Bătând cuie de ferpar în pereții culelor…

Dacă ar fi fost o grămadă de fiare de artă „modernă”, kitsch postmodernist(!), și ar fi purtat și semnătura unui lgbist, sigur s-ar fi găsit bani… Și dacă erau niște bolovani strânși din albia unui râu, dar ar fi avut amprenta unui pseudoartist… „papal”, ar fi fost mai prețuite… Dar nu o cetate… Nu o culă… Nu o zidire din patrimoniul național… Și la ce altceva să te aștepți în țara în care Eminescu nu mai are loc nici în debaralele patibularilor, ăia cu aere de greieri ce nici măcar nu cântă veri întregi, ci doar se scălămbăie pseudofilosofic și asocial, în țara în care Topârceanu este adaptat după un new political cultural, în țara care unul care scurmă rime la comandă, fleici versificate de internet, face flick-flick prin manuale?…

La ce patrimoniu am avut, ar fi trebuit să înființăm un minister dedicat averii noastre culturale… Nu debarale departamental-bugetare care să ne decidă rostul cultural… Rostul și viitorul ca națiune, dar nu ca mândră continuitate a ceea ce am fost, ci amprenta tot mai ștearsă a unei identități dezidite din coloana neamului, acolo unde am pus cauciuc și trestii plecate în bătaia vânturilor… Suntem în țara în care nu s-au găsit bani pentru „pietrele” lui Brâncuși, dar am adus o crăpătură de zid berlinez pentru închinare academică, suntem în țara în care valorile de patrimoniu sunt reclasate de brokerii unor case de licitații…

Ce mai contează însă astăzi? Probabil, orice altceva, dar nu istoria noastră, nu vestigiile, nu însemnătatea pentru noi ca formare și devenire a patrimoniului național în panteonul pe care oricum nu-l (mai) lăsăm generațiilor ce vin, ci valoarea de vânzare, de târguială a esenței de altădată.

O culă reper pentru identitatea noastră, Cula Greceanu de la Măldăreşti, clădire-simbol a istoriei românilor, ridicată în vremea lui Mihai Viteazul, a ajuns obiect de mezat prin refuzul ministerului (a)culturii de al achiziționa în favoarea unei agenții de licitații… Dar de unde acest drept al Ministerului Culturii de a refuza preemțiunea unui monument simbol pentru istoria românilor? Cine decide în fapt când vine vorba de patrimoniul nostru? Unde se iau aceste decizii, pentru că, în mod tot mai evident, nu la nivelul acelor instituții cu rol în protejarea patrimoniului?.

Avem nevoie de un Minister al Patrimoniului Național. Unul care să inventarieze ceea ce mai există. Ceea ce nu a fost încă atât de înstrăinat încât nici numele lemnului din care a fost sculptată o icoană să nu se mai cunoască. Și da, felicitări acelei autorități locale vâlcene care încearcă să achiziționeze cula… Dar unde sunt banii noștri de fond național pentru salvarea patrimoniului? Unde s-au dus banii colectați din timbrele literare, din vânzarea și mezarea unor drepturi de autor?…

Așadar, se impune ca în parlament, în regim de urgență chiar, să fie adoptată o lege a protejării patrimoniului cultural, dar nu pe principiul „se va face cândva”, ci prin stabilirea obligației ca orice declasare, orice anunț de nepreemțiune al statului pentru un monument să facă obiectul unei legi. Altminteri, nu ne va mai rămâne nici pământul pe post de bun patrimonial… Căci acești venetici îl vor vinde, chiar cu drept de preemțiune!, acelora care au cumpărat pe nimic părți din patrimoniul nostru cultural… Și să nu ajungem ca totul să răsune doar a jalnică bătaie în dunga unor amintiri… Precum o ultimă bătaie de cui în sicriul unei țări…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*