Un Jurnal zguduitor despre Clujul primelor zile de ocupaţie fascistă ungară, septembrie – octombrie 1940 (III)

Un căpitan ungur se laudă cu execuţia românilor la Treznea, dirijată de el. Un general maghiar de omenie opreşte continuarea execuţiilor. Teroarea administraţiei militare ungare asupra românilor, înlocuind pe cea a derbedeilor şi plebei ungare dezlănţuite. Rolul nefast al istoriilor maghiare cu infiltrarea românilor în Transilvania ca păstori.

În secvenţa care urmează se precizează rolul important al tinerilor clujeni de pe la şcoli, din organizaţia Repülö Garda (Garda zburătoare), ca informatori asupra românilor şi a caselor locuite de români, în vandalizările şi atrocităţile săvârşite de terorişti. Plecat în satul natal Căpâlna, la înmormântarea fratelui său, profesorul Ioan Văleanu află ştiri despre ocuparea satelor româneşti de către armata ungară. Un căpitan ungur i-a povestit preotului şi preotesei cum a executat pe românii din Treznea şi că era supărat pe un general care i-a oprit să-i execute şi pe ceilalţi. Iată confirmarea că un general maghiar a fost de mare omenie şi că nu toată armata ungară de ocupaţie a fost formată din criminali odioşi. Căpitanul a minţit cu neruşinare că motivul execuţiei a fost că asupra lor a tras cu mitraliera fiica preotului din Treznea şi că ar fi căzut vreo 70 de soldaţi unguri. Evident că niciun mormânt cu soldaţi unguri nu s-a găsit în sat după război. A spus apoi că numai curățind ţara de români „vor putea în scurt timp să prefacă pământul în curat unguresc” şi că în locul românilor „vor aduce nobila viță [maghiară] (a nemes magyar șarj) și o vor planta pe plaiurile răpite în mod murdar de către păstorii valahi vagabonzi”. Deci această viziune criminală a fost rodul istoriilor false maghiare de-a lungul timpului, cu venirea românilor, cu „infiltrarea” românilor ca păstori în Transilvania, după ce au intrat ungurii în ţară. După teroarea derbedeilor unguri veniţi în Cluj şi a plebei dezlănţuite maghiare din Cluj contra românilor, a început teroarea administraţiei militare ungare. Au loc omoruri, maltratări, percheziţii care erau făcute cu brutalitate maximă şi care au îngrozit şi pe copiii din familiile române clujene de către agenţii secreţi ai poliţiei horthyiste, de către funcţionari formaţi din pleava ungurilor fugiţi din România, din partea liberă, în Cluj. Administraţia ungară întreţinea o continuă şi sistematică teroare asupra românilor, sub pretexte inventate, cele mai frecvente fiind dosire de arme, de alimente şi de legionari. Erau motive false „numai ca să își justifice ei cruzimile și să aibă pretext de asasinate pe care și le numesc «represalii»”. Dar să lăsăm să se desfăşoare firul Jurnalului profesorului Văleanu. Sâmbătă, 14 sept. A patra zi de ocupație maghiară. Să lucrează febril pentru primirea lui Horti, care va avea loc mâine, Duminecă. Armata pune catargele albastre pe străzi, cari au fost confecționate de primarul [român Sebastian] Bornemisa, pentru primirea regelui Carol II, primire care nu a mai avut loc. Catargele sunt puse în locurile aparte, încă de muncitori români, în asfaltul străzilor. Mâine vor purta drapele și insigne ungurești.

Un vecin vine la mine și îmi cere să depun revorverul. Nu crede că nu îl mai am. Pleacă nedumerit. În mod foarte grav, mă face atent asupra urmărilor. Îi mulțumesc de atenție. Consecințele le-am suportat nu după mult timp.

Pe stradă nu mai întâlnești cunoscuți. Am întâlnit, totuși, doui cunoscuți români. În strada N. Iorga pe profesorul Epure și pe Cornea. Spre marea mea surprindere, vorbeau ungurește. Îi salut pe românește și îmi răspund pe ungurește și mă fac atent să vorbesc ungurește dacă nu vreau să fiu bătut, și îmi arată câmpul de bătaie în Piața Unirii. Am plecat împreună spre casa Profesorului [Emil] Hațieganu și pe urmă acasă.

15 Septemvrie 1940. Duminecă. Dis de dimineață, încă nu se făcuse ziuă, și am plecat cu un nepot al meu la gară. El venise seara precedentă să mă ducă la înmormântarea fratelui meu. Fost voluntar în armata română și invalid de răsboiu, suferind, la trei zile după ocupație a murit în urma unui atac de cord. Ungurii au intrat Duminecă, în 9 Sept., în localitatea lui, și Miercuri în zori a murit. A trebuit băiatul să vină pe jos, cu căruța și cu trenul trei zile, cale de 80 km. Abia sâmbătă s-au pus în circulație trenurile.

Sosit la gară, am fost percheziționat din nou. Un agent ungur, fost funcționar în Cluj, anunţat de un membru al gărzii sburătoare, mi-a găsit colțul din sala de așteptare unde mă aflam. Mi-a spus că au ordin să percheziționeze pe toți Domnii de româ[ni]. Am aflat apoi că acești membri ai „gărzilor sburătoare” au fost recrutați din elevi de școală, ucenici și calfe de prăvălie, să cunoască și să arete pe toți românii agenților polițienești, gardiștilor „tüzharcos” și organizațiilor teroriste. Un mare rol au avut acești tineri clujeni în agresiunile și omorurile săvârșite de teroriști. La devastarea magaziei „Cartea Românească”, astfel de gardiști sburători au spart vitrinele, și binecunoscuți studenți unguri ai Academiei de Comerț românești din Cluj au cărat mărfurile din magazie și le-au călcat în picioare, ca apoi să le asvârle iarăși în magazie, iar mașinile de calculat și de scris să le predea cunoscuților, pentru a fi duse. Acești tineri purtau pe braț banderolă tricoloră îngustă, cu inscripția „Repülö garda” pe românește: “Garda sburătoare”. Aceștia au descoperit și locuințele românilor, cari au fost devastate. Oficialitatea nu avea la îndemână o evidență a cetățenilor, deoarece biroul populației a fost evacuat, iar cartea funduară și percepția nu funcționa, de altfel în ele se găseau numai proprietarii, și nu locatarii.

Trenul care a adus pe Horti și suita de la Budapesta era în gară. Oaspeții luau dejunul. Doauă muzici militare cântau alternativ arii ungurești. Abia pe la ora 10 am putut pleca. Am făcut drumul de 80 de km în 3 ore. Garnitura ungurească, unica pe toată linia, era compusă din 32 de vagoane, din cari 29 clasă. Vagoane vechi, dărăpânate, mici, model 1870. Locomotivele din tipul ușor, cu o vechime de cel puțin 50 de ani.

După înmormântare, am stat de vorbă cu sătenii și cu țărani veniți din comunele din jur.

Ocupația trupelor maghiare a ținut în fiecare comună una-patru zile. Gărzi compuse din detașamente militare erau numai la gări. Jandarmii patrulau la fiecare 5-6 km, în patrule de câte 4 jandarmi. Atitudinea lor era dârză, poruncitoare. Ordinele trebuiau executate imediat.

Prin ținuturile românești pure, unde nu aveau informatori, nici grupuri de teroriști civili, îndeplineau această meserie soldații unguri. Preotul local mi-a spus că el și fruntașii satului au fugit, cu vite cu tot, la pădure, unde au stat 3 zile încheiate de frica represaliilor anunțate imediat după retragerea trupelor române. Vești lugubre au sosit dinspre Sălaj, încă înainte de sosirea trupelor ungare. Amenințat fiind satul cu extirpare și aprindere, la rugămințile preotesii, care a făcut calea pe jos noapte prin păduri, popa și câțiva țărani au sosit a treia zi dimineața, cu vitele împreună, din cari ungurii au ales ce a fost mai frumos, pentru hrana trupei, plătind în schimb, cu pengö, preț de rechiziție.

Aici, la popa, după ce ofițerii au beut, și-au spus peripețiile ocupației, bravurile făcute, ca și cum ar fi săvârșit cine știe ce fapte de arme.

Unul, care era căpitan, a povestit execuția țăranilor din comuna Trăsnea. Sălaj. El a participat personal, și a supraveghiat execuțiile. Era foarte supărat că un general l-a împiedicat să execute și pe cei luați la marginea satului, tocmai în momentul când punea mitraliera și astfel au scăpat cu viață „trădătorii și lașii de valahi”. El a spus că la intrarea în comuna Trăsnea, ce numai s-au pomenit cu o ploaie de proiectile de mitralieră. Au căzut din unitate lui ceva peste 70 de soldați. Imediat au înconjurat satul și în turnul bisericii au găsit pe fata popii cu o mitralieră din care a tras. Au ridicat-o pe ea, pe trădătorul de popă valah și încă vreo 15 asasini gardiști îmbrăcați în haine țărănești și după sumară judecată i-au împușcat. Noroc că valahii de pe aici să poartă mai bine, și noroc că ei vin, nu cu răsboiu, ci cu pace, căci altfel nu ar rămânea nici sămânță de valah. Dar să nu dea Bunul Dumnezău să se retragă ei, căci pe unde vor trece, ei nu va mai rămâne decât scrum și cenușe. La observațiile preotesei, să vezi o așa mare ispravă ar lăsa țara goală și ce folos ar avea de ea, ofițerii au spus tocmai această curățire le trebuie, pentru că numai așa vor putea în scurt timp să prefacă pământul în curat unguresc și că în locul trădătorilor valahi vor aduce nobila viță (a nemes magyar șarj) și o vor planta pe „plaiurile răpite în mod murdar de către păstorii valahi vagabonzi”.

În ziua aceasta, în teritoriul jud. Someș încă nu începusă teroarea autorităților.

Imediat cu instalarea militarilor și preluarea adminsitrației, comunitatea românească a fost disolvată, a fost interzisă „Foaia Noastră”, organ al comunității, și tipografia a căpătat ordin să scoată ca organ oficial (să vede) Tribuna Ardealului. Perchezițiile oficiale au început încă în ziua de 14 Sept., natural numai la români.

Revenit la Cluj în ziua de 16 și 17 Sept. aud vești înfiorătoare. Autoritățile polițienești fac arestări și percheziții. Aud de spânzurarea părintelui Onofrei, de maltratarea părintelui [Vasile] Chindriș [1905-1972] și pângărirea bisericii din cartierul Iris și multe alte isprăvi săvârșite de agenții așa-ziși „secreți ai poliției”.

Ungurii aduc fel și fel de învinuiri celor schinjuiți, ca adecă ascund arme în biserici, în cripte, că ascund legionari, etc. Aceste învinuiri inventate sunt puse în circulație pentru 2 motive: Față de ungurii din Cluj, simțul răspunderii să își justifice procedeul, iar față de stăpânire, să arate că ieșirea scandaloasă a derbedeilor unguri, la vorbirile Episcopilor Români, ținute la primirea lui Horty în Cluj și la care scandal a asistat întreaga Europă, a fost rezultatul indignării poporului pentru așa-zisa trădare valahă.

După încetarea teroarei plebeiane, a început teroarea și mai grozavă a oficialității și se desfășoară sistematic și în mod calculat. Pretexte se găsesc. Dosire de arme, de alimente, dosire de legionari.

Un pretext foarte grav este acela pus în circulație imediat după plecarea lui Horti din Cluj, și anume:

Atrocitățile ce le săvârșesc autoritățile române față de Ungurii de acolo, de pe teritoriul „Ardealului încâ neeliberat”. Felul barbar în care ei sunt bătuți, schinjuiți, omorâți și alungați peste graniță, despuiați de tot avutul, chiar și de haine.

Toate acestea sunt minciuni, precum minciuni sunt și povestirile de întâmplările din Trăsnea, cari altfel au fost comunicate în presă, așa cum le-a relatat și căpitanul preotesii din Căpălnea-Someș [Căpâlna, azi sat al comunei Gâlgău, jud. Sălaj], numai ca să își justifice ei cruzimile și să aibă pretext de asasinate pe care și le numesc „represalii”.

Foto: „Asuprirea maghiarilor” în România Mare: Petrecere cu dans a Uniunii Industriale Maghiare din Târgu Mureş (1938).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*