Ungaria a fost de acord în 1938 pentru restituirea averii Fundaţiei Gojdu către români

În revista „Românul” de la Bucureşti, din noiembrie 1994, publicam articolul „Acordul dintre România şi Ungaria privind retrocedarea bunurilor fundaţiei Gojdu trebuie reluat”. Găsisem decretul, semnat la Bucureşti, în data de 5 mai 1938, de către regele Carol al II-lea, prin care se ratifica Acordul dintre România şi Ungaria „privind reglementarea definitivă a afacerilor interesând Fundaţiunea Gojdu”, acord semnat la Bucureşti în 27 octombrie 1937 de Ioan Lapedatu (1876-1951), fost ministru, în calitate de plenipotenţiar al regelui României, şi de Aurele de Egry (evreu de origine, cu numele de familie la naştere Engel), consilier aulic, membru al Camerei Înalte a Parlamentului Ungar, plenipotenţiar al regentului Regatului Ungariei, Horthy Miklos.

Nu ştiu astăzi în ce mlaştină se află tratativele României cu Ungaria în privinţa restituirii de către ţara vecină a averilor Fundaţiei Gojdu, dar î perioada interbelică, în urma numeroaselor intervenţii ale opiniei publice româneşti, a oamenilor politici români în Parlamentul României, a marilor intelectuali conştienţi ai României interbelice, Ministerul de Externe român a făcut demersurile necesare pentru restituirea averii Fundaţiei Gojdu către români, proprietari de drept, avere deţinută pe nedrept de statul ungar. La Cluj, înainte de 1936, strălucitul om de cultură român, profesorul universitar, rector al Universităţii Daciei Superioare, Sextil Puşcariu, a prezentat ministrului de externe Nicolae Titulescu o cerere cu 60.000 de semnături pentru ca să se facă demersurile oficiale necesare de restituire a acestui bun istoric românesc. În şedinţa Senatului Universităţii din Cluj, din 8 mai 1936, s-a hotărât să se reia intervenţiile anterioare ale Universităţii clujene în problema „activării Fundaţiei Gojdu”, veniturile acesteia fiind atât de necesare pentru înzestrarea laboratoarelor şi bibliotecilor, pentru ajutorarea studenţilor merituoşi, aşa cum a stabilit fondatorul, marele mecena Emanuil Gojdu, în 1869.

Acordul din 1937 dintre România şi Ungaria pentru reglementarea situaţiei juridice a Fundaţiei Gojdu se înscria în baza stipulaţiilor Acordului semnat în acest scop la Paris în 28 aprilie 1930. Capitolul 1 prevedea: „Ungaria va preda României, în cele 30 de zile care vor urma intrării în vigoare a Acordului de faţă, întregul patrimoniul al Fundaţiunii Gojdu care se găseşte pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile şi obligaţiunile aferente, şi aceasta pentru ca zisul patrimoniu să fie pus la dispoziţia organului reprezentând Fundaţiunea, în acord cu scopul urmărit prin actul de fundaţie. Bunurile pe care Ungaria le va preda României, conform alineatului precedent, sunt înşirate pe lista aici alăturată, stabilită prin buna învoială de Părţile Contractante şi a cărei exactitate este recunoscută reciproc”.

În „Lista bunurilor Fundaţiunei Gojdu, care se găsesc pe teritoriul ungar” figurau următoarele imobile: „a) Clădirea nr. 13, Kiraly utca. Nr. 10969 al cărţii funciare a Budapestei, malul stâng; Nr. topografic 34.200; b) Clădirea nr. 16, Dob utca, nr. 10962 al cărţii funciare a Budapestei, malul stâng, nr. topografic 34.193; c) Clădirea nr. 8, Hollo utca, nr. 10957, al cărţii funciare a Budapestei, malul stâng, nr. topografic. 34188”.

În afară de imobile mai sunt trecute importante sume de bani la trei bănci budapestane şi la administratorul imobilelor, mii de acţiuni la două bănci, de asemenea din Budapesta, trei acţiuni la o moară cu aburi, titluri ale împrumutului ungar de război şi o sumă de bani încă nerecuperată după chiriile întârziate ale imobilelor. Capitolul II al Acordului prevedea ca Fundaţia Gojdu să se bucure „de toate drepturile unei persoane morale străină în Ungaria”. Următorul capitol statua încercarea existenţei ca fundaţie ungară a acestei averi istorice româneşti şi România se angajează să predea Ungariei în timp de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Acordului o sumă importantă de bani din fundaţie pentru înfiinţarea unei „Fundaţii de burse de studii a românilor greco-orientali (ortodocşi) din Ungaria”, deci pentru românii ortodocşi rămaşi pe teritoriul acestei ţări. Totul era, aşadar, foarte clar, ca şi cristalul, cum se spune. Se mai prevedea ca ratificarea Acordului să se facă în termenul cel mai scurt (regele României, am văzut, l-a ratificat în 5 mai 1938, nu se ştie deocamdată dacă l-a ratificat şi regentul Horthy). Instrumentele de ratificare urmau să fie schimbate la Budapesta iar Acordul să intre în vigoare la cincisprezece zile după schimbul ratificărilor. Acordul din 27 octombrie 1937 este publicat în „Monitorul Oficial” nr. 108 din 13 mai 1938 p. 2353 -2 355.

Urmează, în timp, laşităţi după laşităţi din partea română, care nu şi-a urmărit interesele: Antonescu, Regele Mihai, Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi noi, cei de după ieşirea din comunism, din 1989 încoace. Eu am semnalat în 1994 cazul. Mai are Universitatea din Cluj, urmaşa celei interbelice, puterea să adune încă 60.000 de semnături pentru a mişca Ministerul de Externe român să scoată această problemă de demnitate românească din mlaştina în care zace?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*