Luceafărul luminând puternic strada Bob

– proză istorico-fantastică (fragment) –

Într-o frumoasă zi de vară a anului de graţie 1864, spre amiază, când razele soarelui erau parcă mai strălucitoare decât oricând, la 7 august, pe strada Bob (cu denumirea actuală) din Cluj se pornea un alai de nuntă ca-n poveşti. Mirele era un distins profesor universitar, de origine din Feleacu, de lângă Cluj, dar stabilit în Târgul Ieşilor, în Moldova, pe numele lui Ştefan Micle, iar mireasa, de o feminitate şi frumuseţe care răpeau şi astrele, nu era alta decât Veronica, pe numele ei întreg Câmpeanu Ana Veronica, originară din mândrul târg grăniceresc al Năsăudului. Trăgeau clopotele Bisericii Bob de sărbătoare, într-un dangăt solemn, soarele lumina puternic strada şi frasinii din curtea casei parohiale, care se legănau uşor la adierea unui vânt ce aducea binefăcătoarea răcoare, flori de trandafir, cu mirosul lor plăcut, atârnau ghirlande la poarta de la intrarea dinspre stradă şi toată lumea era fericită de zâmbetele fermecătoare şi pline de viaţă ale mirilor, care erau însoţiţi de o aleasă lume românească a Clujului, dar şi de ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, coborâţi din Feleacu, mai ales din ramura familiei Micle, împreună cu judele satului lor, şi de ţărani din partea miresei, veniţi tocmai din capitala districtului românesc al Năsăudului. A fost una dintre cele mai faste zile ale românilor clujeni, care s-au grăbit să participe la o nuntă însemnată, presimţind parcă şi ei că evenimentul va rămâne consemnat şi în istoria noastră literară. Dar, acestui „pământ rătăcitor” i-a fost dat, mai târziu, să nască o iubire cu mult mai mare şi mai luminoasă, aceea dintre Eminescu şi Veronica Micle.

*

După ce am citit însemnarea cununiei din registrul parohial de stare civilă al Bisericii Bob, emoţionat de această legătură directă cu trecutul şi indirectă cu marele poet naţional Mihai Eminescu, am avut un vis interesant. Eram parcă, într-o seară, în turnul Bisericii Bob şi într-o chilie îngustă şi prăfuită era o ladă veche de lemn plină de manuscrise şi o masă luminată de o ferestruică aşezată spre sud, pe care era o călimară de tip vechi şi o pană. M-am uitat în lada cu manuscrise şi am întâlnit un caiet frumos, scris caligrafic de preotul care i-a cununat pe Ştefan Micle şi pe Veronica. Manuscrisul era intitulat Visul meu.

Am reuşit să citesc textul integral, cu următorul cuprins: „Trecuseră câţiva ani buni de când am cununat pe domnul profesor universitar de la Iaşi cu tânăra şi frumoasa lui soţie la începutul lunii august 1864. Ţin minte anul, pentru că atunci, noi, românii, eram victorioşi în alegeri şi dominam Dieta Transilvaniei de la Sibiu, având mari speranţe în viitorul nostru. Dar, cununia aceea era parcă de neuitat şi un vis m-a urmărit mult în viaţă după aceea. Trebuia parcă să repet cununia. Se însera, şi Luceafărul de seară lumina feeric toată strada noastră şi curtea Bisericii noastre. Mireasă era parcă aceeaşi, tânără şi frumoasă ca o zână şi în părul bogat parcă scăpărau cununi de stele. Mirele, cu o figură hieratică, frumos şi el, venea parcă de peste mări şi ţări. Mireasa îl aştepta lângă biserică şi el venea alene, de parcă paşii nu-i atingeau pământul şi lumini izvorau împrejurul lui. Avea ceva nepământean în toată fiinţa lui. O privea pe aleasa inimii lui cu un surâs fermecător şi doar cu lumina lui o mângâia pe fată. Genele ei dulci erau şi mai strălucitoare la mângâierea luminii lui şi obrajii-i erau ca o văpaie de îmbujoraţi. Privirile lor se încrucişau cu o patimă „fără de saţ” de puternică, dar ceva îl oprea pe el să se apropie. – Vino! I-a zis ea cu mâinile întinse. Mai ai câţiva paşi până la mine.

Mă întrebam, oare cum ar fi ca o iubire să trăiască atâtea „veacuri multe”, până la nesfârşit, adorată de o întreagă lume şi locuind în „palate de mărgean”, când totul pe lume e doar atât de trecător şi timpul ne fuge printre degete. Şi apoi de unde să obţin eu dezlegarea pentru această cununie. Aşteptam în zadar de la cineva o dezlegare, când lumina s-a făcut deodată şi mai mare, ca ziua, şi totul a dispărut din curtea bisericii noastre, cu miri cu tot, iar eu eram orbit de acea lumină, furioasă parcă pe indecizia mea. M-am trezit atunci brusc şi flăcările lumânării aprinse, căzute de pe masa din turn, ardeau nişte haine vechi uitate în turn de preotul cel bătrân, de era să se întindă focul cu repeziciune. Scriu toate acestea ca să se ştie că de atunci Luceafărul de seară mi se pare că luminează mai intens uliţa Bisericii noastre”.

*

Încă nu m-am trezit din somn, după lectura acestei însemnări, gândindu-mă că poate preotul va fi citit „Luceafărul” lui Eminescu din Almanahul Societăţii Academice „România Jună”, apărut în 1883 şi va fi ştiut de iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle. De multe ori traversez strada Bob, seara, spre staţia de pe Memorandumului. Mă gândesc adeseori, ca şi alţi clujeni, la iubirea neîmplinită a lui Eminescu faţă de frumoasa Veronica Micle a cărei mari speranţe de iubire sunt legate de această veche uliţă a Clujului de demult.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*