Mi-e dor de acea iubire dintre oamenii din satul meu de altădată

Te întâlneai pe drum/adică pe stradă cu cineva, erai bucuros că-l vezi şi că era bine şi sănătos şi că te acceptă cu un zâmbet. Te vedeai cu mulţi la biserică sau la Căminul Cultural, sau la joc/dans în Parc, erai fericit că te afli într-o colectivitate dragă. Venea cineva la noi, rudă apropiată sau mai depărtată, vreun vecin, vreun consătean de prin Uliţă, de prin Deal, de pe la Dobreşti, de După Deal, de pe Faţă, din Mireş, din Valea Macăului, din Farcaşteu, din Fânaţe, din Hodaie, din Drâmboaia, de După Tău, din Iobăi, din orice loc drag al satului, erai emoţionat şi fericit şi nu ştiai cum să-l cinsteşti mai bine, că doar cinstea şi omenia ce le-o acordai însemna racordarea ta la civilizaţie, la nivelul înalt al civilizaţiei satului, adică trebuia să faci faţă şi să (te) arăţi că nu eşti chiar nimeni în sat, că trăieşti frumos şi cu demnitate şi că la tine acasă lumea nu şi-a pierdut umanitatea cea bună, că trăieşti pentru purtarea ei de grijă să nu cedeze în faţa urâtului şi răului din lume, ci tocmai să arăţi că tu ai muncit pentru a o înfrumuseţa cu văruirea pereţilor, cu lipidee curate şi colorate vesel şi nu sumbru, cu masa acoperită cu feţe de masă ţesute minunat şi cu drag în lungile ierni, cu faţa căsii arinită (şi podeau avea „faţă”, care trebuie mereu să aibă lumina curăţeniei).

Nu în ultimul rând, dacă tot vorbim de feţe, şi faţa noastră trebuia să exprime curtoazie, respect, bucuria revederii chiar acasă la noi cu cel/cea care ne era oaspete, de cele mai multe ori neanunţat, că doar nu erau atunci, nici telefoane fixe, d-apoi mobile. Şi chiar că eram fericiţi de vizite, cel mai greu pe sufletul omului era când nu te căuta nimeni. De ce această fericire de a ne vedea? Pentru că era deja încremenită/ împietrită (nu zic cimentată, că sună prea nou) de veacuri stima faţă de celălalt în colectivitatea satului, care includea sentimentul de unitate între oameni, ca o familie. Cât de mult ne durea dispariţia unuia sau altuia dintre noi! Dar cât de fericiţi eram când îi vedeam pe consăteni la joc, unele fete înfloreau sub ochii noştri, unii feciori se maturizau sub ochii noştri şi erau mândri de puterea lor de a fi peste tot la greu şi puteau prelua de la bătrâni forţa de a ocroti satul, în principiu, dar şi în unele momente reale de catastrofe (incendii, accidente, inundaţii etc.).

Interesant era că această iubire între oameni ţesea o unitate a colectivităţii extraordinară, la care nu puteai decât să aderi cu toată arta ta de a te arăta „sfătos” şi „de treabă”. Acestea erau calităţile pe care mama mea le aprecia cel mai mult în relaţiile cu oamenii din sat. „Sfătos” însemna să ştii cum să te adresezi celuilalt, cu empatie, cu glume chiar, ca să arăţi că ai ce comunica, nu să treci ca un nătâng pe lângă celălalt. Ne spunea mama când venea acasă de la câmp, sau de la „coperativă”, că s-a întâlnit pe drum cu cineva şi că-i „tare sfătos/sfătoasă? Apoi, „de treabă” însemna enorm în comunitatea satului, în primul râd să ai calitatea de a dărui ceva celuilalt la necaz sau ajutor la un lucru greu, a-l cinsti pe celălalt cum se cuvine unui Om. Şi poate aici se cuvine să închei cu aprecierea cea mai nobilă a ţăranului nostru faţă de celălalt: că şi el este un Om, cuvântul om spus atunci era ceva suprem în relaţiile din comunitate iar cuvântul de ordine era omenia. Sătenii nu-şi spuneau între ei ţărani, ci oameni, se zicea: „Mă duc la omul ăla cu ceva, că-i beceag tare…”; „Ierau nişce oamini la clacă la bagea Iuăn…”; „Doar om-ola nu iera bătrân…”; „Uamini să cişim!”; „Îs nişce uameni tare gi-ominiie!”; „Bgietul om, cum s-o prăpăgit ge fuga” (despre cineva care a murit fulgerător) etc. Circula atunci în sat cea mai mare lege nescrisă a lumii: încrederea în omenia celuilalt, de aceea iubirea între oameni nu avea fisuri, nu te temeai de cineva. Va zice unul că mai erau excepţii. Absolut că erau câteva, dar ele erau bine cunoscute de comunitate şi nu erau atât de multe încât să fisureze trăirea cea veche din bătrâni a satului.

Mi-e dor de voi, dragi oameni înţelepţi şi buni ai satului meu de odinioară, mi-e dor de iubirea şi respectul dintre voi, de ierarhia şi autoritatea acceptată şi respectată între voi, fără invidie şi fără săpare şi tragere în jos a celuilalt, ştiindu-vă locul cel bun şi drept pe care-l meritaţi fiecare în colectivitate.

Foto: Veterani de război ai satului Silivaşu de Câmpie, care mai trăiau în anii `60 -`70 ai secolului trecut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*