Eu știu cine este
Îi privesc cum merg de mână,
E-ncărcată-a lor coșarcă,
Batrâna-ar vrea să rămână,
Parcă-ar vrea să se întoarcă.
O trage spre el ușor,
Ascunzăndu-și întristarea,
Ca pe un nevăzător,
Care nu cunoaște calea.
Îl întreb de ce-i distrasă
Și privește-așa… niciunde…
Bătrânul privirea-și lasă
În pământ și îmi răspunde:
Sărmana s-a-mbolnăvit
De Alzheimer și acuma
Eu sunt cel mai potrivit
Să-i veghez permanent urma.
Și dacă ar fi să fie
Să îi dați drumul vreodată,
A dumneavoastră soție,
O să fie-ngrijorată?
Acum toate-i sunt străine
Și ce este cel mai crunt,
Nu mă știe nici pe mine,
Nu mai știe cine sunt.
Vârsta vă e ca un spin
Și totuși continuați,
Deși îi sunteți străin,
De mână să o plimbați.
Săltând ochii din pământ,
Mi-a zis, zâmbind părintește,
Ea nu stie cine sunt,
Dară eu știu cine este…
Totul este numai scrum
Am fost un om așezat,
În toate-am fost calculat,
Am avut o stare bună
Și prieteni ,,câți în lună’’.
Și-o soție iubitoare
Mi-a fost mie precursoare
Și că nu s-a întâmplat,
Un mic prunc am înfiat.
Pentru că ni l-am dorit,
Ca pe-un înger l-am iubit,
Ca fiind din carnea noastră,
Ne-a fost o floare în glastră.
Eram lângă băiețel
O familie model,
Cu obiceiuri plăcute,
Dornică mereu s-ajute.
Porțile de la intrare
Erau așa primitoare,
Încât lume, cu duiumul,
Își aveau prin curte drumul.
Oameni, de nevoi marcați,
Veneau la noi ca la frați,
Iar noi eram împliniți,
Văzându-i că-s fericiți.
Dar cum timpul a zburat,
Băiatul s-a însurat,
Iar soția… totu-i scrum,
M-a lăsat singur pe drum.
Socotind c-al meu fecior
Va fi recunoscător,
Tot ce-n viață-am adunat,
Cu act, la notar, i-am dat.
Dar de-o dată, ce schimbare,
Pe poarta de la intrare,
Dragul meu și scump fecior,
A pus lacăt și zăvor.
Iar eu bolnav și-n etate,
Într-o cămăruță-n spate,
Stau, ca o țoală uzată,
Într-un colț de raft uitată.
De când poarta-i priponită
Și punga îmi e golită
Și nimeni nu mă mai vrea,
Sunt străin în casa mea.
Mai ies și eu pe-nserat
Și pe banca-asta-ntristat,
Tot trecutul mi-l rezum…
Totul este numai scrum…
Nu plânge a ei durere
Sfânta Parascheva-i tristă,
Plânge astăzi din icoană
Că o ceată antihristă
A-nceput greaua prigoană.
În Sfânta s-a tot lovit,
Mulți nu au putut să tacă,
Dar nimeni n-a îndrăznit
Să-i taie calea spre raclă.
Și au fost vremuri amare,
Vremuri de grele-ncercări,
Dar puteam merge oricare
Să-luăm binecuvântări.
Nu ca azi pe buletin
Și doar câteva persoane,
Doamne, în genunchi mă-nchin,
Scapă-ne de iguane!
Ei se luptă efectiv,
Mânați fiind de Satana,
Căutănd orice motiv
Ca să înceapă prigoana.
Prigonind bunii creștini,
Ce iubesc pe sfinți nespus,
Ei sunt cei ce-adună spini
În coroana lui Iisus.
Ne vorbesc de sus, și tare,
Că drumu-i primejdios,
Dar lovesc fără-ncetare
În Domnul nostru Hristos.
Sfânta plânge la vedere,
Sfânta noastră cea sihastră,
Nu plânge a ei durere
Ci plânge de mila noastră!
Lasă un răspuns