fierbinți ale lumii, care, de asemenea, copleșesc unele așezări din Arizona. Theresa Murray, o femeie în vârst de 82 de ani trăiește în propria ei casă din deșertul Arizonei ca într-o închisoare din cauza mexicanilor care traversează continuu proprietatea ei. „Every door and window had bars on it and was wired to an alarm. Mrs. Murry sleeps with a .32 caliber pistol on her bed table, because she has been burglarized thirty times. Her guard dogs are dead; they bled to death when someone tossed meat containing chopped glass over her fence.” (Fiecare ușă și fereastră au bare și au fost conectate la alarmă. Dna Murry doarme cu un pistol de calibru 32 pe noptieră, deoarece a fost atacată de treizeci de ori. Câinii ei de pază au fost omorâți cu carne amestecată cu sticlă aruncată peste gard. ( Patrick Buchanan, The Death of the West, New York, 2002, pp. 133-134). P. Buchanan acuză guvernul care „lacks the moral courage to do its duty and defend the borders of the United States of America” (este lipsit de curajul moral de a-și îndeplini datoria și de a apăra granițele SUA – ibidem, p. 134). Că se nasc tensiuni între diferite grupuri etnice nu o putem contesta. Legea americană este însă foarte clară, nelăsând nici un dubiu în privința segregării și discriminării, ambele aspru pedepsite. Se interzice cu desăvârșire să-ți faci dreptate singur ca haiducii.

Nu doar familia Maxim ajunsese să fie în fericita ipostază a unor deținători de rezidență, ci și Vlad și Mara peste care a dat norocul câștigării loteriei vizelor tocmai la scurt timp după primirea deciziei de deportare pentru unul dintre ei. A fost necesară doar o scurtă ieșire din țară a lui Vlad, deoarece aceasta este regula când te afli în deportare, după care au devenit destul de curând posesorii green card-ului atât de râvnit de către mulți dintre noi. În pericol de-a intra în deportare se afla și Nicu Vasilianu la care se mutase de câtăva vreme Ella. Având în față perspectiva deportării, Nicu n-a stat mult pe gânduri în a-și alege mijloacele. Se despărți de Ella, cunoscu o evreică originară din București, dar stabilită demult la New York și se căsători, ne-a spus el că „pe bune”.  Noi nu l-am crezut nici o clipă.  Prea se derulase totul cu o viteză pe care numai încurcătura lui de la Immigration o putea explica. Devenit rezident permanent, Nicu obținu cu ajutorul soției un job de colectare a monedelor din interiorul telefoanelor publice. Eram prin 1993 când celularele încă nu existau, iar telefoanele publice se aflau încă într-o frecventă folosință. Serviciul acesta oricât ar părea de simplu, de ușor de executat pentru că era prestat în New York prezenta un grad mare de periculozitate, așa că nu l-am considerat o reală binecuvântare pentru Nicu. Oricum, el nu s-a rezumat doar la acest job, ci a continuat să călărească limuzina în orele serii, ceea ce îi aducea de fapt câștigul mai consistent.

Ella ca să nu se întoarcă din nou la statutul de colegă de cameră cu cine știe cine, a preferat să intre la o doamnă în vârstă prin Brighton Beach, unde în schimbul unei munci istovitoare, zicea ea, obținuse casă, masă și un salar de opt sute de dolari lunar. Nu o deranjau obligațiile jobului, cât felul de a fi al doamnei pe care o îngrijea, cam arogantă, cam cicălitoare. Deocamdată nu prea avea de ales. Ca și noi Ella încă nu întrezărea la orizont o soluție de rezolvare a rezidenței. Fiind însă o femeie liberă cu siguranță se gândea la posibilitatea unei căsătorii cu un cetățean american. Dar de unde să-l ia? O afectase destul de mult felul lipsit de eleganță în care Nicu Vasilianu o viră, fără prea multe explicații, spre cealaltă femeie. Poate îi era și puțin ciudă că Nicu o găsise atât de rapid pe partenera visată, după cum se cam lăuda el. „Visată”, comenta Ella, pentru că îl scăpase din încurcătură exact când îl frigea mai tare la degete. Începu și ea să intensifice căutările nu doar ca să-i dea o replică domnului Vasilianu, ci și pentru că se săturase să își petreacă ziua toată cu o bătrână care îi amintea mereu că fiicele ei sunt „college educated”, de parcă ea, Ella n-ar fi fost. A răbdat cât a răbdat Ella să audă zilnic același slogan, până când n-a mai putut și a izbucnit: „Mrs. Beverly I am college educated too, so please don’t think that I am a stupid girl from the country side” (Doamnă Beverly și eu sunt educată la college, așa că nu crede că sunt o țărancă proastă). Bătrâna doamnă a luat notă de ieșirea nervoasă a Ellei, a discutat cu fiica ei și de comun acord au hotărât s-o concedieze în maximum două săptămâni. Aflând verdictul, Ellei i-a părut rău că nu și-a ținut gura, nu pentru că n-ar fi dorit să plece de la babă, dar ar fi vrut s-o facă în termenii ei, adică după ce și-ar fi găsit un aranjament convenabil.

Își aduse aminte de Lena cu care vorbise prea puțin de când ea începuse noul job în Forest Hills, unde o recomandase Aida. Află că viața Lenei era în continuă schimbare. Deh, Lena era tânără, atrăgătoare și se grăbea să se folosească de toate atuurile vârstei. Da, tinerețea dispare ca un abur, gândi Ella. Acu ești tânăr, acu îți descoperi niște riduri indezirabile în jurul ochilor, prospețimea feței topindu-se de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Lena spera să-i iasă noul plan pe care și-l făcuse cu Ianis de a închiria împreună un apartament foarte modest undeva pe la 39 Place prin Queens. „Dar cine era Ianis”, o întrebă surprinsă Ella. Era chelnerul care-i atrăsese atenția Lenei când fuseseră invitate la botezul celei de-a doua fetițe a lui Vlad și a Marei.  Ella uitase demult de eveniment, așa că insistă doar ca să se amuze cu întrebările ca să afle de investigațiile de detectiv ale Lenei pe urmele lui Ianis. La restaurant doar lucrau mulți chelneri. Lena îi dăduse grecului telefonul de la fosta ei adresă de pe când lucra ca babysitter-ă, așa că omul și dacă ar fi dorit s-o sune n-ar fi avut unde pentru că ea se mutase în pripă în Forest Hills, la insistențele Aidei. Ella constată ceea ce parțial știa că Lena este foarte perseverentă când își pune ceva în cap.

– Așa am considerat eu că Dumnezeu mi l-a scos în cale pe Ianis, iar eu trebuie doar să urmez calea, să trag de acest fir să văd unde mă va scoate, își încheie Lena povestea.

– Nici nu te știam așa de credincioasă Lena, doar tu ești fiica tatălui tău, om de încredere al regimului comunist, care tăia și spânzura ca șef de cadre, conchise Ella oarecum malițioasă.

– N-a fost voie să ne-arătăm credința, dar noi în familie am continuat să ne facem rugăciunile, iar când ne duceam la țară, la bunici nu ocoleam niciodată biserica cu al cărui preot tata era prieten din copilărie, argumentă Lena.

Apoi Lena îi mărturisi Ellei că ea nu poate trăi singură fără un bărbat lângă ea, pe care să se sprijine, că are mare nevoie de dragoste și protecție, cu atât mai mult cu cât nesiguranța este esența existenței în capitalism. Se lansă apoi în apologia formulei de viață atât de garantată în comunism, unde nimeni nu-și pierdea serviciul până la pensie, avea bani pentru toate la nivelul unui trai foarte modest, e adevărat, dar mult mai liniștit decât aici. Ella încercă să amendeze afirmația Lenei, amintindu-i că eram privați de orice libertate, în afara celei de a munci pe nimic, că banii noștri nu aveau valoare în afara lagărului comunist, că un dictator putea decide oricând asupra vieților noastre după bunul lui plac, așa cum s-a și întâmplat în deceniul negru botezat „epoca de aur”.

– Ca să nu mai vorbim de prăpastia dintre demagogia congreselor partidului unic și ceea ce se petrecea în realitate, de teroarea instituită prin securitate și sistemul ei detestabil, încheie Ella pe un ton sever.

– Ella, nu-mi plac punerile la punct. Ești liberă să crezi ce vrei, dar nu mă interzice pe mine, mai ales acum când faci atâta caz de bunul suprem al acestei societăți care ar fi libertatea opțiunilor. Nu pot să nu compar cum a fost acolo și cum este aici, iar în fundul sufletului știu că voi fi întotdeauna de stânga. Dreapta pute, nu mi-a plăcut niciodată.

Se părea că cele două prietene se întâlniseră la un seminar de dezbateri politice la telefon, atât de ferm își apărau părerile. Nici una nici alta nu avea însă nici un interes să se certe, știut fiind că discuțiile pe asemenea teme pot degenera de multe ori în ostilități regretabile. Ella, mai ales, se bucură când simți că Lena parcă și-a deschis sufletul ca odinioară când se întâlneau la una din multele cofetării din centrul orașului numai ca să-și depene povestea ultimelor lor aventuri. Acolo unde serviciul era o bagatelă aveau timp, pe când aici se cam schimbase totul. Grija supraviețuirii era mult mai serioasă, ocupându-le gândirea cu planuri nu întotdeauna validate de realitate. Era exact ce se întâmplase cu Ella care în două săptămâni începea să guste amarnica viață de șomer fără ajutor financiar de la guvern, ea fiind fără rezidență deocamdată.

Deși îi venea foarte greu să se prezinte în fața Lenei așa de vulnerabilă precum era acum, părăsită de Nicu Vasilianu și în curând fără adăpost, trebui să-și calce pe mândrie. Lena o consolă rapid. Ea și găsise o soluție care îi ușura propria ei situație. Îl va urgenta pe Ianis să închirieze ceva, îi va da două săptămâni notice doamnei pe care o îngrijea, asigurând-o că are înlocuitoare pe Ella. „What about this Ella?” (Ce zici de asta, Ella?) o întrebă Lena cu ghidușie în glas. Ellei nu-i veni să-și creadă urechilor. Cum de se potriviseră lucrurile în așa hal? Era prea de tot. Dacă nu-i trecea prin cap s-o sune pe Lena, aceasta ar fi plecat, jobul s-ar fi ocupat și ar fi fost prea târziu să mai rezolve ceva. Chiar dacă va fi o diferență de două, trei zile va sta la un motel ieftin, deși i-ar fi părut rău de banii prăduiți, dar altă soluție nu era. „Lena, dar să nu mă uiți, să te ții de cuvânt că altminteri sunt de tot aeriană”, insistă Ella asupra gravității problemei ei. Puțin afectată de această precizare, Lena îi aminti, ceea ce era adevărat, că niciodată nu își călcase cuvântul. Luat cam pe sus, Ianis finaliză căutarea de apartament. Lenei nu-i prea plăcu interiorul blocului ca de hangar, nici apartamentul cu vedere spre o curte interioară împuțită, cu obiecte desperecheate aruncate neglijent, dar nu făcu mofturi, mai ales că de ea depindea acum Ella. Lena trebui s-o contacteze și pe Aida care s-ar fi supărat foc să fie ignorată. Ea o recomandase pe Lena, ea trebuia să știe de plecare și eventual să facă o nouă recomandare. Aida a fost de-a dreptul șocată de schimbarea anunțată de Lena că doar nici nu se împliniseră șase luni de când fusese angajată. Lena motivă totul prin dorința ei și a lui Ianis de a se căsători în curând, dar mai întâi de a petrece împreună câtva timp de probă.

Pe Aida o cuprinse o ușoară gelozie, invidiind șansele Lenei datorate tinereții ei. Ea, Aida având bine peste patruzeci de ani, fusese căsătorită în România, se despărțise, imigrase singură și nutrea sentimente obsesive pentru un bărbat care o cam ignora. Câteva tentative de căsătorie eșuară. Se consuma în refulări, amărăciune, iar în ultima vreme se concentrase pe făcut bani că erau mai siguri decât orice în viață, zicea ea. Îi părea rău că Lena pleacă din Forest Hills. Se obișnuise să facă mici pauze și să alerge până la locul de muncă al prietenei pentru o cafea și o șuetă care o mai învigorau, calmându-i nu o dată iritarea cauzată de capriciile femeii de care avea grijă. Aceasta fusese pe vreme harpistă, iar acum nu suporta ușor declinul ei fizic pe care nici nu-l înțelegea, fiind lovită de o senilitate care evolua rapid. Își amintea mereu de succesele ei artistice, amestecând evocarea unor scene de viață trecute cu momente zilnice fără nici o legătură cu emoțiile de odinioară, scăpate acum de sub control în suspine sau exclamații care o luau prin surprindere pe Aida, speriind-o. După asemenea scene de demență Aida fugea de obicei la Lena ca să se elibereze de tensiune. Marele avantaj era apropierea caselor. Ajungea în mai puțin de cinci minute de mers pe veranda unde Lena o aștepta cu o ceașcă de cafea care valora mult mai mult decât o ceașcă de cafea, fiind o supapă a nervilor și a spaimei. Lena era mult mai norocoasă din acest punct de vedere, dar în schimb trebuia să-și cam folosească forța fizică, ridicând-o zilnic pe doamna ei din pat și plasând-o în căruciorul cu roți ca s-o scoată afară. O neiertătoare scleroză în plăci o chinuia pe această doamnă, odinioară soția unui director de bancă foarte avut, care o lăsase demult văduvă împreună cu niște conturi substanțiale.

Aida fu afectată de decizia Lenei de a părăsi jobul, sinonimă cu a o părăsi pe ea, care o adusese pe Lena tocmai pentru vremea rea, pentru acele clipe de disperare pe care i le pricinuiau tracasările din partea iubitului ei fără speranță și compania harpistei senile. Atunci, Aida ar fi fugit cât ar fi văzut cu ochii numai să scape de șicanele pe care i le făcea Beatrice, dar pe care trebuia să le suporte datorită remunerației consistente. Și era mult mai mult decât remunerația. Era mediul civilizat în care trăia. Pe vremea aceea Forest Hill nu fusese încă invadat de chinezi, cum s-a petrecut ulterior. Pe vremea aceea și Țiriac, se spunea, avea un apartament în Forest Hills. Nu întâmplător, deoarece din 1913 când the West Side Tennis Club s-a mutat din Manhattan în Forest Hills Gardens, a făcut ca această arie a Queens-ului să se identifice cu tenisul. Forest Hills este o zonă bogată din Queens, New York, care a început să se ridice în 1906 după modelul engelzesc al lui garden communities (comunitățile grădini). Inițial proiectat să fie un cartier de case modeste pentru muncitorii săraci, a devenit în final o zonă a oamenilor înstăriți. Casele în stil Tudor pentru o familie, cu pereții exteriori tapetați de glicină fac tot farmecul străzilor liniștite, foarte îngrijite, care te invită la hoinăreală. Îmi vine să râd de satisfacția noastră că un conațional de-al nostru celebru avea un loc al lui în minunatul Forest Hills. Măcar el să fie stăpân acolo unde noi eram doar servitori.

Având un deosebit simț estetic, Aida se bucura de interiorul romantic al casei lui Beatrice, decorat desuet, dar tocmai de aceea mai plin de frumusețe. Când fosta harpistă era în toane bune ieșeau la plimbare pe străzile cu lumină prefirată printre crengile arborilor bătrâni, cu vile asemenea căsuțelor de turtă dulce din basmul cu Hansel și Gretel. Uneori se oprea la Lena chiar cu Beatrice care, în general, se înveselea când avea companie,  cu singura condiție ca îngrijitoarele să vorbească englezește. Aidei sau Lenei nici nu le-ar fi trecut prin cap să o dea pe românește, încălcând o regulă elementară de politețe. Ambele știau cât de deranjat era orice american în preajma unui imigrant când acesta folosea limba nativă în loc de cea oficială.

Marcată neplăcut de decizia Lenei, Aida nu se putu abține să nu puncteze acest fapt printr-o mustrare:

– Lena, n-am știut că nu ești tovarășul cu care să mergi la drum lung. Aproape nu-mi vine să cred că deja părăsești un loc de muncă atât de bun. Lena înțelese că puțin îi păsa Aidei de jobul ei și că o deranja foarte tare pierderea unei companii pe care conta pentru multă vreme, având în vedere imobilitatea socială a imigrantului care cel mai frecvent este lucrător de jos. Reproșul Aidei a atins-o pe Lena care nu se abținu să nu riposteze:

– Well, Aida, acum cinci luni când m-am bucurat de ajutorul tău, pentru care îți rămân pe veci recunoscătoare, nu puteam prevedea evoluția relației cu Ianis. Nici măcar nu exista pe atunci o relație, dar după aceea lucrurile s-au precipitat și iată-ne acum aproape în pragul căsătoriei. Este dragoste la prima vedere, amândoi ne dorim să fim împreună. Nu pot să dau cu piciorul norocului, care s-ar putea să nu mai iasă niciodată în calea mea. Lena își compuse cât mai abil riposta pentru a menaja sensibilitatea Aidei și a nu părea impertinentă, cunoscând idiosincrazia ei față de tot ce privea amorul și căsătoria.

– Nu știu dacă nu te pripești Lena, însoțindu-te cu un om de altă nație pe care îl cunoști prea puțin. Mănânci un munte de sare cu un om și de-abia de-apuci să-l cunoști.

– Păi, dacă e așa de greu să cunoști un om cu adevărat, nu se lăsă Lena, ce rost are să pierzi atâta timp, că vezi Doamne, o să-i descoperi felușagul? Și atunci cel mai bine este să te bazezi pe intuiție, pe ce-ți spune sufletul tău și sufletul meu mă îndeamnă să mă însoțesc cu Ianis. Apoi om vedea ce-o mai fi, dar noi sperăm să rămânem alături pentru tot restul vieții, sfârși Lena explicația ei, insinuând că nu mai dorește să deschidă această discuție.

După ce-o lăsă să se amărască pe motivul plecării ei, Lena îi plasă Aidei informația despre Ella care ar fi amatoare să preia jobul, deci doamna n-ar suferi altceva decât că ar trebui să se obișnuiască din nou cu o persoană necunoscută, dar care este atât de plăcută. Vestea avu darul de-a o liniști puțin pe Aida a cărei fire era ciudată. Odată ce intra  într-o anumită stare de spirit nu putea să iasă cu ușurintă din ea. Cum s-ar spune se oftica repede, dar îi trecea greu. Lena îi povesti despre incidentul Ellei cu „baba” la care fusese angajată, subliniind că recomandarea ei ar fi salvatoare. „Peste mai puțin de două săptămâni Ella va fi pe drumuri”, încercă Lena să sublinieze dramatismul situației.

Aida rămase un strop pe gânduri, dar nu avu timp să mediteze prea mult asupra caruselului de evenimente neașteptate când o auzi pe Lena cerându-i să ia o decizie pentru că la celălalt capăt aștepta cu înfrigurare Ella. Aida îi explică însă Lenei că nu depindea de ea decât recomandarea, ceea ce nu echivala cu certa obținere a jobului, dar promise fără prea mare chef că va face tot ce-i va sta în putință s-o ajute pe biata Ella. Lipsa de entuziasm a Aidei nu avea nimic de-a face cu Ella, ci doar cu firea ei puțin flexibilă, tulburată ori de câte ori intervenea o schimbare surprinzând planul ei. Era prin excelență un om al rutinei. Obișnuia să spună nu o dată: „Vă rog nu mă scoateți din rutina mea aurită” și întreprindea tot ce depindea de ea să prezerve ceea ce iubea, comoda obișnuință. Mai ales de când venise în State, unde trebui să se acomodeze atâtor circumstanțe noi, obosise și acum nu-și dorea decât siguranța zilei de mâine. Nu odată mărturisea că regreta itinerariul ei mereu același la o școală din capitală unde preda franceza, apartamentul ei însorit, unde locuise ani de-a rândul, având colțișoarele ei dragi. Dar acum simțea că nu mai putea da roata timpului înapoi, simțindu-se cumva oprită între ea și ea. Nici aici nu se simțea tocmai împăcată, nici înapoi nu s-ar mai fi dus pentru că devenise „spoiled”, adică se spurcase la bine.

Binele Aidei era un concept destul de relativ. Starea ei de bine de aici rezulta din comparația cu viața ei de la sfârșitul deceniului negru când, zicea ea, la București nu găseai nimic prin alimentare, iar când era ceva de-ale gurii cozile erau asortate cu certuri infernale care ei, cel puțin, îi cauzau cumplite dureri de cap, depresie, dorința presantă de fugă oriunde în lume. În State, e adevărat că nu mai era profesoară, dar ca nurse pentru persoane vârstnice câștiga bine, putea economisi, primea pe deasupra daruri de la fiica lui Beatrice. Era un salt în standardul de viață la care nu sperase nici în cele mai frumoase visuri, fiind în România. Confortul traiului zilnic eliminase orice bătaie de cap, ceea ce pentru Aida trăgea în cumpănă greu. Nu nega stările de malaise, cum numea ea valul de tristețe care-o învăluia când o copleșeau amintirile tinereții ei bogate în întâmplări, relații cu oameni interesanți, iubiri. Din acest punct de vedere, afectiv, în Forest Hills, unde își petrecea cea mai mare parte a timpului era privată în mare măsură. Doar conversațiile telefonice cu ceva prieteni, scurtele vizite la Lena și încercarea disperată de a-l recupera pe bărbatul pe care îl iubea fără prea multe semne de reciprocitate din partea lui îi țineau vie inima. Evita să cadă în efuziuni lirice, să evadeze în trecutul abandonat, spera ea pentru totdeauna, în România. Nu reușea întrutotul. Dificultatea provenea, credea Aida, din lipsa unei familii proprii, ca să nu mai vorbim de cea mai dureroasă lipsă, aceea a unui copil. Aida obișnuia să spună că oricât de emancipate ar fi femeile, ele nu pot scăpa din înlănțuirea poruncii inextricabile, aceea a procreației și ea greșise cândva tocmai în acel punct. Ea făcea parte dintre oamenii care erau în stare să se autodiagnosticheze, învingând orice obstacol care ar fi putut să-i pună la încercare ipocrizia sau mila de sine. Când era vorba să afle de unde îi vine răul tăia în carne vie, se autodiseca fără menajamente. Asta o și ajuta să reziste loviturilor vieții chiar când veneau din altă parte. Știa întotdeauna că  și ea avea un oarecare rol în provocarea uneia sau alteia dintre lovituri, dintre care unele erau pur și simplu efecte de bumerang.

În câteva zile se împrieteni cu ideea substituirii Lenei prin Ella pe care Aida n-o cunoștea îndeaproape. „Stai, trebuie să împarți un munte de sare cu cineva și nici atunci nu poți zice că-l cunoști”, fu răspunsul Aidei când am încercat s-o liniștesc că doar Ella nu este pentru ea o necunoscută. Cumva, cumva doamna pe care o îngrijise Lena acceptă să o angajeze pe Ella după două interviuri și o recomandare entuziastă din partea Aidei. Ella, fată inteligentă înțelese de la început că ar putea s-o capaciteze pe Aida, confesându-se despre întreaga ei istorie cu Nicu Vasilianu care o lovise fără cruțare, lăsând-o de izbeliște pe nepusă masă. Într-adevăr, cele două femei erau de vârstă apropiată, în jur de cincizeci de ani, fără copii, fără o familie încă. Telenovela Ellei o atinse pe Aida la punctul sensibil. Se identifică atât de mult cu suferința prietenei că intra în timpul povestirii cu propriile ei comentarii, imprecații când era vorba de el, trădătorul și căinări de bocet rural când era vorba de Ella. Și așa, cele două femei care iubiseră prea mult indepedența la tinerețe, acum își oblojeau rănile una alteia. După nici două săptămâni erau prietene la cataramă, Aida, binecuvântând întreg setul de întâmplări care o aduseseră pe Ella în Forest Hills.

Ar fi uitat cu totul de Lena, dacă aceasta nu le-ar fi sunat pe amândouă ca să le adreseze o invitație verbală la o modestă agapă la ea acasă, în Queens, 39 Place, aproape de stația metroului nr. 7. Totul urma să se petreacă în două săptămâni, înainte de căderea postului de Crăciun. Lena o aștepta pe mama ei să sosească din zi în zi ca măcar un părinte să-i dea binecuvântarea. Deci grecul Ianis se hotărâse s-o ia pe românca Lena de nevastă în cel mai scurt timp. „Ce vrei, dragoste la prima vedere’, comentă Ella, adăugând că ea o cunoștea de mulți ani pe Lena, „cea cu ochi alunecoși, inimă zburdalnică”. Aida își dădu cu părerea că este mai oportun să se unească la tinerețe cât încă nu fac atâtea mofturi, nu au tabieturi și ditamai pretențiile. Încercate de puțină invidie, înfrântă repede, cele două femei răscoapte au fost până la urmă răzbite de duioșia veștii. Ar fi vrut să trăiască momentul Lenei ca și cum ar fi fost propriul lor moment. Știau însă că are și empatia limitele ei naturale. În zilele care urmară preocuparea lor esențială a fost procurarea hainelor de gală care le umplu week end-ul la refuz. Fură cuprinse de o bucurie demențială ca și când ar fi pus la cale propria lor nuntă. După euforia inițială realizară că era doar o petrecere în familie fără mare pompă și deci n-avea rost să-și prăpădească economiile pe cine știe ce rochii de gală ultraelegante. Aproape le apucă ciuda că natura evenimentului nu le prilejuia achiziționarea unor veșminte cu adevărat de ocazie. Se resemnară repede după euforia primelor ceasuri ale zilei de sâmbătă și reveniră încet, încet cu picioarele pe pământ. Suita emoțiilor le-a făcut bine. Mai ieșiseră din apăsarea cotidianului fumuriu.

Mama Lenei sosi cu o săptămână înainte de nuntă. Lena o luase atât de pe neașteptate că încă nu-și putea reveni din starea de șoc. Să te măriți la repezeală cu un bărbat din lumea mare i se părea mamei Otilia o curată nebunie, le mărturisi ea Ellei și Aidei, care o îmbărbătară aducând felurite argumente în sprijinul deciziei tânărului cuplu. Mai întâi, arătau așa de bine împreună și era vizibil că se iubeau. Apoi, erau amândoi de credință ortodoxă, provenind din arii geografice atât de apropiate, dacă le comparau cu uriașa planetă. Căsătoriile interetnice erau atât de normale la New York, cel mai cosmopolit oraș al lumii. Doamna Otilia se mai ostoi, dar mărturisi că n-o să uite pân-o muri ce le-a făcut Lena, singura lor fată. Era așa o jale în tot ce spunea mama Otilia care visase să-și mărite fata în cu totul alte circumstanțe. Pastila pe care trebuia s-o înghită era prea amară. O nuntă fără ceremonialul și fastul din țară nu însemna nimic pentru doamna Otilia, atât era ea de tributară puterii tradiției. Încălcarea ei avea în sufletul doamnei Otilia proporțiile unui sacrilegiu. Lena nu vroia să stea la discuție cu mama Otilia ca să-i dea apă la moară. Era surdă la orice plângeri. Așa dorea ea să se mărite și gata bună, i-a spus mamei ei, sfătuind-o să înceteze cu orice lamentare. După căsătoria la starea civilă, tinerii s-au dus cu micul grup la o biserică grecească în Astoria, unde s-a oficiat slujba religioasă, care o făcu pe doamna Otilia să lăcrimeze în ciuda neînțelegerii limbii. A fost atât de fericită să descopere că ritualul era identic, ceea ce o făcu să se regăsească pe ea însăși într-un mediu străin.

Doamna Otilia s-a omorât cu gătitul, încărcând masa cu o mulțime de aperitive, chifteluțe, sărmăluțe, fripturi de multe feluri, garnituri care mai de care, tort și prăjituri – o bogăție. Obișnuită cu magazinele goale din deceniul înfometării noastre de către dictator, doamna Otilia nu prididea să-și exprime bucuria de a fi găsit la supermaket-uri tot ce-i poftea inima, încât abia așteaptă să ajungă acasă să se apuce de gătit, fiind o pasionată bucătăreasă. Nu-și găsea cuvinele să ne sensibilizeze la frustrările ei de gospodină pe când era în România, unde nu-și putea pune în aplicare atâtea rețete din cauza ingredientelor lipsă, deși nu suferise privațiunile ca noi ceilalți fiind protejată de serviciul soțului și de relațiile nu tocmai ortodoxe ale Lenei. Noi o liniștirăm să nu se mai strofoace cu explicațiile că doar și noi nu plecaserăm de-un secol, așa că îi înțelegeam și frustrările, și satisfacțiile.  Urându-le însurățeilor, după obicei, „casă de piatră”, ne-am despărțit într-un târziu după miezul nopții copleșiți de mulțumirile gazdelor pentru darurile cu care am încercat să-i ajutăm la început de drum.

Deși eram săraci în comparație cu standardul mediu american ne simțeam totuși lejeri în sărăcia noastră relativă pentru că o comparam mereu cu veniturile din România, concluziile fiind întotdeauna favorabile nouă. Din această cauză obligațiile sociale nu ne stânjeneau deloc, mai precis nu ne strâmtorau, ba chiar ne aduceau un strop de bucurie în alergarea noastră pentru a procura daruri cât mai frumoase pentru alții.

(Fragment din jurnalul Fragmente din Babylon)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*