Prigoana românilor ortodocși din Ardeal la mijlocul secolului XVIII

Istoricii români evită astăzi, din cauza directivelor istoriografice europene și a unui modus vivendi de a acoperi adevărul istoric în numele unei false toleranțe, să scrie despre cumplita prigoană asupra românilor ortodocși din Ardeal, după unirea forțată cu biserica romano-catolică, sub patronajul despotic al austriecilor, la 1701. Românilor ortodocși li s-au furat bisericile de către episcopia greco-catolică cu ajutorul administrației nobiliare ardelene maghiare și a armatei austriece.

Ani de zile, mirenii ortodocși au rămas fără preoți și biserici. În pofta lui de a confisca tot ce este imobil ortodox episcopul greco-catolic Ioan Patachi, provenit dintr-o familie de nobili români maghiarizați, care trecuse la uniți, numai pentru a fi numit episcop, ales cu doar trei voturi, a confiscat prin viclenie la 1723 și biserica Sf. Nicolae din Făgăraș ridicată de domnitorul martir Constantin Brâncoveanu la 1697/1697. Degeaba laicatul ortodox s-a revoltat, iar d-na Maria văduva lui Constantin Brîncoveanu s-a plâns curții vieneze, austriecii nu au mai returnat biserica ortodocșilor până la 1918, de fapt a revenit la ortodocși în 1948. Mirenii ortodocși și-au făcut după câțiva ani o capelă pe o stradă lăturalnică, fiind alungați și de acolo cu armata la insistențele iezuiților din preajma lui Inochentie Micu Klein. O teroare domnea în Ardeal împotriva românilor ortodocși instigați de clericii uniți care își făcuseră sediul de episcopie și catedrală episcopală în biserica lui Constantin Brâncoveanu. Sute de mii de români ortodocși au preferat să-și boteze pe ascuns copiii sau să se căsătorească cu preoți ”schismatici” veniți din Moldova sau Țara Românească. Pe de altă parte lipsa preoților ortodocși alungați sau uciși cu armata a dus la o lipsă a asistenței religioase la înmormântări.

În acest context trebuie să înțelegem resurecția ortodoxă din Ardeal de la 1744 condusă de Visarion Sarai sau a lui Sofronie din Cioara. Celebrul călugăr Visarion era sârb și vorbea prin translator. El a creat o mișcare ortodoxă care a răsturnat ordinea greco-catolică imperială din Ardeal. Călugării ortodocși asistați în secret de episcopul sârb de Carloviț, iar unii având studii teologice la Moscova, se așezau la marginea satelor și lumea venea la ei ca la sfinți. Făceau liturghia în păduri sau poienițe, iar moții din Munții Apuseni au retrecut în totalitate la ortodoxie, creând fermentul religios și național favorabil din timpul răscoalei lui Horea. Călugării revoluționari le spuneau românilor ardeleni că ei nu se pot mântui pentru că preoții uniți nu au Harul Sfântului Duh și toți vor ajunge astfel în iad dacă nu revin la ortodoxie. Preoții uniți erau alungați din biserici, iar aproape toate localitățile din Ardeal au retrecut la ortodoxie spre disperarea Mariei Tereza și a episcopatului greco-catolic. Austriecii numai cu forța armatei au încercat să oprească flacăra renașterii ortodoxe din Ardeal care a dus în 1761 la aruncarea în aer cu tunul a bisericilor ortodoxe de către generalul austriac Bucow. Ortodocșii după ce îi alungau pe preoții uniți spălau dușumeaua bisericilor și odoarele sfinte ca să nu rămână spurcate de la preoții greco-catolici, așa de mare era ura împotriva împilării religioase de peste 40 de ani. Greco-catolicii erau priviți ca niște înstrăinați, români supuși stăpânirii nobiliare maghiare și habsburgice.

Vă prezint două mărturii semnificative și zguduitoare de cum gândeau românii ortodocși din Ardeal în vremea resurecției dreptei credințe. În revista contemporană „Acta historico-ecclesiastica” se prezintă o întâmplare care pare un portret sau un pictorial în detaliu al vremii. Un funcționar din orașul săsesc Sibiu vine într-un sat românesc apropiat să le explice că Maria Tereza vrea ca românii revoltați să revină la uniți. Țăranii români l-au înconjurat pe înfumuratul sas și l-au ascultat cu bărbia așezată pe ciomege. Apoi cel mai în vîrstă dintre ei, posibil din obștea satului, i-a spus răspicat: „Acest cojoc, care-l am pe mine, e acum al meu. Dar dacă ar vrea să mi-l ia crăiasa, i-l dau. Cu aceste slabe mâini și picioare și cu trupul meu am lucrat, zi și noapte, ca să plătesc porția. Ele sunt ale crăiesei și de ar vrea să mi-le ia, nu am ce face. Dar nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”. O scenă asemănătoare s-a petrecut și în comuna Baci din comitatul Hunedoarei după actele contelui Miko păstrate în colecția Rosenfeld. Sătenii ortodocși revoltați de abuzurile uniților și ale armatei se prezintă la tabla regească: „să se spună crăiesei (Maria Tereza, n.a.), în toate lucrurile lumești și sunt gata de a-și pecetlui și cu sânge credința lor, dar cum sufletul aparține lui Dumnezeu, care l-a zidit și l-a răscumpărat cu prețiosul sânge al fiului său, ei nu-l jertfesc nici unui om pământean și nu-și părăsesc legea veche de dragul nimănui, nu pot să se despartă de preoții lor, pentru a primi alții, uniți, ci mai bine vor muri, ca să-și dovedească astfel stăruința neclintită în vechea lor credință precum și fidelitatea față stăpânitorul țării și față de Dumnezeu”.

Cu o astfel de gândire profundă și cu adânci semnificații milenare sedimentate spiritual ale țăranului român ardelean, care îmi amintește de filosofia lui Noica privind „sentimentul românesc al ființei”, Ortodoxia nu avea cum să piară în Transilvania cu toate mașinațiunile autriecilor și ale iezuților. Vorba țăranului român de la 1744 trebuie să ne rămână întipărită în inimă și mintea noastră: ”nu am decât un suflet, pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*