Cât de fabuloasă mi se părea mie, copil fiind, plecarea la oraş, cu treburi, a părinţilor, unde erau toate bunătăţile şi frumuseţile lumii, de vreme ce mama mea venea de acolo cu bomboane (pe ciocolată nu „prăda” banii, pentru că era prea scumpă), turte dulci, pepeni, biscuiţi, vanilie, una-două lămâi, una-două portocale, esenţă de rom, piper, boia, orez, mierâială pentru văruit, vopsele albastre pentru tavanul casei şi pentru târnaţ, căni albe de porţelan cu pui albaştri, aţe albe şi negre de cusut, nasturi, “moşâni” (chibrite), lumânări, sticle subţiri şi fragile pentru lampă (ne trebuia de rezervă, pentru că pocnea în ţăndări câteodată, seara, câte una), „încălţări” pentru mine sau pentru alt membru al familiei, cumpărate după mărimea unui beţişor de lungimea tălpii, pe care-l ducea la oraş, aşa că nu mai era nevoie şi de prezenţa noastră fizică, de vreme ce eram reprezentaţi fizic cu astfel de simboluri, apoi blide, oale de lut, ţesături cu diferite culori proaspete pentru şorţuri şi rochii la surori, montoane moi şi pufoase pentru lecruri, „giolgi” alb pentru pat, feţe de masă, cuie, săpun „bun” pentru spălat pe mâini şi pe obraz, batiste, sodă caustică pentru făcut săpun şi pentru „muiet” apa de spălat (cu interdicţia aspră să nu umblăm la ea, Doamne fereşte!), curse de şoareci, “box” (cremă de ghete neagră), perii de haine, mărgele pentru surori, care mă fascinau prin frumuseţea şi culorile lor, ciorapi înalţi cafenii şi “petele” (panglici) de împletit părul şi agrafe pentru păr, tot pentru partea feminină a familiei, “clop” (pălărie) pentru tata, bască şi fular pentru mine şi atâtea altele de care era nevoie la o casă. Cel mai mult o fascina pe mama ţesăturile, şi când mergea la Târgu Mureş şi la Cluj, colinda toate magazinele cu ţesături, şi-şi alegea stofele pentru rochii cu un bun gust de se minunau toţi cunoscuţii noştri.
Aşa mergeau ţăranii noştri din satul natal, Silivaşu de Câmpie, mai demult, la oraş, după cumpărături, ducând spre vânzare mai ales pui, găini, cocoşi, raţe, gâşte, curcani, dar şi fasole, usturoi şi alte produse agricole.
Lumea de la noi mai mergea la oraş şi să-şi ducă odraslele la şcoli profesionale, mai ales, astfel ca tinerii „să iasă repede la salar”, mai puţini la şcoli pedagogice, licee. Pentru că soră-mea Domnica a învăţat bine, profesorii de la noi i-au zis probabil mamei să o dea la o şcoală pedagogică. A înscris-o la Cluj, împreună cu vecina Măgdălina Sâmbotelecan, de din sus de noi, dar au reuşit cu loc doar în Timişoara, astfel că au renunţat să fie aşa de departe de casă. Aşa a plecat floarea tinerimii din Silivaşu de Câmpie prin anii `50-`60 la oraş, atunci comuna noastră avea cea mai mare populaţie din istoria ei şi avea de unde să furnizeze forţă de muncă la oraşele care luau avânt în industria comunistă.
Din generaţia veche, tinerii noştri se îndreptau spre Cluj, până când aparţineam de judeţul Cluj, unii ajungând intelectuali, avocaţi, funcţionari la tribunal etc, apoi foarte mulţi s-au stabilit la Târgu Mureş, când aparţineam de regiunea Mureş, devenind majoritatea muncitori, şi apoi din 1968, hazardul a făcut să fim incluşi la judeţul Bistriţa-Năsăud, de care n-am aparţinut niciodată în istorie, şi astfel tinerii noştri s-au stabilit la Bistriţa. Sigur că avem silivăşeni şi prin alte oraşe ale ţării, pe unde i-au dus rudele sau cine ştie din ce joc al hazardului au ajuns pe acolo. Mama ştia tot, care pe unde e, şi ce neamuri i-au dus acolo, eu mereu oftam după acele locuri superbe în imaginaţia mea: la Bucureşti, Mediaş, Copşa Mică, Luduş, Turda, Braşov, Sibiu etc. Acolo au rămas şi şi-au întemeiat familii, păstrând în suflet, cu drag, amintirea satului lor. Eu, copil, îmi formasem în imaginaţia mea o hartă, cam pe unde sunt aceste oraşe, în funcţie de toponimele de la noi: Clujul peste Groapa Fântânii, Târgu Mureşul peste Fântâniţa, Bucureştiul şi Mediaşul peste pădurea Macău, Reghinul peste Mireş, tot în zone solare, doar Bistriţa la nord, peste Continit.
Lasă un răspuns