ARTA, o revistă „moale”…

O oglindă stupefiantă a felului cum se face presă în România este și revista „Arta”. Cum poate fi numită presa la noi? O presă de titluri. Titlul contează, în rest, Dumnezeu cu mila. De cele mai multe ori, titlul spune una și ce urmează, alta. Până și formuștii sunt revoltați pe această practică. Ei emit cel mai mare număr de înjurături pe centimetru pătrat.

Dar dacă vorbim de măsurători, revista „Arta” le întrece pe toate. În America, o mare parte din timpul meu mi-l petrec în biblioteca Barnes&Noble, unde se află și toate revistele de artă din lume. E un spațiu uriaș dedicat acestor reviste. Le știu pe toate. Toate ajung acolo, în afară de revista „Arta”, bineînțeles. Greu se poate imagina o revistă de artă care își bate joc de cititori, evident, fără să înțeleagă de ce!

E o frumoasă revistă bilingvă (româno-engleză) de titluri și imagini color, scoase pe hârtie cretată, dar ca să citești ce se scrie, despre cine și despre ce este vorba, îți trebuie o lupă, fiindcă textele albumului (revista arată ca un album Format A4) sunt culese și tipărite cu caracter 8, adică cu mărimea minimă admisă de computer, a unor litere ca niște furnicuțe, nici măcar Jorjac, la trei ani, când a compus prima lui „simfonie”, nu făcea notele cu gâze atât de puchinoase! Cel puțin pentru mine, care am ochi buni, deci pentru un cititor normal, revista este total ilizibilă. Trebuie să faci mari eforturi cu o lupă să citești ce se scrie! Oare dl. Petru Lucaci, directorul revistei, nu se gândește la cititori? Sau d-na Magda Cârneci, redactorul șef, nu vrea ca textele ei să fie citite? Un interviu amplu cu dl. Cătălin Bălescu, rectorul Universității Naționale de Arte, trebuie să fie foarte interesant, omul o fi având multe de spus, nu mă îndoiesc, dar cine să-și piardă vederea citind acele puchineli de litere întinse pe șapte pagini și pe două coloane?! E o crimă culturală ce se face, un mare păcat, fiindcă după titluri și imagini, revista e substanțială, spune multe, are un bagaj informativ copleșitor, dă măsura momentului plastic românesc, dar nu se aude cum îi bate inima, fiindcă lipsește spiritul critic. Ambalajul e strălucitor, pare plătit de o oficină, dar conținutul se sinucide pe sine. Păcat de atâta muncă!

Fără Spirit Critic nu numai o cultură, dar și o țară nu există. Degradarea în care se află România se datorează lipsei Spiritului Critic, majestic în perioada interbelică, dezvoltat de o pleiadă de critici români de primă mărime, vânat în perioada socialistă, căzut în mizerie în epoca post-decembristă, iar azi, ucis de pandemia intelectuală de la putere, de guvernanții țării lipsiți de cultură. Recent, președintele și primul ministru au anunțat unde se vor duce cele peste 80 de miliarde de euro primite de la UE. Unde? Oriunde, numai pe cultură, nu! Degeaba am scris primului ministru că o sumă modică ar trebui rezervată refacerii călădirilor interbelice, construite de mari arhitecți români, dar lăsate în paragină, iar o altă sumă, obligatorie, trebuie rezervată pentru Templul Muzicii, altfel cel mai important festival al țării, al 3-lea ca importanță în Europa, Festivalul „George Enescu”, moare, adică este atacată însăși imagnea identității naționale!

uzica și plastica sunt artele care contribuie substanțial, definitoriu, la acestă imagine a identității! Guvernanții sunt preocupați numai de poduri și șosele, de energie etc., foarte bine, dar cultura este tot la fel de importantă ca și energia, ba chiar mai mult, fiindcă străinii ne-au ocupat țara cu produsele lor, însă nu o pot ocupa spiritualmente dacă cultura română e vie, funcționează.

Funcționează? Unde citim în Revista „Arta”, care are 208 pagini, un articol despre pandemia intelectuală a României, despre tragedia în care se zbat artiștii plastici, pe care o cunosc bine, căci m-am străduit ani de zile să-i aduc la New York, dar cu excepția câtorva artiști, în frunte cu Brâncuși, desigur, artiștii români nu se află în miile de galerii și muzee americane. Manhattan este focusul artei mondiale, și câți artiși au trecut pe acolo arăt în cartea ARTIȘTI ROMÂNI LA NEW YORK.

Am oferit-o fostului președinte UAP, să o scoată pentru artiștii români, să afle în ce lume vor să meargă, fiindcă toți vor să ajungă la NY, dar nu știu ce-i așteptă, nu cunosc nivelul concurenței planetare de acolo. Eu pentru artiștii români am scris cărți, să-i pun în temă, să-i avertizez ce-i aștaptă. Adrian Ghenie, pe care l-am susținut la Pace Gallery, și școala de la Baia Mare s-au descurcat singuri, nu cu ajutorul UAP sau al României, în general. Așa cum m-am descuract și eu. Barbu Brezianu mi-a sugerat să scriu o carte despre Brâncuși în America, fiindcă așa ceva nu s-a scris. Și cariera lui Brâncuși este legată de succesul lui american. Americanii l-au făcut ce este azi, așa cum a recunoscut chiar el. Eu am mers pe toate urmele lui și am scris cartea BRANCUSI IN AMERICA. Am oferit-o UAP-ului, ICR-ului, Ministerului Culturii, Fundațiilor Brâncuși din țară, MNAR, UNAB, dar nimeni nu numai că nu a vrut să preia o asemenea muncă, dar nici nu mi-au răspuns la mesaj. E o mostră de felul cum îl iubesc românii pe Brâncuși! Reacția americanilor, în schimb, a fost promptă, fiindcă ei au auzit de Brâncuși, nu de România. Cartea, ediția engleză, poate fi găsită și cumpărată de pe Amazon. Am publicat 15 cărți de artă plastică, dar nici una nu se afla în Biblioteca UAP, a trebuit să le donez eu ca să fie. La fel, nici unul dintre filmele mele dedicate artiștilor români, cum este Nicolae Grigorescu-Pictorul de biserici, realizat cu concursul lui Barbu Brezianu, Radu Bogdan și Horia Bernea. Biblioteca nu are o filmotecă. Mă gândam cu jale comparând-o cu Barnes & Noble sau alte bibloteci americane. Nu acesta este țelul? Nu pentru așa ceva treebuie să lupte și Revista „Arta”?

Dar revista se scaldă într-un „dolce far niente”, e o revistă călduță, nici lui Iisus nu i-ar fi plăcut, fiindcă el a spus: „Scuip din gura mea tot ce-i căldicel!”

În marile târguri internaționale de artă de la New York, România este absentă cu desăvârșire. Așa cum lipsește vinul românesc, lipsește și arta românească. Am deplâns nu o dată această situație. În zadar. Nimeni nu aude, nimeni nu vede. Dacă politicienii sunt orbi, artiștii și Uniunea nu au acest drept, ei tebuie să vadă. Și să vadă cât mai departe.

O astfel de vedere nu apare în revista „Arta”. Nu se poate să faci o revistă cât o carte și să lipsească compet Spirtul Critic, Atitudinea artiștilor față de ceea ce se întâmplă în România. Ultimul nunăr e apărut recent, dar calvarul pandemic este total ignorat. De ce? Arta nu mai reflectă realitatea? Arta a ajuns totuna cu politica. Trebuia ca acest număr al revistei să fie dedicat pandemiei, fiindcă e un fenomen mondial. Să pui în paranteză un astfel de fenomen, e ca și cum ai pune în paranteză un război, cu sute și mii de răniți și morți!

Nu se poate! Și nu există o opinie privind felul cum își fac treaba Institutele Românești din străinătate, cât de catastrofal le conduce d-na Țuroiu, o artistă plastică! Eu am arătat nu o dată în ce tragedie se scaldă ICR NY, care nu are nici măcar o biblotecă. M-am dus să donez un teanc de cărți și directorașul de acolo, dându-și ochii peste cap, m-a trmis cu ele acasă, fiindcă nu are o biblotecă, unde să le expună. Sunt plătiți cu bani grei și nu fac nimic, nu-și justifică statutul de Institut pus în slijba valorilor românești. E cel mai rușinos institut din NY. Și despre galeriile românești din NY am scris. Revista „Arta” nu le pomenește. Pomenește doar despre una insignifiantă, falimentară, din Soho, care a ajuns în Harlem, unde nu există vad plastic, iar spațiile sunt la limita rezistenței, fiindcă pe galeriștii români nimeni nu-i ajută. Și mă gândesc la Mihai Nicodim, care la ultima apariție la târgul Armory Show, nu mai reprezenta România, ci orașul Los Angeles, unde își are galeria. Soarta galeriștilor români am descris-o pe larg în volumul mai sus pomenit, mult dorit de Academie și de dl. Răzvan Theodorescu. Dar revista „Arta” nu face nici o prezentare de carte, n-o interesează calvarul artei românești și prin ce umilințe trec artiștii români la NY, sub privirile ignobile ale echipei de profitori de la ICR!

Mi-ar fi plăcut să intru în polemică cu ce se scrie în revistă, cu nivelul ei teoretic. De pildă, mi-am pus lupa și am încercat să citesc comentariul d-nei Magda Cârneci (fiindcă o cunosc, eram bun prieten cu tatăl ei, poetul Radu Cârneci) despre Endless Landscape / Peisaj fără sfârșit, lucrarea lui Ioan Sbârciu. Și aș dori să adaug la „muzeul său imaginar”, ciclul Nuferii de Claude Monet, pe care l-am văzut în desfășurare (una dintre lucrări are 17 metri!) la MoMA (despre expoziția „Monet’s Water Lilies”, vezi ÎN CĂUTEREA PORTETULUI IDEAL, vol. III). Să fie atentă la petele verzi din partea stângă a lucrării lui Sbârciu, care sugerează nuferi. Trimiterea pictorului este clară. Și Bogdan Pietriș are o replică la Nuferii, merită revăzută, e un artist aparte, pe care eu l-am numit cândva „un Monet al României”. Și o mai trimit pe d-na Cârneci la conceptul de unfinished, care e foarte important pentru a înțelege arta. Muzeul MET Breuer i-a dedicat o retrospectivă, a fost fff dezbătut în arta contemporană americană. Și Picasso este un lider al acestei idei, spunând că „niciodată un tablou nu este terminat”. Eu mă ocup de acest concept în volumul EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII. Mi-ar fi plăcut să fac și alte incursiunui critice, dar revista „Arta” nu-mi permite. Nu-i admisibil să te chinui citind un text de plăcere despre artă! Nu mă plătește nimeni să suport o asemenea tortură!

Revista „Arta” nu se află în situația de a fi doar o revistă informativă, pe bază de poze și titluri, ea trebuie să mărească corpul de literă și să ia atitudine! Altfel rămâne fără cititori, într-un fals elitism. Se citesc făcătorii numai între ei. Nu cred că acesta este statutul revistei. Ea reprezintă imaginea României în țară și în lume, nu se poate să aibă o poziție neutră, din care lipsește spiritul critic. Așa cum este acum, e o revistă moale, așa cum scrie Erwin Kessler despre Victoria Zidaru, că face o artă „moale”. Adică nu tare, cum fac bărbații, zice el, ci o sculptură moale din papură și stufăriș, nu din oțel, beton și sticlă! Cum este MARe, un muzeu despre care am scris la inaugurare, dar nu am mai auzit nimic de el, dacă și cum trăiește!

E timpul ca și România să aibă o revistă de probleme artistice, cu soluții pentru rezolvarea lor. Revista „Arta” reflectă, de fapt, proverbul cum e turcul și pistolul, adică cum e România, e și ea. E ca Iohannis. Ne dăm mari ca titluri și ambalaje, dar conținutul pălește, e mitutic, ilizibil. Gravele probleme artistice ale țării sunt ignorate de revista „Arta”. Oare de ce?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*