De la retorica nazistă împotriva U.R.S.S. la retorica rusofobă de azi

După cum se știe, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941 Germania nazistă și aliații ei au atacat U.R.S.S. fără o declarație formală de război, cu o armată uriașă, peste 3 milioane de soldați, pe un front lung de 2.900 km, de la Marea Baltică la Marea Neagră, dispunând de 7.000 de piese de artilerie, 3.600 tancuri și 2.700 de avioane, cea mai mare campanie de invazie din istoria omenirii. Cauza războiului, formulată în retorica ideologiei naziste, era nevoia de „spațiu vital” (Lebensraum), concept care acoperea un război de cotropire și jaf, încercarea Germaniei de atunci de a ocupa prin război fertilele pământuri rusești și imensele resurse naturale petroliere și minerale. Populațiie slave băștinașe urmau să fie exterminate, ca fiind „inferioare” din punct de vedere rasial.

Stalin a încercat din răsputeri să evite războiul cu Germania, sau măcar să îl amâne cu vreo doi ani, U.R.S.S. nefiind încă suficient de pregătită pentru o confruntare de o asemenea anvergură. După acordul de la München din septembrie 1938, semnat de Gerrmania nazistă cu Marea Britanie, Franța și Italia, Hitler a fost pratic autorizat de către puterile occidentale să își satisfacă pretențiile teritoriale față de Cehoslovacia și era de prevăzut că el nu se va opri aici. Dincolo de limitele a Acordului, el a desființat statul cehoslovac în totalitate și a creat în partea estică micul stat marionetă Slovacia. În consecință și ca să nu rămână izolată, un an mai târziu U.R.S.S. a încheiat și ea un „Tratat de neagresiune” cu Germania după modelul Acordului de la München, în vederea delimitării sferelor reciproce de influență, chiar dacă opoziția ideologică dintre nazism și comunism părea ireductibilă, Tratat cunoscut în istorie, după numele miniștirilor de externe semnatari, ca Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939). Acest Tratat numit „de neagresiune” a dus de fapt la începerea războiului și la escaladarea expansiunilor teritoriale de ambele părți. Ca să poată purta războiul pe frontul de Vest, Hitler voia să se asigure că nu va fi atacat de către U.R.S.S. de la Est. Astfel, Germania declară război Poloniei la 1 septembrie 1939 și ocupă partea vestică a acestui stat, iar U.R.S.S., la cererea expresă a Germaniei și în intenția refacerii frontierelor fostului Imperiu Țarist, ocupă două săptămâni mai târziu partea estică a Poloniei (începând cu 17 septembrie), zona populată cu ucrainieni și bieloruși, pe care o împarte între Ucraina și Belarus. Apoi anexează statele baltice o săptămână mai târziu (24 septembrie) și în anul următor ocupă provinciile Basarabia și Bucovina de Nord de la România (iunie 1940).

Dar fricțiunile între Germania nazistă și U.R.S.S. nu au întârziat să apară, în ciuda acestui Pact. Primul motiv l-a constituit Dictatul de la Viena din 30 august 1940 împotriva României, prin care Hitler a dat Ungariei Ardealul de Nord. Acest Dictat a fost impus României de către Hitler în colaborare cu Italia fascistă, fără participarea și chiar fără știrea U.R.S.S., Stalin fiind pus în fața faptului împlinit. Bineînțels, Stalin urmărea îndeaproape evenimentele din cele două țări, pentru că avea suspiciuni cu privire la consolidarea pozițiilor militare germane în România și în Ungaria. Interesul geopolitic major al U.R.S.S. privea accesul navelor sale din Marea Neagră în Mediterana și de acolo mai departe, iar pentru aceasta trebuia să dispună de o anumită influență politică și militară în zona Strâmtorilor. Prin urmare, influența U.R.S.S. în Bulgaria era privită de către sovietici ca un obiectiv legitim.

Între timp în schimb, în lunile septembrie-octombrie 1940, Hitler a introdus în România, aparent la cererea guvernului român, așa-numita „Misiune Militară Germană”(operațiune inițiată de Regele Carol al II-lea – n.a.). Justificarea oficială dată de către conducătorul statului român, generalul Ion Antonescu, era că această „misiune” avea ca scop ajutarea Armatei Române, în vederea pregătirii capacități sale de luptă. Numai că Misiunea consta din 890 de ofițeri, a căror prezență putea fi justificată în calitate de instructori pentru Armata Română, dar tot atunci în România au mai fost aduși și peste 20.000 de soldați germani, a căror prezență în România nu putea fi justificată, decât numai ca o etapă în pregătirea unui război anti-sovietic. Stalin nu și-a ascuns iritarea față de prezența militară germană în România, în ciuda asigurărilor date de către Hitler că este vorba de un număr limitat de militari, „în vederea instruirii Armatei Române”.  Dar, așa cum nota ambasadorul român de atunci la Moscova Grigore Gafencu: „poporul rus simțea că un partener abil și primejdios voia să-l adoarmă înainte de a-l ataca”. La începutul anului următor, în ianuarie 1941, Germania a continuat transferul de trupe în România și în Bulgaria, sub pretextul că ar vrea să prevină un atac britanic prin Grecia și totodată a început să maseze trupe și în Finlanda, în imediata vecinătate a frontierei cu U.R.S.S.

Stalin era interesat de problema strîmtorilor Bosfor și Dardanele și, din această cauză, era interesat și în viitorul statut al Turciei și Bulgariei. El considera că accesul Rusiei la Strîmtori nu putea fi asigurat decît în cazul în care U.R.S.S. ar fi încheiat cu Bulgaria un tratat prin care să-i ofere acesteia garanții de securitate, în schimbul staționării de trupe sovietice pe teritoriul bulgar, astfel încît sovieticii să poată exercita o presiune sporită asupra Turciei. Molotov a cerut lui Hitler acceptul în acest sens, dar Fuhrerul a replicat spunând că Bulgaria nu a solicitat ajutor militar sovietic. Apoi Bulgaria, care pe 7 septembrie 1940 a primit de la Hitler Cadrilaterul luat de la România, nu numai că nu a fost interesată în a solicita ajutor militar sovietic ci, mai mult, aderă la Axă pe data de 1 martie 1941 după care, sub protecția Germaniei naziste, ocupă întinse teritorii din nordul Greciei și din Serbia.

În acest context, U.R.S.S. s-a orientat spre Iugoslavia, pentru a-și crea acolo baze militare proprii, în vederea asigurării accesului prin Strâmtori. Astfel că pe 5 aprilie 1941 sovieticii au încheiat cu Iugoslavia un Tratat de prietenie și neagresiune. Nemții i-au avertizat pe sovietici să nu întreprindă acest pas, iar pe 6 aprilie 1941, deci la numai o zi de la încheierea înțelegerii sovieto-iugoslave, naziștii invadează Grecia și Iugoslavia, cu scopul de a limita afirmarea intereselor U.R.S.S. De aici încolo devine clar pentru toată lumea că relațiile între Reichul German și U.R.S.S. se îndreaptă spre război și că nu este decât o chestiune de timp până când va izbucni acest război.

Invadarea U.R.S.S. a fost precedată de violarea repetată a spațiului aerian sovietic de către avioane spion ale armatei germane, care efectuau zboruri de recunoaștere și fotografiau nodurile de cale ferată și aeroporturile care urmau să fie bombardate, activități ostile pe care sovieticii au încercat să le oprească prin discuții și note de protest. La 11 iunie 1941, Stalin a fost informat că Ambasada germană din Moscova primise, pe 9 iunie, instrucţiuni de la Berlin privind punerea la „adăpost” a documentelor secrete (adică arderea lor) şi „plecarea discretă a femeilor şi a copiilor personalului diplomatic german de la Moscova” (adică evacuarea).

Războiul a început efectiv în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, puțin după miezul nopții. URSS a fost atacată fără o Declarație de război, în sensul juridic al termenului. Mai întâi la Berlin, la ora 3.00 după miezul nopții, Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe german, îl convocă la el pe Vladimir Dekazonov, ambasadorul sovietic, care sosește pe la ora 4.00, deci la două ore după ce trupele germane au trecut frontiera sovietică. Ministrul Ribbenthrop îi spune verbal ambasadorului sovietic că: ,,atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare”.

La Moscova lucrurile s-au derulat identic, sub raportul motivării atacului german. Fostul ambasador al României la Moscova Grigore Gafencu, într-un Raport pentru Ministerul de Externe român a relatat cum au decurs lucrurile, așa cum a aflat și el de la prietenul său, ambasadorul german la Moscova contele von Schullenburg: „În timpul nopţii von Schullenburg a primit instrucțiuni de la Berlin. Duminică (22 iunie) la ora 4 ½ a cerut o nouă audienţă [la ministrul sovietic de Externe]. A fost primit la ora 6 dimineața [deci la patru ore după începerea atacului german]. « Sunt însărcinat să vă înştiinţez, a spus Ambasadorul D-lui Molotov, că din pricina presiunei de nesuferit a armatelor ruseşti la hotarele ţărilor ocupate de armele germane, Guvernul german a fost nevoit să dea trupelor sale ordinul de a începe operaţiunile militare ». Ne-am dat seama, a răspuns D-l Molotov, oraşele Kiev şi Minsk au şi fost bombardate. Înseamnă acesta războiul? Contele Schulmeburg, care nu primise instrucţiuni de a face o declaraţie de război formală, s-a mărginit să repete declaraţia pe care fusese însărcinat să o facă. […]. Comisarul a ţinut să mărturisească că, după politica de prietenie urmată faţă de Germania, nu se aştepta la un asemenea desnodământ”.

One Response to De la retorica nazistă împotriva U.R.S.S. la retorica rusofobă de azi

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *