Timpul, în copilărie. O fericire fără de Timp

Copilăria este Ţara Fericirii noastre, eliberată de constrângerea Timpului. Am avut şansa, în copilărie, să mă raportez la Timp. Mergeam câteodată cu mama la vecinii de peste drum de noi, la badea Iacob şi lelea Anuţă şi, deoarece erau mai înstăriţi decât noi, eram fascinat de tot ce aveau în casă, dar cel mai mult de ceasornicul cel mare cu pendulă, de pe peretele dinspre drum şi dinspre noi, aşezat la mijloc, între cele două geamuri mari. Avea un sunet care dădea interiorului casei o distincţie nemaipomenită. Eu îl vedeam că mai degrabă oficia trecerea Timpului, decât o măsura. Şi dacă oficia – văzut astfel de mine – îşi pierdea importanţa de a mă racorda la clipele măsurate de el obiectiv.

Din perspectiva mea de copil, aveam măsura, mai bine zis nemăsura vieţii sufleteşti într-o uriaşă fericire de a trăi, tulburată doar de vreun eveniment meteorologic mai ostil: o „vreme mare” ameninţătoare, cu nori negri ca de sfârşit de lume sau de vreo întâmplare nefericită din viaţa satului, rară, de altfel. Nu eram, aşadar, captivul unui timp cronologic măsurat mecanic. Ceasornicul vecinilor avea parcă şi altă menire, inclusiv prin aspectul lui vechi, aceea de a oficia prezenţa unui trecut fericit al lui badea Iacob şi al lelii Anuţă din epoca tinereţii lor, nemaipomenit de strălucitoare în mintea mea, scăldată în aura lumii româneşti interbelice, de o prestanţă a românismului şi a culturii noastre la superlativ.

Aflându-mă, deci, în Imperiul Fericirii, Timpul era extrem de dilatat. Timpul real, cel împărţit în secunde, minute şi ore, de peste zi, era jalnic în micimea lui, văzut de acum, funcţiona parcă cu totul arbitrar şi chiar pornit să tulbure apele Timpului meu cel uriaş, populat de o viaţă sufletească fixată pe coordonatele Eternităţii, dar care avea câteodată şi defectele şi răutăţile lui, când mă trezeam, suferind de dor, că prea mult trece până vine mama, până vine tatăl meu de la lucrul câmpului. Atunci acest timp uriaş avea caracterul unei osânde, dar găsindu-mi ceva de joacă, reveneam la fericire. Trecerile la diferite stări sufleteşti nu erau atunci catastrofale, copiii uită repede o stare sufletească “grea”, găsesc atâtea posibilităţi sufleteşti de a inventa noi şi noi fericiri. Aşadar, ceasornicul cel mare al lui badea Iacob nu era, pentru mine, legat de Viaţă, ci de oficierea aproape mistică a unui Timp pierdut, al unui timp fericit de cândva, al vecinilor mei, sunetul lui nu era parcă mecanic, ci acordul magic al acelui Timp. Evident că în copilărie operăm doar cu simţul cel puternic al intuiţiei. Nu sesizăm atunci – nici nu se punea problema – că am putea avea un Timp limitat, un timp dat nouă, de cum ne-am născut, măsurat de ceasornic fără milă. Atunci ceasornicul era atât de paşnic şi de bun încât nu-şi arăta adevărata faţă, mă lăsa cufundat în ne-timp, liber şi nesubjugat de tirania lui. Dimensiunea, extinderea spaţiului sufletesc al Fericirii era enormă. În deşert bătea ceasornicul din copilărie, cu pendula sa, pentru mine, ca să mă avertizeze că există o durată pentru fiecare dintre noi. Mai degrabă mă temeam de vreme, „vreme mare”, „vreme rea”, decât de Timp.

Vremelnicul nu exista în Imperiul Fericirii, decât doar pentru minunata şi generoasa Natură, care înverzea, înflorea, rodea şi se desfrunzea, nu exista şi pentru mine şi pentru cei din anturajul meu. Totul era clădit pe coordonatele nemuririi, împodobită numai cu simţăminte nobile şi emoţii frumoase şi puternice cu care ne hrănim sufletul, zi de zi, în copilărie. În căutarea lor, voinţa noastră este nesăţioasă. Acesta era şi sensul existenţei noastre pe lume, de a fi mereu fericiţi, într-un mediu cosmic, familial şi social plin de dragoste şi de ocrotire pentru noi. Bătăile de pendulă ale ceasornicului se reduceau deci la un rol estetic şi aproape magic. Noi, copiii, continuam în jocurile noastre oficierea Vieţii generaţiilor anterioare, le imitam experienţa trăirii, ne era un dor inexplicabil de trăirea lor fericită şi le urmam paşii de cândva. Aşa eram noi de fericiţi atunci, în satul copilăriei mele, când aveam deasupra existenţei noastre doar veghea părinţilor şi a celorlalţi dragi care ne iubeau, iar Timpul, fiind atât de dilatat, parcă nici nu era timp, ci o eternitate vie, plină de sentimentele năvalnice ale dragostei noastre de viaţă. De fapt, în lumea satului copilăriei mele nu exista timp, ci Vreme. De câte ori, mama ne îndemna să nu ne pierdem vremea pe undeva, la joc sau „la poveşti”, sau cu o treabă fără importanţă, când este alta mai urgentă. De câte ori zicea în mod şfichiuitor: „Ai vreme…!”, când ne lăudam cu vreo ispravă de mică importanţă din perspectiva dumisale. Oamenii satului meu ziceau: „Pe vremea când trăia mama/ buna/moşu…” sau „Pe vremea mea nu erau atâtea răutăţi…” Vremea invocată de oamenii dragi ai satului meu nu era un timp sec, mecanic măsurat de ceasornic, ci o durată bună a vieţii lor sau a cuiva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*