Arhiva zilnică: 23 octombrie 2020

Cei săraci și cei neștiuți…

Data: 21 mai 2025 by Gheorghe Piperea

În România sunt patru milioane de oameni aflați sub limita sărăciei. Alte 2,5 milioane sunt în jurul acestui prag al sărăciei. Un număr nedeterminat de persoane, datoare la bănci, instituții financiare non-bancare, colectori de creanțe sau companii de utilități se zbat să răzbească de la un salariu la altul. Vorbim, foarte probabil, de două milioane de oameni. Peste o treime dintre cetățenii români activi, adică, oameni care muncesc, nu se ajung cu salariul de pe o lună pe alta. Desigur, nu uităm că milioane de oameni au plecat în străinătate pentru a-și câștiga traiul de zi cu zi, căci aici nu prea se găsea de lucru decent plătit. Mulți s-au realizat în străinătate, dar nu toți. De când viața s-a degradat în UE, cei care suferă de două ori, de dezrădăcinare și de ratare, sunt din ce în ce mai mulți. Este exact populația pentru care cei 35 de ani de democrație și cei 18 ani de apartenență la UE nu au însemnat decât șanse ratate, uitare, abandon, lipsa unei plase de siguranță socială, frustrare și chin. Acești oameni au nevoie de schimbare. Acești oameni au nevoie de un dram de speranță. Acești oameni au nevoie de un viitor mai promițător, au nevoie de ceva de care să se agațe în speranța atingerii în această viață a unei egalități de destin. E vorba de cei care au ajuns mereu în stația de autobuz exact când autobuzul pleca din stație, cu ușile închise.

De partea cealaltă se află minoritatea neo-feudală a economiei, oamenii establishmentului, neo-iloții (în vechea Sparta, iloții erau sclavii la stat care lucrau de facto pentru particularii bogați), oengiștii și o parte din ceea ce încă se mai poate numi clasa de mijloc a României. Acestora le-a fost bine în această perioadă, fie pentru că au meritat și au muncit onest pentru asta, fie pentru că au avut contracte cu statul și establishmentul. Acești oameni nu vor schimbarea. Nu numai atât – acești oameni văd în schimbare o amenințare existențială. De aceea, în ultimul timp, frica de schimbare a determinat un mare grad de iraționalitate în gândire și în fapte, excese cu tentă rasistă, etichetarea ca „ne-educați” și medievali a tuturor celor care vor schimbarea, chemare la excludere socială și cordoane sanitare (menite a nu contamina societatea cu „extremism” și „conspiraționism”) și polarizare socială acută. Lumea parcă a intrat în transă, ignorând panta periculoasă, poate chiar fatală, pe care se înscrie. Lumea a uitat experiența nazistă și pare a fi insensibilă la riscul de a se repeta. Nu mă credeți? Vedeți pe social media „analizele” care se fac fețelor celor care votează schimbarea (sunt etichete de tipul „omul lombrosian”, înscrise, poate inconștient, în tiparul „științei” lui Mengele), dinților și țoalelor lor sau limbajului în care omul de rând se exprimă…

Într-o asemenea stare de tensiune, două lucruri sunt esențiale:-schimbarea este de esența democrației și chiar a progresului; -când statul este ostil cetățenilor, statul e sistemul; când statul este capturat de o gașcă de securiști și oengiști, vătafi ai neo-feudalilor economiei, gașca este sistemul; România de azi este un stat ostil cetățenilor, capturat de o asemenea gașcă; România de azi este un sistem la pătrat; nimeni nu poate supraviețui sau dăinui unui asemenea sistem opresiv. Faceți și singuri operația matematică de radical din acest sistem la pătrat. Vedeți ce vă dă…

Doar Dacii au fost liberi…

Data: 21 mai 2025 by Petru Jipa

Văd o revistă „Historia” mai veche în colțul biroului. Pe copertă un titlu: „August 1944 Pleacă Nemții, vin Rușii” Atunci mi-am adus aminte că am fost mereu cu cineva care ne-a „ajutat”. Probabil că doar Dacii au fost liberi, în rest au plecat unii și au venit alții. Deci bătălia aceasta, cine este președinte, este între unii și alții. Să aruncăm o privire în istorie Perioada lui Decebal și începuturile românilor. Decebal a fost regele dacilor în perioada 87-106 d.Hr. și a condus Dacia până în momentul cuceririi romane în 106 d.Hr. de către împăratul Traian. Aceasta marchează începuturile istoriei teritoriale a poporului român, care a fost influențat de romani, daci și alte populații din zonă. După retragerea romanilor (secolul al III-lea), zona a fost populată de diverse triburi migratoare și populații autohtone. În secolele următoare, teritoriul actual al României a fost influențat de Imperiul Bizantin, maghiari, slavii și turci. În Evul Mediu, s-au format principatele Valahia (Valachia) și Moldova, precum și Transilvania. Transilvania apoi a fost parte a Regatului Maghiar și apoi a Imperiului Habsburgic.

În secolul al XVI-lea și al XVII-lea, au apărut primele forme de organizare statală în principatele românești. În 1859, s-au unit Valahia și Moldova, formând România Mare sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a fost un moment crucial în constituirea statului modern român. În 1877-1878, România și-a câștigat independența față de Imperiul Otoman, fiind recunoscută oficial prin Tratatul de la Berlin din 1878. La începutul secolului XX, România a participat la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a extins teritoriul în urma războaielor balcanice și a Primului Război Mondial. Primul Război Mondial sau Marele Război pentru Unire. După încheierea Primului Război Mondial, în 1918, România și-a extins teritoriul pentru a include Basarabia, Bucovina, Transilvania și Banatul, unificând astfel teritoriile locuite de români într-un stat unitar. În perioada interbelică, România a fost o monarhie parlamentară, cu perioade de stabilitate și criză politică. În anii 1930, situația politică s-a deteriorat, cu ascensiunea extremelor politice, inclusiv a mișcărilor naționaliste și a dictaturii regelui Carol al II-lea. În 1939, odată cu începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, România a fost implicată în conflicte și a făcut alegeri geopolitice complexe, inclusiv alianțe cu puterile Axei și apoi încercări de a-și păstra teritoriile. Aceasta este o privire de ansamblu asupra principalelor momente din istoria României până la al doilea război mondial. După al Doilea Război Mondial, influența politică asupra României a fost dominată în principal de Uniunea Sovietică și, ulterior, de statele blocului sovietic. Uniunea Sovietică a avut o influență decisivă asupra României după război. Armata sovietică a ocupat România și a exercitat presiuni pentru instaurarea unui regim comunist. În această perioadă, partidele politice tradiționale au fost uitate sub influența și presiunea sovietică, iar partidele pro-comuniste au început să câștige teren.

În 1947, regele Mihai a fost forțat să abdice, iar România a devenit o republică populară sub influența Uniunii Sovietice. Partidul Comunist Român (PCR), susținut de sovietici, a preluat controlul complet asupra țării. România a fost parte a lagărului sovietic și a fost condusă de lideri comuniști, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Sovieticii au avut un rol dominant în politica, economia și societatea românească, impunând modelul sovietic de guvernare și dezvoltare. În 1989, regimul comunist s-a prăbușit în urma Revoluției Române, iar România a început tranziția către democrație (oare). Statele occidentale, în special Statele Unite și statele membre ale Uniunii Europene și NATO, au devenit principalele influențe politice și economice în noua Românie.
Domnul colonel Daniel Florea a publicat pe rețelele sociale un articol al domnului general Gomoi Cristian Marian. Ascultați, eu i-am dat dreptate: „Călin Georgescu s-a luat la trântă cu Globaliștii și a câștigat. Datorită faptului că i-a învins, au anulat alegerile și nu a mai fost lăsat să candideze. Pentru că-i snopea pe Globaliști/Neonarxiști. Călin Georgescu ne-a adunat sub un stindard, acela al apărării Neamului, al Identității, al Demnității, al Creștinismului, al viitorului copiilor noștri. În partea cealaltă este Globalismul Neomarxist, Subjugarea Națiunii, Colonia Franței, Pervertirea Copiilor la Ideologia Genului, în care sexele sunt înlocuite cu Genul. Copilul nu are nici un sex la naștere, el singur își stabilește pe la șase/șapte ani Genul. El, consiliat de propagandiști genderi, care-i spun că există o multitudine de genuri, de la neutru la binar și ce mai vreți”. Nu știu cine a ieșit președinte, nu știu cu ce forță statală se face schimbul, adică: „Pleacă rușii vin Nemții” ca în acel August 1944. Să fie pace!

Numărul 725

Data: 21 mai 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Iancu de Hunedoara, cel mai vajnic adversar al turcilor din prima jumătate a secolului al XV-lea

Data: 21 mai 2025 by George Petrovai

Cele trei principate medievale românești au avut de luptat nu doar împotriva tendințelor expansioniste ale unor regate creștine (Ungaria, Polonia, ulterior Rusia și Austria), ci și împotriva islamicului colos otoman, care în secolul al XIV-lea ajunge la Dunăre și – după transformarea tuturor ținuturilor sud-dunărene (sârbești, bulgărești, albaneze, grecești) în vilaiete – începe lungul asalt asupra provinciilor locuite de românii nord-dunăreni (Țara Românească, Moldova, Transilvania), singurele piedici politico-militare, îndeosebi după bătălia de la Mohacs (1526) și transformarea Ungariei în pașalâc, în calea ambiției sultanilor de a-și întinde (la început) stăpânirea pustiitoare până în centrul Europei, mai apoi spre apusul continentului. Norocul românilor, prin extensie al tuturor europenilor din centrul și vestul bătrânului continent (Eusebiu Camilar, și nu numai, atribuie provinciilor românești îndreptățitul rol istoric de Poartă a furtunilor!), a fost acela că, la momentul oportun (a se citi „de maximă importanță pentru creștinătatea medievală europeană”), din divina lor sevă s-au născut voievozii referențiali ai acestui neam omenos și neagresiv, însă îndelung urgisit de liftele vecine și de mai departe: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Toate aceste „vârfuri” ale furtunosului nostru trecut, la fel ca enorma mulțime a luptătorilor și martirilor (știuți sau neștiuți) de pe aceste meleaguri, se caracterizează prin statornicul devotament, urcat în mod conștient până la sacrificiul suprem (Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Horia, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, sutele de mii de soldați-țărani din prima conflagrație mondială, mareșalul Ion Antonescu și milioanele de jertfe românești din cea de-a doua conflagrație mondială, precum și din atrocele semiveac bolșevic), toate aceste simboluri/embleme ale românismului, prin urmare, și-au dat viața ca să apere mult îndrăgita noastră „sărăcie” (teritoriul, limba, credința, tradițiile, obiceiurile), fireștile noastre nevoi (de ridicare a traiului la rangul de exemplară existență) și mult răbdătorul nostru neam (miraculoasa ființă a acestui popor multimilenar). Însă, iar acest lucru îi face cu adevărat memorabili, toți marii corifei ai comunităților medievale românești, pe care i-am amintit mai sus, nu și-au asigurat eterna prețuire a istoricilor și urmașilor doar prin catalizatorul curaj de care dădeau dovadă în momentele de cumpănă ale încleștărilor cu dușmanii (cronicarul Grigore Ureche ni-l înfățișează pe Ștefan cel Mare ca fiind „La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vâra, ca văzându-l ai săi să nu se îndărăptieze”, iar Petre P. Panaitescu ne spune în Istoria românilor – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990, cum – în lupta de la Călugăreni – viteazul voievod Mihai, „văzând că oastea lui șovăie în fața mulțimii turcești, se aruncă personal în luptă călare, luând o secure din mâna unui oștean”, restabilind prin acest atac „lupta în favoarea românilor”), ci și prin remarcabilele abilități diplomatice de care au dat dovadă pe multiple planuri (politic, militar, comercial) cu puterile creștine învecinate (în principal Ungaria și Polonia), dar și cu alți vecini (celelalte provincii românești, Serbia, Albania etc.), astfel izbutind atât anihilarea tendințelor expansioniste ale regatelor central-nordice, cât și încheierea unor alianțe antiotomane, îndeosebi de către Iancu de Hunedoara, cu rang de cruciade. De pildă, ne înștiințează același P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân a încheiat în 1395 un tratat de alianță antiotomană cu Sigismund, regele Ungariei, că – prin intermediul Moldovei (se știe că Alexandru cel Bun ajunge pe tron cu ajutorul domnitorului muntean) – încheie cu Polonia un tratat comercial și o alianță politică („să fim împreună” în cazul unei agresiuni turcești), că voievodul Țării Românești era înrudit și aliat cu Lazăr, despotul sârbilor, și că, desigur, strânsele relații moldo-valahe s-au menținut până la moartea lui Mircea în anul 1418.

La rândul lor, astfel de alianțe antiotomane multinaționale (sau, mă rog, multicomunitare, pentru că la acea vreme nu se poate vorbi de națiuni) au căutat să înjghebeze Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, dar numai Iancu de Hunedoara, în uriașa încercare de-a alunga turcii din Europa, a reușit (parțial și Mihai prin „Liga Sfântă”) să unească toți românii cu armatele țărilor amenințate sau deja subjugate de otomani (unguri, sârbi, albanezi, bulgari), cruciade din care, pe lângă înfrângerile datorate nechibzuinței altor factori decizionali (ex. lupta disproporționată numeric din 1444 de la Varna, în care își pierde viața tânărul rege maghiar Vladislav), au rezultat strălucitele victorii de pe Ialomița (1442) și de la Belgrad (1456).

Cine a fost Iancu, numit Johan Hunniad în documentele latinizate ale epocii, Ioan Corvin de către P.P. Panaitescu, Ioan Huniade de către Neagu Djuvara (O scurtă istorie a românilor, Editura Humanitas, București, 1999), Iancu de Hunedoara de către Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu (Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975) și tot Iancu de Hunedoara de către Camil Mureșan (opusculul Iancu de Hunedoara, Editura Militară, București, 1976)? Din toate aceste surse aflăm că Iancu se trăgea dintr-o familie de ostași din mica nobilimea mijlocie și că tatăl său Voicu, împreună cu frații Mogoș și Radu, distingându-se în luptele cu turcii, este răsplătit de regele Ungariei cu moșia Inidoara, lăsată moștenire viitorului mare conducător de oști; că pe la 1428-1430 se căsătorește cu aristocrata Elisabeta Szilagyi, căsătorie din care se nasc Ladislau (1431) și viitorul rege Matia (Cluj, 24 februarie 1443), iar în anul 1438, împreună cu un frate al său, Iancu devine ban al Severinului, unde își formează o armată de lefegii (majoritatea erau români), cu care „respinge turcii ce încercau să pătrundă în Ungaria” (P.P. Panaitescu); că izbânda lui este răsplătită în 1441 cu funcția de voievod al Transilvaniei, calitate în care s-a ocupat atât de baza materială a administrației (de pildă, pune în ordine administrația săprii), cât și de „organizarea mai largă a armatei” (C. Mureșan), cu cele două componente fundamentale: recrutarea oștenilor, la fel ca în Moldova și Muntenia, din rândul țăranilor liberi și armata de lefegii, pe care – ne informează același istoric – „o plătea din veniturile funcției sale și din acelea ale moșiilor lui personale”; că, pe lângă funcțiile de voievod, comite al Timișoarei și căpitan al șinuturilor de la răsărit de Tisa, Iancu o dobândește și pe aceea de guvernator al Ungariei, până la majoratul lui Ladislau Postumul.

Întrucât marii baroni maghiari îi erau ostili, deși el însuși ajunsese între timp unul dintre cei mai mari nobili (domeniile sale însuma câteva milioane de iugăre), în politica de centralizare a statului, Iancu se bazează pe armată, pe mica nobilime și pe masele populare (iobagi, orășeni, tăietori de sare), toate aceste categorii sociale primind de la el semnificative danii: „Libera mutare a țăranului, în condițiile obișnuite, adică plătindu-și în prealabil darea după pământ”, înzestratul cârmuitor fiind conștient că fără munca acestuia „nu se poate susține nici clasa din care făcea parte, nici poziția personală și a statului întreg” (C. Mureșan); „Dreptul de târg” nu numai pentru orașele libere regale, ci și pentru unele orașe de pe moșiile sale, Iancu manifestându-și totodată intenția „de-a repune orașul Cluj în drepturile sale”, drepturi pierdute pentru faptul că „ținuse partea țăranilor răsculați în 1437-1438” (C. Mureșan); preocuparea într-o atare măsură de soarta lucrătorilor din ocnele de sare maramureșene și dejene, încât – ne face cunoscut istoricul Mureșan – „Nicicând, până la sfârșitul secolului al XV-lea, tăietorii de sare n-au avut o retribuție mai bună decât în vremea guvernării sale”.

Totodată, numeroasele danii prin care înțeleptul cârmuitor răsplătește slujbele militare ale țăranilor liberi și ale micilor nobili, atestă strânsele și rodnicele sale legături cu multe familii de cnezi români din Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania propriu-zisă: Bizerea, Ciorna, Măcicaș, Densuș, Turdaș, Ilia, Geoagiu, Sălașul de Sus, Lugoj, Ciuciș, Temeșel, Dolha Maramureșului. Legătura specială a lui Iancu cu Maramureșul este confirmată de reședința pe care începe să o construiască în Baia Mare pentru soția sa Elisabeta (construcția începută de el a fost terminată de regele Matia/Matei Corvin)… În ceea ce privește politica externă, coloana vertebrală a acesteia o constituie necurmatul efort depus de Iancu întru constituirea și întărirea frontului antiotoman, front din care fac parte nu numai Ungaria și toate provinciile românești (iată de ce, după căderea Constantinopolului în anul 1453, el l-a ajutat pe Vlad Țepeș să urce pe tronul Țării Românești, iar în Moldova pe Bogdan II, tatăl lui Ștefan cel Mare), ci toate popoarele balcanice doritoare de libertate, fie amenințate de turci, fie deja cotropite de ei: bulgarii, sârbii lui Gheorghe Brancovici, albanezii lui Scanderberg. Și încă ceva. Victoria lui Iancu la Belgrad (din păcate, eroul moare de ciumă la câteva zile după izbândă!) este cu atât mai importantă, cu cât învinsul este însuși Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, astfel făcându-se dovada că orice naș își are nașul lui… La final, iată inspiratele „portrete” pe care i le fac lui Iancu doi dintre istoricii români citați mai sus: a) Petre P. Panaitescu: „El este un șef național al tuturor românilor și un apărător al civilizației europene”; b) Camil Mureșan: „Acesta a fost Iancu de Hunedoara: cea mai proeminentă personalitate pe care poporul român a ridicat-o, până la sfârșitul veacului al XV-lea, din mijlocul său pe marea scenă a istoriei universale”.

Geofizica a scos la iveală morminte vechi de 4.000 ani și o cetate în județul Neamț…

Data: 20 mai 2025 by Redacția

Chiar dacă unele morminte tumulare au fost aplatizate în timp datorită activităților antropice, noile metoda geofizice scot la iveală comorile subterane. Astfel, morminte vechi de circa 4.000 ani au fost descoperite în urma unor cercetări geofizice realizate recent de arheologi ai Complexului Muzeal Național (CMN) Neamț, în colaborare cu specialiști din Cehia. Cercetătorul Vasile Diaconu, responsabilul acestui proiect, a declarat, pentru AGERPRES, că aceasta este o primă etapă a unui proiect internațional desfășurat între CMN Neamț și Centrul de Cercetări Arheologice din Olomouc (Cehia), împreună cu Universitatea din Brno (Cehia). „Scopul acestui proiect îl reprezintă investigarea geofizică a unor movile funerare vechi, cunoscute în limbajul arheologic sub numele de tumuli, pentru a se identifica morminte ale unor comunități umane vechi, venite din zona de nord a Mării Negre, acum aproximativ 4.000 de ani. Aceste movile, de dimensiuni variabile, se află răspândite și pe teritoriul județului Neamț, dar numărul lor este foarte mic, în comparație cu zonele răsăritene ale României.

Tocmai raritatea acestor monumente funerare vechi i-a determinat pe specialiștii din Cehia – prof. Dr. Jaroslav Peška, dr. Tomáš Tencer, Jan Havelka, Jiri Geršl – să își îndrepte atenția către județul Neamț”, a explicat Diaconu. El a subliniat că cercetarea geofizică, neinvazivă, este o etapă esențială în cunoașterea structurii acestor monumente funerare și reprezintă un pas important pentru cunoașterea misterelor pe care le ascund. De altfel, imaginile obținute cu ajutorul echipamentelor sofisticate indică foarte clar amenajările care se află în interiorul acestor tumuli și pot fi observate inclusiv unele morminte. „Recentele investigații s-au desfășurat doar în împrejurimile orașului Târgu Neamț, tocmai pentru că aici există o concentrare mai mare a acestor tumuli și toți erau necercetați arheologic. Scopul recentelor investigații nu este doar acela de a obține informații științifice, ci și de a ști dacă sunt sau nu sunt obiective cu importanță arheologică și care necesită protecție legală”, a mai declarat cercetătorul nemțean. Rezultatele spectaculoase obținute i-a determinat pe specialiștii cehi să afirme că se confirmă prezența acelor comunități venite dinspre est acum 4.000 de ani, ceea ce este un fapt cu totul nou pentru zona județului Neamț.

În urma cercetărilor recente, comunitățile locale din vecinătățile orașului Târgu Neamț au un motiv în plus de mândrie, care derivă din acest patrimoniu arheologic foarte valoros, ce trebuie protejat și cercetat. Valoarea deosebită a datelor științifice obținute implică o continuare a acestui proiect, iar echipa din Cehia dorește chiar deschiderea unui șantier arheologic în zona Neamțului. Cercetătorii din Neamț au aplicat și tehnologia LiDAR pentru a dezvălui o cetate ascunsă de mult timp sub pădurile din județul Neamț. Această tehnologie utilizează lasere pentru a măsura distanțe și a crea modele ale terenului, fiind utilizată cu succes în trecut pentru a identifica orașe pierdute în alte regiuni. În România, LiDAR a permis arheologilor să observe detalii ale unei structuri vechi de 5.000 de ani, inaccesibile până acum din cauza vegetației dense. Experții implică colaborarea dintre Geocad Services, Geo Edu Lab și Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Fizica Pământului. Pe parcursul investigațiilor, cetatea a fost descrisă ca având o complexitate ridicată, incluzând tranșee adânci și movile de pământ, ceea ce susține ipoteza unei importanțe strategice a sitului. Poziția sa pe o înălțime oferă un avantaj de vizibilitate, evidențiindu-i astfel rolul defensiv. Descoperirea confirmă încă o dată beneficiile folosirii tehnologiei avansate pentru explorarea și interpretarea istoriei umane. (G.V.G.)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: morala indienilor antici (V)

Data: 20 mai 2025 by George Petrovai

Având în vedere faptul că „hindușii sunt cei mai cinstiți oameni din lume” și că „Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: «Cine privește femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate ființele ca pe sine însuși, acela este înțelept»” (citat din cartea Pancatantra, tradus de Theofil Simenschy în opul Cultură și filosofie indiană în texte și studii), sintagma „morala indienilor antici” n-are un sens delimitativ (că, adică, una a fost morala vechilor hinduși și cu totul alta a celor de mai târziu), ci unul eminamente integrativ în admirabila lor filosofie, care se compară într-ale vechimii cu cugetarea chineză și greacă, iar într-ale subtilității și profunzimii doar cu ea însăși.

Da, căci indologii ne înfățișează următoarele caracteristici din conduita multimilenară a hindușilor:

a) Confundîndu-se cu dharma (legea sfântă sau „regula fixată pentru fiecare om de către casta sa”), morala indiană este indisolubil legată de sistemul castelor, fără de care societatea indică era de neînchipuit cu ceva timp în urmă (în perioada interbelică, de pildă). În afară de legea castei sale, „hindusul se conformează unei legi mai generale, care privește deopotrivă toate castele laolaltă și la baza căreia se află respectul față de brahmani” (T. Simenschy). Imediat după aceste îndatoriri morale fundamentale vine obligația indianului (obligație prevăzută în Codul lui Manu) de-a avea copii. În Cod se precizează: „Numai acela este un om desăvârșit, care-i triplu: el, soția și fiul său”. De unde decurge această obligație? De-acolo că urmașii trebuie să continuie cultul strămoșilor, cărora – la intervale periodice de timp – le oferă hrană, considerată de indieni la fel de necesară ca aceea pentru muritori. Acest crez face ca limitarea nașterilor să fie foarte puțin cunoscută în India, iar avortul să fie văzut de indienii tradiționaliști (în continuare majoritari) ca o crimă „tot așa de mare ca uciderea unui brahman”. Într-o societate dominată de o mentalitate atât de inflexibilă, era cu neputință ca instituția căsătoriei să nu fie echivalată cu un lucru sfânt: din totdeauna obligatorie în sistemul social indian (bărbatul necăsătorit este decăzut din casta sa, iar fata nemăritată până la 14 ani este considerată o rușine pentru părinții ei), căsătoria nu poate fi lăsată la cheremul iubirii și a liberei ei alegeri, ci trebuie pusă la cale de părinți, mai înainte ca patima tinerilor să ducă la o unire, care  – în opinia hindușilor – este sortită să aibă parte doar de suferință și dezamăgire. Legea lui Manu, ne informează Simenschy, „prescrie opt forme diferite de căsătorie”, pe treapta cea mai de jos între acestea fiind „căsătoria prin răpire și cea din dragoste”. Dar chiar dacă o astfel de căsătorie timpurie a copiilor constituie un redutabil obstacol împotriva imoralității, iar „sancțiunile aspre pe care le aplică religia soției necredincioase au făcut adulterul mai dificil și mai rar decât în Europa sau în America” (Simenschy), marele reformator și conducător Mahatma Gandhi (1869-1948) s-a ridicat cu hotărâre împotriva ei: „Eu dezaprob și detest căsătoria între copii. Am oroare să văd o copilă văduvă”.

Era firesc să o facă, de îndată ce, contrar mult mai umanelor recomandări ale apostolului Pavel din Întâia Epistolă către corinteni 7/39 („O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăiește bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea”), Codul lui Manu statornicește că văduva, indiferent de vârstă, nu se mai poate remărita, căci prin aceasta ar necinsti memoria soțului decedat: „Iar când soția supraviețuiește, să rămână statornică și credincioasă și să nu-și păteze bunul ei renume nici măcar rostind numele altuia”. Adică să-l deplângă și să-l comemoreze pe defunct, iar viața să și-o dedice îngrijirii copiilor și actelor caritabile…

În ciuda pasajelor care ba afirmă că „mama valorează de o mie de ori mai mult decât tatăl”, ba prescriu ca „femeia să fie tratată cu bunătate” și că nu trebuie supravegheată îndeaproape, pentru că taman atunci „subtilitatea ei naturală găsește mijlocul de a face rău oricum”, adevărata condiție a femeii în tradiționala familie hindusă este limpede stabilită în acest paragraf din Cod: „O soție bună trebuie să-și servească stăpânul (soțul, nota mea, G.P.) ca și cum ar fi un zeu și să nu-i pricinuiască niciodată nici cea mai mică neplăcere, oricare ar fi caracterul lui și chiar dacă ar fi lipsit de orice virtute”! Vasăzică, temelia familiei și a societății tradiționale indiene constă în acceptarea de către soție a statutului de servitoare iubitoare, statut impus de morală și lege, prin care ea este obligată să-și vadă consortul (ales de părinți) aidoma unui zeu, chiar și atunci când respectivul este un netrebnic „lipsit de orice virtute”. Cu toate astea (sau, mai degrabă, tocmai de asta), ne face cunoscut marele indianist român, nivelul general al moralității indiene, inclusiv la clasele sociale inferioare, este mai ridicat decât în Europa, căci hindușii („oamenii cei mai primitori care există”) sunt capabili de nenumărate binefaceri, lucru pe deplin confirmat de relatarea unui fost judecător britanic din India: „Am avut de judecat sute de procese, în care averea, libertatea sau viața unui om depindeau de minciuna pe care putea s-o spună; și n-a făcut-o”.

b) Întrucât simțul moral și virtutea (dharma) indienilor constituie echivalentul simțului estetic la vechii greci și al tăriei de caracter (virtus) la romani, Simenschy ne informează că aproape toate ramurile literaturii sanscrite cuprind remarcabile învățături morale, ele fiind prezente atât în legende, povestiri și fabule, cât mai ales „ca precepte și cugetări, foarte numeroase și împrăștiate în întreaga literatură religioasă și profană”. Surprinzător este faptul că Vedele nu conțin astfel de precepte, că Brāhmanele (tratate teologice despre ritualul jertfei) nu vorbesc aproape deloc despre morală și că elementului moral i se alocă un spațiu restrâns de-abia în Upanișade (îndeosebi în învățăturile despre karman sau destin), ideea fundamentală a „învățăturilor secrete” nefiind virtutea, ci aflarea adevărului ascuns. În schimb, morala este la mare cinste în celebra epopee și carte filosofico-morală Mahābhārata, în textele sfinte ale budiștilor și jainiștilor, precum și în poezia gnomică (cu deosebire în cea a inegalabilului Bhartrhari), domeniu literar în care indienii antici i-au depășit până și pe greci.

Mahābhārata, de exemplu, conține îndemnuri la cumpătare („Fii cumpătat și stăpânește-te; strânge acea avere pe care hoții n-o pot fura, nici tiranii lua, care te urmează după moarte, care niciodată nu se împrăștie, nici nu se strică”) și la izbăvire prin înțelepțire („Poarta cerului e foarte îngustă și mică. Ea nu poate fi văzută de cei fără minte, orbiți de iluziile deșarte ale acestei lumi”), sfaturi ce îndată ne duc cu gândul la „rudeniile” lor noutestamentare: „Nu strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții” (Matei 6/19), respectiv „Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7/14).

Cu necesara completare că multe dintre preceptele despre sfinți, înțelepciune și purtare se regăsesc aproape la fel în alte scrieri indiene. De pildă, ne spune T. Simenschy, dacă unele precepte din Pancatantra (Cele cinci cărți de înțelepciune) sunt imorale, îndeosebi cele referitoare la politică („Din fericire”, adaugă ilustrul nostru compatriot, „ele sunt în număr redus și reprezintă totdeauna vederile unor ticăloși”), multe dintre învățăturile cuprinse în această carte nu numai că sunt la înălțimea celor din Mahābhārata, dar „o parte din ele chiar provin de acolo”, tot așa cum altele se regăsesc „în literatura budistă sau în diferite alte opere”.

Iată două două dintre cele mai reprezentative maxime pancatantrice, care sunt foarte asemănătoare cu învățăturile creștine: „Omul să nu facă altora ceea ce-i rău pentru el”; „Răsplata pe care și-o iau cei bogați prin pomeni multe, o dobândește cel sărac cu un bănuț”. La rândul său, Codul lui Manu conține precepte morale care vizează întreaga viață a indienilor (desigur, potrivit cu casta fiecăruia), multe dintre acestea fiind cu adevărat demne de creștinism: „Când ți se cere, dă ceva, fie cât de neînsemnat, fără părere de rău și din toată inima, potrivit cu averea ta; numai vezi că acela căruia îi dai să fie vrednic”; „Nu te mândri cu faptele tale evlavioase; dă celor săraci, dar nu vorbi despre darurile tale”; „Nu te purta cu dispreț față de nimeni, suferă cu răbdare ocara, nu te mânia pe cel care-i mânios, dă binecuvântare pentru blesteme”; „Nimeni nu ne vede, își spun în inima lor cei păcătoși; totuși zeii îi văd și duhul atotștiutor din pieptul lor. Tu socotești, prietene, că ești singur; însă în tine sălășluiește o ființă care observă fiecare faptă a ta și cunoaște toată bunătatea și toată răutatea ta”. Însă cel mai mult se aseamănă morala creștină cu morala budistă (nicio altă religie nu-i atât de comparabilă la acest capitol cu creștinismul!), fapt care a atras deopotrivă atenția cărturarilor (cercetători, filosofi, teologi) europeni și indieni. Astfel au apărut în decursul timpului o sumedenie de speculații și ipoteze despre aceste similitudini, multe dintre ele dovedindu-se complet eronate.

Dar chiar dacă este imposibil de stabilit în care operă hindusă s-au nemurit prima dată aceste splendide învățături (bunăoară, în Dhammapada sau Cuvinte ale legii, faimoasa antologie de învățături morale budiste, apar cugetări de proveniență nebudistă, de unde au ajuns pe urmă în Mahābhārata, în Codul lui Manu, în textele jainiste și Pancatantra), toți indianiștii sunt de părere că înțelepciunea marelui popor hindus constituie nesecatul izvor de inspirație al filosofiei sale în chestiuni de etică. Nu doar atât, căci Decalogul budist, cu cinci porunci pentru toți oamenii („Să nu ucizi”, „Să nu furi”, „Să nu săvârșești adulter”, „Să nu minți”, „Să nu bei băuturi amețitoare”) și celelalte cinci pentru asceții care aspiră la Nirvāna sau Sufletul universal („Să nu mănânci în timp nepotrivit”, „Să ocolești dansurile, teatrul, cântecele și muzica”, „Să nu întrebuințezi podoabe și parfumuri”, „Să nu-ți fie patul moale”, „Să nu primești aur și argint”), face ca  asemănarea dintre morala budistă și cea creștină să fie realmente stupefiantă. Evident, pentru cei care au renunțat cu totul la această lume, există alte porunci, cu mult mai severe ca cele de mai sus…

Budismul ajunge la o mare înflorire pe teritoriul Indiei (și nu numai) în vremea regelui Aśoka, a cărui formulă politică în cei 40 de ani de strălucită domnie (272-232 î.e.n.) era următoarea: „Legea morală are ca țintă fericirea tuturor creaturilor”! Iată de ce, după zdrobirea tuturor dușmanilor și convertirea sa la budism în al nouălea an de domnie (fusese încoronat la 21 de ani), Aśoka nu numai că zidește 500 de mănăstiri, înlocuiește clădirile de lemn din capitala Pataliputra cu palate din piatră, completează lucrările de irigații ale predecesorului său Candragupta, „înființează pretutindeni aziluri și spitale prevăzute cu medicamente și farmacii pentru oameni și animale” (T. Simenschy) și tolerează brahmanismul, precum și nenumăratele secte religioase și școli filosofice ce aveau ca scop înfăptuirea formidabilei legi morale din edictele regale („Cât mai puțin rău, cât mai multe fapte bune, generozitate, iubire de adevăr, puritate de acțiune și de gândire”), dar caută să instaureze o ordine moral-spirituală universală prin misionarii budiști pe care-i trimite în toată India, în Ceylon, Siria și Egipt (unii ajung până în Grecia) și care, după moartea lui, răspândesc doctrina lui Buddha în Tibet, China, Mongolia, Coreea, Japonia și sud-estul Asiei.

Și iată cum această „figură unică în istorie” și atât de modernă prin ideile și realizările sale, încât – în pofida documentelor istorice ce-i atestă existența – pare mai degrabă una legendară, pune în practică teza iubirii universale a gânditorului chinez Mo Zi (sec. III î.e.n.). Da, căci spre deosebire de iubirea (doar a) aproapelui din creștinism, maitra sau dragostea budistă este atotcuprinzătoare: oameni, vietățile cele mai neînsemnate, animalele cele mai primejdioase. Un asemenea respect, de-a binelea ridicol pentru orice nebudist (în Pancatantra scrie: „Fiindcă cei drepți au spus că înaintea virtuții merge nevătămarea ființelor, de aceea trebuie cruțate până și ploșnițele, păduchii și celelalte insecte”), după părerea tuturor indianiștilor decurge în primul rând din credința în nemurirea sufletului după moarte.

c) Marea diferență dintre morala creștină și morala budistă se constată în crezurile celor două religii universaliste despre răsplata virtuții. Astfel, dacă virtutea creștină și permanenta năzuință spre Dumnezeu sunt răsplătite cu viața veșnică, răsplata virtuții la hinduși constă în eliberarea de renașteri și în contopirea respectivului suflet cu Sufletul universal, ceea ce – completează Simenschy – „de fapt este echivalent cu neantul”. Vasăzică, dacă în creștinism omul este stăpânul faptelor sale, ceea ce implică directa sa  răspundere de ele, acțiunile budistului sunt în cea mai mare parte predestinate, adică sunt consecința vieții/vieților sale anterioare. Atari concepții morale înalte, care fac cinste civilizației hinduse și străluciților ei ambasadori (precum Mahatma Gandhi și Rabindranath Tagore), nu doar că au pătruns cu mii de ani în urmă până în Extremul Orient, dar – prin profunzime și frumusețe – ele s-au impus și în Apus. În pofida eforturilor depuse de misionarii creștini, India n-a putut fi creștinată. Însă nu numai din pricina castelor (baza hinduismului), ci și a umilințelor îndurate de băștinași din partea cotropitorilor, mai ales a portughezilor. La urma urmei, puncta un indian într-o discuție cu un misionar creștin, „hindușii fiind creștini din natură, n-au nevoie să fie convertiți”!

Valahii gorali în dramaturgia romantică poloneză. Cazul Józef Korzeniowski

Data: 20 mai 2025 by Ionuț Țene

Viața pastorală și fenomenul transhumanței valahilor gorali i-a fascinat pe scriitorii romantici polonezi. Acești „highlanders” gorali cu stilul lor de viață cutumiar și originar au fascinat generații de polonezi, un motiv în plus de a intra în literatură, devenind personaje de excepție și modelatoare pentru publicul larg. Originalitatea și originaritatea unei vieți montane și îndrăznețe a inspirat funciar literatura poloneză. Astfel în plin romantism literar a apărut o piesă de teatru despre viața goralilor, acest popor de păstori montani, care s-a bucurat de un succes răsunător în epocă și a devenit clasică. Józef Korzeniowski s-a născut pe 19 martie 1797 la Brody și a murit exilat pe 17 septembrie 1863 la Dresda. A fost tata marelui prozator polonezo-britanic Joseph Conrad. Subliniez că Korzeniowski a fost un poet, romancier, nuvelist și dramaturg polonez remarcabil și care este considerat astăzi un clasic al literaturii poloneze. Este evaluat a fi principalul creator al dramei romantice poloneze și, de asemenea, cel mai remarcabil reprezentant al romanului din curentul cultural „Biedermeier”, precum și un maestru al narațiunii. Precursor al realismului social și al romanului psihologic, părintele nuvelelor pozitiviste și inițiatorul panoramei sociale a lui Balzac în literatura poloneză. Unele dintre lucrările sale scurte poartă amprenta romantismului, unde elementele de groază și nebunie sunt subordonate învățăturii morale în spiritul catolic. Este plasat alături de cel mai mare dramaturg polonez Aleksander Fredro, ca cel mai remarcabil scriitor de comedie al epocii romantice. El a contribuit și la crearea așa-zisului stil „comedia de personaje”.

Din secolul al XX-lea autorul a fost aproape complet uitat și, potrivit lui J. Stempowski, citit doar de un grup restrâns de cercetători. Interesant este faptul că scriitorul a studiat două clase de liceu la Cernăuți în capitala Bucovinei ocupate de austrieci. A fost influențat în special de profesorul său de retorică și poezie, Alojzy Osiński. Până în 1820 a fost tutorele poetului Zygmunt Krasiński. După câțiva ani de ședere la Varșovia, în 1823 s-a întors la Krzemieniec, unde a devenit profesor de liceu. Din 1829 a fost membru al Societății Prietenilor Științei, iar între anii 1833–1838 a activat ca lector de filologie clasică la Universitatea din Kiev. Menționez că în anii 1838–1846 a fost director al gimnaziului din Harkov. Din 1846 a locuit la Varșovia și din 1848 a slujit ca inspector ca membru al Consiliului Educației. A fost unul dintre fondatorii Școlii Principale, precum și autorul unor articole pentru Enciclopedia Universală Orgelbrand, în 28 de volume , publicată în anii 1859–1868 (numele său a fost menționat în primul volum din 1859 pe lista creatorilor conținutului acestei enciclopedii).

În 1863 a plecat la Dresda, din cauza răscoalei poloneze contra rușilor. Încă din timpul vieții sale, publicarea dramei despre huțuli – „Karpacki górale” (Muntenii din Carpați) a fost considerat punctul culminant al operei scriitorului. Amplasată pe un fundal etnografic și social specific, lucrarea a fost creată pe linia unei fascinații romantice pentru eroii populari, locuitorii munților și pădurilor care fac dreptate, se răzvrătesc împotriva nedreptății umane, reprezentând un ideal abordat în lucrări precum „Rob Roy” de Walter Scott și, mai ales, „Hoții” de Friedrich Schiller. Drama a fost scrisă la Harkov după presupusa vizită a autorului în Carpații Păduroși, unde a fost inspirat de un eveniment real, adică uciderea unui vânător de către un tânăr mocan într-un act de răzbunare, cu toate acestea, potrivit lui Wiktor Hahn, intriga operei este complet fictivă. Alți analiști literari consideră că este prezentat un fapt real din epocă. Lucrarea intitulată în engleză „Carpathian Highlanders”, al cărei titlu alternativ – „Munteanul din Carpați” a fost dat de publicația „Rekrut”, operă finalizată în 1840. Lucrarea a fost interpretată pentru prima dată pe o scenă publică, pe 2 iunie 1844 la Liov, iar textul a fost analizat și apreciat pentru detaliile legate de cultura germană. Criticul literar Karol Szajnocha a publicat o recenzie pozitivă a performanței în „Gazeta Lwowska” în acea perioadă a renașterii culturale poloneze. După Henryk Galle, drama „Karpacki górale – Munteanul din Carpați” se aseamănă în unele teme cu „Hoții” lui Friedrich Schiller și este o operă de mare valoare artistică, fiind considerată una dintre cele mai mari realizări ale scriitorului, alături de lucrările „Żydzi” (Evreii) și „Panna żątka” (Femeia căsătorită). Drama a fost tradusă în limbile rusă și cehă, traducere realizată de Jakub Rydvan, intitulată „Zbojník” și de Jaroslav Simonides intitulată „Karpatští Horalé”. O ediție critică a textului dramei a fost publicată mai târziu în perioada interbelică, sub redacția lui Wiktor Hahn în 1928, în seria Bibliotecii Naționale, fiind exegeza fundamentală a principalei opere a lui Józef Korzeniowski. Aceasta se află în biblioteca Universității din Cracovia. Mai mult în 1915 s-a realizat și un film artistic în registru mut pe tema piesei de teatru. Regizorul filmului a fost Aleksander Hertz și s-a bucurat de succes în epocă.

Józef Korzeniowski care a trăit între anii 1815-1872 ocupă o poziție importantă, deși oarecum trecută cu vederea, în literatura romantică poloneză. Deși mai puțin celebrat decât fiul său, Korzeniowski a lăsat o operă remarcabilă, în principal poezie și dramă, care reflectă atât tendințele romantice, cât și pe cele realiste ale timpului său. Piesele sale se ocupă de teme legate de identitatea națională, nedreptatea socială și situația oamenilor de rând, inspirându-se frecvent din peisajele și tradițiile populare ale Munților Carpați, populați de gorali. „Karpaccy Górale” (Munteanul din Carpați) este o dramă în trei acte publicată în anul 1840, și care se remarcă ca un exemplu puternic al angajamentului său artistic față de dinamica culturală și politica singulară a regiunii. Această piesă depășește o simplă poveste. Este o operă complexă care reflectă tensiunile sociale ale Poloniei împărțite din secolul al XIX-lea, între Rusia și Austria, concentrându-se asupra poporului huțul opresat și asupra luptei acestuia împotriva realităților dure ale dominației austriece, precum și o expunere a conflictelor interne care oglindeau situația politică mai amplă din Polonia acelei epoci. Stilul dramatic al lui Korzeniowski combină idealurile romantice cu o abordare realistă în curs de dezvoltare, folosind cântecele populare și portrete realiste ale vieții huțule sau „gorale”, pentru a spori impactul narațiunii. Contextul istoric și geografic este cuprins în Carpații Păduroși, partea estică, adică în Galiția, aflată sub stăpânirea habsburgilor. Pentru a aprecia pe deplin „Goralul din Carpați” sau într-o traducere minuțioasă „Munteanul din Carpați”, prefer o înțelegere aprofundată a contextului istoric al momentului care este esențial. Trama acțiunii este plasată în Galiția, o regiune din sud-estul Poloniei aflată sub dominația austriacă a Habsburgilor pe durata vieții lui Korzeniowski. Galiția era o regiune cu o diversitate etnică și culturală semnificativă, cu polonezi, ucraineni și valahi gorali coexistând, adesea în condiții tensionate. Această diversitate, alături de prezența generală austriacă, a modelat puternic atmosfera socio-politică a vremii. Piesa se concentrează în mod specific asupra poporului huțul, un grup etnic distinct care locuiește în Munții Carpați. Huțulii sunt un amestec etnic slavo-român distinct și erau cunoscuți pentru independența lor, tradițiile populare puternice, precum și pentru legătura profundă cu teritoriul montan. Această identitate culturală unică era adesea în conflict direct cu administrația austriacă prevalentă și cu încercările acesteia de asimilare. Drama „Munteanul din Carpați” a fost inspirată totuși din evenimente reale care au avut loc în orașul Żabie (azi Werchowyna), precum și din motivele nedreptății populare, unde tânărul goral Antoś Rewizorczuk, după ce și-a ucis inamicul personal, Prokop, a devenit apoi strâns cu ușa un proscris urmărit de autoritățile austriece. Mama lui moare de disperare, iar logodnica lui este ucisă de tutorele ei. Subiectul piesei este abordat literar în stilul tragediei grecești.

Practicile de recrutare militare austriece, precum și nedreptățile sociale flagrante cu care se confruntau goralii formează fundalul multor conflicte centrale ale piesei. Integrarea cântecelor populare pastorale în dialogul și narațiunea piesei evidențiază importanța culturii lor, subliniind rezistența și reziliența acestora în fața opresiunii. Aceste cântece nu sunt simple elemente decorative, ele contribuind semnificativ la tonul emoțional și la dezvoltarea tematică. Alegerea cântecelor și modul în care sunt integrate sunt indicatoare ale intenției lui Korzeniowski de a-i prezenta pe huțulii în mod autentic, atât ca indivizi, cât și ca un format colectiv care întruchipează un spirit de sfidare și curaj în fața regimului politic opresor. „Munteanul din Carpați” achiesează mai multe teme subsidiare. Cea mai importantă este lupta pentru identitatea națională pe fundalul dominației străine.

Personajele piesei se luptă cu propriul sentiment de apartenență în mijlocul presiunilor dominației externe. Această temă este complicată în continuare de conflictele interne din comunitatea huțulă, dezvăluind natura pluralistă a identității naționale sub presiunea politico-militară și economică. Motivul opresiunii și al rezistenței este omniprezent în piesă, fiind o caracteristică a acesteia, un laitmotiv. Sistemul de recrutare militară austriac, prezentat cu un realism dur, reprezintă o amenințare externă semnificativă asupra libertății goralilor. La fel și în partea „românească” a Bucovinei, unde colegii lui Cipirian Porumbescu erau recrutați la oaste. Răspunsurile personajelor la această opresiune variază de la o sfidare discretă până la o rebeliune deschisă, reflectând diversele modalități prin care indivizii se descurcă în fața adversității. Piesa explorează teme legate de dragoste, familie și dreptate în limitele acestui mediu aspru, aproape ostil. Subiectul romantic dintre Antoś și Prakseda, deși emoționant, servește ca o contrapondere al conflictelor politice mai largi. Relația lor subliniază fragilitatea fericirii personale pe fundalul agitației sociale. Sfârșitul piesei, deși tragic, nu se ferește de expunerea ambiguităților morale complexe din conflictul central. Antoś, protagonistul central al piesei, este un personaj complicat și complex. El întruchipează atât puterea, cât și vulnerabilitatea poporului huțul. Idealismul său inițial se ciocnește cu realitățile dure ale situației sale, obligându-l să facă alegeri dificile care, în cele din urmă, îi definesc arcul narativ. Pare un Iancu dn Apuseni. Antoś reprezintă spiritul rezistenței, dar evidențiază și potențialul atât al eșecului individual, cât și al celui colectiv. Celelalte personaje importante contribuie la bogăția tematică a piesei. Prakseda, iubita lui Antoś, este un simbol al speranței și al rezistenței morale. Devotamentul său neclintit față de Antoś, în ciuda pericolelor cu care se confruntă, subliniază puterea durabilă a conexiunii umane în mijlocul greutăților. Personajele opuse, cum ar fi Prokop, crud și oportunist, servesc la evidențierea nedreptăților sociale care alimentează conflictul central. Portretizările nuanțate ale acestor personaje contribuie la tensiunea dramatică și la profunzimea emoțională a piesei. Personajele secundare, inclusiv mama lui Antoś, Marta, nu sunt simple personaje secundare. Ele reprezintă comunitatea gorală mai largă și suferința colectivă a acesteia sub opresiunea austriacă. Reacțiile lor la situația lui Antoś dezvăluie costul emoțional al violenței politice și al nedreptății sociale. „Munteanul din Carpați”, în ciuda sfârșitului tragic al dramei are o semnificație în durata lungă a istoriei. Oferă un portret captivant și comprehensiv al unui anumit timp și loc, dezvăluind realitățile sociale și politice complexe cu care s-a confruntat poporul goralilor sub dominația austriacă. Utilizarea cu măestrie a mijloacelor literare de către Korzeniowski, în special integrarea cântecelor populare și prezentarea realistă a personajelor, face din această piesă un exemplu important al îmbinării stilurilor romantice și realiste în literatura poloneză. Ester o piesă de rezistență a dramaturgiei poloneze. Piesa servește ca o acuzație puternică împotirva exploatării și ocupației străine, precum și o mărturie a rezilienței spiritului uman. Este un exemplu care evidențiază caracterul liber al valahilor gorali. Relevanța de durată a piesei izvorăște din explorarea atemporală a temelor fundamentale ale identității, justiției și a costului uman în comunitatea muntenilor gorali. Piesa de teatru reprezintă și un document istoric valoros care oferă informații despre experiențele grupurilor marginalizate, pastorale și tradiționale sub regimurile opresive, oferind totodată o narațiune captivantă care rezonează cu publicul chiar și astăzi. Cercetări suplimentare asupra climatului socio-politic al Galiției din secolul al XIX-lea, precum și o analiză comparativă detaliată cu alte opere ale dramei romantice și realiste poloneze, ar putea aduce în continuare semnificația literară și istorică a „Munteanul din Carpați” de Korzeniowski, ce reprezintă un tablou demografic și sociologic al valahilor gorali. Și azi piesa se joacă cu succes pe marile scene de teatru ale Poloniei.

Departe de un altfel de pod de flori…

Data: 19 mai 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Deloc cinic, chestiunea care ar trebui sa ne frământe, dacă vom începe a achiziționa puncte, noduri și infrastructuri strategice din Republica Moldova (fără a fi și părți ale unei ReUniri) este dacă acest lucru va fi, într-adevăr, în interesul nostru și al fraților noștri, ori, de fapt, al UE, în speță al unuia dintre șacalii ei care vrea să-și facă un imperiu colonialist-umbrelă peste Moldova și România, sau, în fapt, al Ucrainei… Mai ales că, deși nu este încă membră „cu acte” a Uniunii Europene, pare că în Moldova s-au făcut deja planurile acelor privatizări „imperioase” pentru „aquis” -ul și statutul ei (viitor?), repetându-se, într-o altă configurație desigur, planul de dezindustrializare (mai puțin, pentru că nu prea există), de acaparare a piețelor de desfacere folositoare UE (într-o proporție modică totuși față de nevoile UE-Ucraina) și de prioritizare a distribuției resurselor Moldovei (aici se poate discuta îndelung). Pentru că despre toate acestea va fi vorba în Europa de mâine (de mâine și, mai ales, pentru mâine doar din perspectiva intereselor coloniale). Doar că, față de calapodul în care am fost noi puși și tratați în „pedigree” -ul european trasat, în Republica Moldova nu se va mai uzita de problema degrevării „prin privatizări” a mormanelor de fier care ar apăsa chipurile bugetele statului… A trecut acea perioadă „romantică” a modului de aderare… Acum, pretențiile vor fi fățișe, iar colonizatorul, aflat la butoane pe mandatul lui de rocadă, va fi mai agresiv economic (dar și militar)… Pentru că „jocurile” sunt mai dure, nevoia de resurse, de materii prime și de piețe de desfacere fiind din ce în ce mai acută… De altfel, un mare semn de întrebare este dat chiar de implicarea noastră în această privatizare într-un moment în care administrația fluvială de la noi (care ar urma să devină acționar majoritar al portului din Republica Moldova) a fost „descopertată” de rolul său în interesul economic național, fiind pusă în folosul ucrainean…

Sigur, am putea totuși vorbi și despre un „atu” care s-ar putea contextualiza geostrategic prin implicarea noastră în achiziționarea unor infrastructuri din Republica Moldova. Un atu vizibil cel puțin în cazul infrastructurii portuare de la Giurgiulești, nod logistic de importanță strategică în Republica Moldova, vizat de interesele Europei… Pentru că am putea privi acest pas ca fiind o măsură prin care UE ar securiza un punct strategic în fluxul de transport naval fluvial și maritim (inclusiv militar) de mâine, Giurgiulești fiind nu doar singurul port moldovenesc accesibil navelor maritime, dar și amplasat strategic pe Dunăre, între România și Ucraina. Astfel, privind strict din perspectiva logistică militară, acest pas ar putea fi acea pavăză prin care, dacă rușii vor agresa cândva Republica Moldova, venind spre gurile Dunării (într-un clește pe care îl vor închide după ce Ucraina își va arata din nou partea rusofilă, cel puțin în partea ei de est), s-ar constitui un scut pentru a evita ca portul moldovenesc să aibă soarta Odesei din timpul războiului… Asta pentru că, avându-ne pe noi acționari majoritari, zona ar putea deveni o sferă nu doar sub protecția și interesul UE, ci și sub umbrela de apărare a NATO. Iar rușii nu ar mai putea „împinge” drone pentru atacuri fără a fi, nu doar la limita, ci, prractic, în interiorul justificat al activării de către Alianță (poate la acel moment cu Franța la comandă!) a „articolului 4” din Tratat (ce poate fi invocat ca mijloc de intervenție când „integritatea teritorială, independența politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințată”)… Dar asta ar fi o variantă de lucru dacă am avea diplomați și bărbați de stat… Dar nu mai este cazul într-o Europă a politicienilor în colanți…

Oglinda unei națiuni: între măscărici și valori uitate…

Data: 19 mai 2025 by Lucian Ciuchiță

Timp de 35 de ani, România a fost condusă de o pleiadă de personaje caricaturale, indivizi pentru care lipsa de scrupule a devenit singura constantă. Acești actori jalnici ai scenei politice nu doar că și-au însușit puterea, dar au transformat-o într-o afacere de familie, într-un monopol cinic asupra destinului unei națiuni. Le vedem chipurile aproape zilnic, ni se impun pe ecrane, sunt filmați și difuzați pentru orice absurditate pe care o rostesc, căci fiecare gafă devine, paradoxal, capital de imagine. Într-o lume în care notorietatea înlocuiește competența, fiecare inepție le aduce voturi, fiecare bâlbă devine spectacol, fiecare moment de stupiditate – un nou strat de ciment în edificiul lor politic. Afacerea lor? O combinație de inginerii financiare și jaf legalizat. Într-un dans pervers cu statul, primesc pe tavă contracte publice, exploatează resursele, redistribuie sărăcia și își împart prada, lăsând în urmă o țară ruinată. Serviciile le sunt aliat și călău deopotrivă, unelte perfide de șantaj cu dosare pregătite la nevoie, menținând astfel un echilibru toxic al corupției.

Dar ce-i protejează cu adevărat este scutul imunității. Orice abuz se prescrie, orice furt devine anecdotic, orice crimă împotriva interesului național este ascunsă sub preș până la uitare. Între timp, sfidarea devine normă, iar lăcomia – o virtute. Nu există competență, doar setea de bani, ridicată la rang de inteligență, deși adevăratele idei vin din umbră, de la cei care, spre ghinionul lor, chiar au carte, dar sunt condamnați la un rol secundar.

Și pentru că populismul vinde, sunt evlavioși când trebuie, fac pelerinaje televizate, sărută icoane și se închină teatral, știind că imaginea contează mai mult decât credința. Dar dacă cineva îndrăznește să le calce moșia fără „taxă de protecție”, devin brusc intransigenți, neiertători, torționari ai celor care nu se supun regulilor lor de clan. În zonele sărace sunt regi. Acolo unde disperarea naște dependență, ei cultivă supunerea cu promisiuni, ajutoare și pomeni electorale, pentru ca mai apoi să distrugă orice urmă de civilizație. Pentru ei, politica nu este decât un mijloc de a-și satisface interesele personale, o afacere profitabilă sub masca „binelui comun”.

Așadar, eu cu cine mă identific? Cu niciunul dintre ei. Cu niciun produs al acestui sistem stricat, unde singura ideologie este profitul, iar singura loialitate este față de camarila care asigură accesul la resurse. Dar dacă nu mă regăsesc în această faună politică, ce rămâne de făcut? Să continui să sper? Să caut în afara acestui cerc vicios? Sau, poate, să-mi pun întrebarea: România mai are cu cine să se identifice? Dacă ar fi să ne uităm în jur, în afara politicianului corupt care dictează ritmul decăderii naționale, ce ne mai rămâne? O menajerie mediatică de personaje care, în loc să inspire, caricaturizează orice urmă de bun-simț. Avem „vedete” de televiziune care, în loc să fie voci ale culturii și spiritului critic, sunt doar niște marionete gălăgioase, agramate, tunate până la grotesc, produse artificiale ale unui sistem în care forma contează infinit mai mult decât fondul. Guristele noastre fac spectacol din nimic, iar doamnele „en vogue” discută cu o prețiozitate ridicolă despre sex, paranormal și horoscop, ca și cum acestea ar fi temeliile oricărei dezbateri serioase. Apoi, îi avem pe măscăricii cu pretenții de intelectuali, indivizi fără vreo operă reală, fără gânduri proprii, dar cu un ego care ar putea eclipsa orice om de valoare. Ei își construiesc imaginea pe poleiala unei pseudo-profunzimi, pozând în genii neînțelese, deși în realitate nu sunt altceva decât niște epigoni cu pretenții de filosofi.

Cât despre filme, să nu cerem prea mult – generația actuală de regizori pare a fi lipsită de talent, dar compensează prin alinierea la tendințele dictate de cercuri culturale obscure, unde premiile se câștigă mai degrabă prin aliniere ideologică decât prin merit artistic.

Și atunci, în lipsă de altceva, cădem periodic în nostalgia trecutului. O găselniță care revine recurent, ca un refugiu în fața crizei identitare. Dar, când încercăm să ne agățăm de trecut, o facem cu jumătate de măsură: ne mândrim cu Eminescu, Blaga, Enescu, Eliade, Cioran, Ionesco, Palade, Coandă, Brâncuși, Țuțea – adevăratele valori ale culturii și științei românești – dar uităm un detaliu esențial: unii au fost nevoiți să plece din România pentru a putea crea. Strălucirea lor a luminat din alte colțuri ale lumii, iar noi nu am făcut nimic pentru ei, nici atunci, nici acum.

Și atunci, dacă ne revendicăm identitatea prin trecut, ce facem cu valorile contemporane? Așteptăm să vină alții să le recunoască? Le împingem spre exil, ca pe cei de dinainte? Sau, mai grav, le îngropăm în indiferență, în timp ce ne complacem în consumul de nonvalori? Întrebarea nu mai este doar „Eu cu cine mă identific?”, ci „Ce mai reprezintă România astăzi?” Dacă ne uităm în jur, vedem doar spectacolul degradării, dar dacă privim mai atent, poate că undeva, în umbră, există încă speranță. Doar că pentru a o recunoaște, trebuie mai întâi să deschidem ochii.

Eterna sufragerie a sistemului mafiot. România de balamuc…

Data: 19 mai 2025 by Zoe Dantes

Așa a ajuns România azi. O eternă sufragerie în care se fac și se desfac tot felul de ițe ale bordelurilor politice. Gazda rămâne în continuare mizerabila matroană UE. Binecuvântătoarea loviturii de stat în formă continuată. Cocoana, care de frica cătușelor lui Patel, este în stare de orice pentru a ascunde cât mai multă vreme hoția marafeților băgati în buzunarele-i adânci, marafeți livrați de fraierii UE cu ocazia seringilor și slavei. Matroana a dat undă verde prin creearea unui precedent electoral periculos, dictatorial pentru țările în care un potențial candidat la președinție amenință „statul de drepți”. Vezi ce a făcut Erdogan ieri cu primarul Stambulului. Doar că turcii nu sunt imbecili. Au năvălit pe străzi blocând orașul, într-un mare deranj. Mă gândesc totuși, că vor vizita Stambulul și băieții din Van. Și atunci să te ții! În România, eterna sufragerie a sistemului mafiot, încearcă să livreze niște morți, ca fiind vii, reșapați și vopsiți independenți și mai ales suveraniști. Bine că murim! E singura concluzie. Papagalii independenți, cu Hristos în gură și cu steagul albastru galben cu stele, zis și progresist sadea al UE, înfășurat pe dosurile slinoase, bine și pe părul proaspăt tuns și spalat după zece ani al lui Muc ce mic, ne sare în ochi. Ne pleznește de ne vine să strigăm toți Slavă! Doar că slava s-a dat bătută că a venit vremea. Între marele blond și ursul de la Est, slava va fi făcută harcea parcea, bucățită și terfelită după cum merită actorul ratat, șobolanul de la Kiev.

Din eterna sufragerie, singurul care nu a putut să răzbată a fost păpușa lui Teszari, zis și sprâncenatul cu apucături de președinte. Deși nu e nimic. Are ca avangardă pe Muc cel mic, independentul, care oricum toată cariera expirată a fost săgeată a cuiva. Nici nu mai are importanță a cui. Azi, cu voia dvstră, e a lui „să trăiți bine” și ai oamenilor lui. „Cinstiții” care au condus România spre dezastrul în care se află acum. Rămași și conservați și zece ani la dulap. Gașca a fost completă. Ei au condus România 20 de ani.

Restul candidaților „independenți” au în spate toate fantomele trăgătoare de ițe, cu haznalele media aferente, cu lătrăii din dotare și mai ales cu ajutorul „corect politic” al UE. Păcat că am rămas fără tiripliciul de la Ștefan Gheorghiu. Dădea un aer exotic listei. Atât cât poate fi de exotică patologia. Ăsta a rămas să facă contestații doar la ambasada SUA. În rest a făcut peste tot. Grupul de la Cluj ne livrează pe suveranistul de rit nou, cu șapcă și discurs de independent, el având în spate o adevărată armată de șoșonari autentici, școliți pe vremea lui Cozmâncă. Dacă mai știe cineva cine a fost. Acela care a organizat FSN ul pe vremea lui nea Nelu. O armată tăcută care scotea voturile necesare din urne. Azi toată armata asta s-a poziționat în spatele „independentului cu șapcă”, probabil spunându-le peneliștilor, adică celor cu drumul penețecedului în istoria modernă: „Ba pe a mă-tii!”. Așteptând cu mare înfrigurare să-l debarce de la timonă pe pesedistul progresist cu covrigul și pisica din dotare.

Restul listei nu mai merită discutată. Au fost deja aruncați la câini. Figurație și idioți utili în cazul în care e nevoie de anulare a alegerilor. Din nou. Piticul de grădină al lui Basescu, zis și S. Mureșan, uns europarlamentar de pe vremea matelotului, ne-a anunțat că dacă va fi nevoie, adică nu iese Muc cel mic, ne vâră iar boții, trolli și mai știu eu ce bazaconii ca să stăm liniștiți și să nu vrem altceva. Că doar vă conduce micron al Franciei, ce naibii. Faceți o spirală a la Misa Bivolaru cu Cioloș în frunte. Cum se chema partidul ăstuia? Ăla cu 3 membri? Cu individa aia de vă zicea că nu o să mai aveți nimic da’ o să fiți fericiți?! Aha, Reper! Păi da! El e viitorul vostru reper de țară. Băgat acolo să-i înjure pe ăia de dincolo de ocean. Și să-l iubiți pe micron și politica lui. E bine! Să aflați totuși într-un final dacă sunteți femei sau bărbați. Și să schimbați drapelul cu unul curcubeu. Despre Simion și Aur nu mai e nimic de zis. Este singura variantă rămasă bazinului electoral autentic suveranist al lui CG. Să-l întrebăm pe Simion, de guru Becali, zis și Împăratul, trompeta guzganului rozaliu care nu se dezice. Se vrea păpușar în continuare. Dacă Simion nu se dezice de acest individ public, nu-l văd bine. Dacă așteptați ca Georgescu să iasă public și să spună că-l susține pe Simion, înseamnă că nu ați înțeles nimic din ce s-a întâmplat în timpul loviturii de stat în formă continuată. Omul nu are cum să facă asta. Ar fi ca o acceptare a încălcării Constituției prin lovitura de stat dată de instituțiile statului. Nu se poate!

Vouă nu vă rămâne decât protestul! Pe 26 martie 2025. Indiferent dacă în SUA se investighează această lovitură de stat după cum ne spune thediplomaticaffairs.com… În speță, ancheta vizând pe Blinken, O’Brien, Odobescu, Iohannis și Ciolacu. Vom vedea cât e de reală afacerea cu ancheta serviciilor secrete americane. Însă să te bazezi ca nație pe alții nu e sănătos. Așa că nu ne rămâne decât să ne cerem drepturile în stradă, sau să tăcem dracului acceptând eterna sufragerie a statului mafiot. Așa că nu vă mai plângeți! Oportunitatea de a vă lua țara înapoi după 35 de ani stă în mâinile voastre, nu în ale americanilor. Dacă aveți sânge o să o și faceți. Strigând un singur slogan! „TURUL 2, ÎNAPOI!”. E singura variantă! Cu riscul de a fi făcuți din nou proști, nespălați, retrograzi, putiniști, legionari etc., de toate conservele progresiste ale sistemului mafiot. Da! Proști, nespălați, retrograzi, da’ mulți! Și hotărâți să vă recâștigați țara! Și să spulberați sufrageria mafiotă pentru totdeauna. În frunte cu ăla de la Cotroceni. Ăla etern de la SPP. De ce? Pentru că pionii împreună dau puterea regelui! Domnul să vă miluiască!