În lumea satelor…

A fost pentru mine un adevărat miracol să pot pătrunde în lumea satelor româneşti din comitatele Cluj şi Turda din secolul al XVII-lea. Se păstrează registrele cu procesele judecătoreşti de atunci, pentru comitatul Turda începând cu anul 1603, iar pentru comitatul Cluj puţin mai târziu, de pe la 1620. Este epoca cea mai puţin cunoscută a vieţii administrative şi judecătoreşti a comitatelor transilvane. Am pornit să caut urme de viaţă despre Silivaşu de Câmpie din acea epocă. A trebuit să învăţ paleografie singur, literă de literă, şi tipuri ale aceleaşi litere, pentru că manuscrisele sunt făcute de alte şi alte persoane.

M-a bucurat nespus, în paşii mei de cercetare, găsind atestări despre românii din Câmpia Transilvaniei şi despre cei din zonele de munte ale acestor comitate din această perioadă. Comitatul Cojocna (Cluj) se întindea pe o fâşie de la zona Huedinului până aproape de Reghin, trecând peste Cluj, Mociu, Sărmaş, Silivaşu de Câmpie, Urmeniş, Teaca, Băiţa, până la marginea Reghinului. Comitatul Turda se întindea pe o fâşie din Apuseni, de pe la Sălciua, la Turda, Râciu, Reghin, valea Gurghiului până la Topliţa. În primul rând m-a bucurat faptul că românii, cu toate că majoritatea erau iobagi, au fost dintre ei şi unii care nu se lăsau la arbitrariul unor nobili maghiari, mari proprietari de moşii, nici la excesele unor dări impuse de comitat. Astfel, locuitorii din Urmeniş, în frunte cu administratorul de moşie princiară (în 1613 era Trif Sas) şi apoi şi cei din Dâmbu, aceştia în frunte cu judele (primarul) lor pe nume Ştefan Dragoş, au oprit pe vicecomitele comitatului Cluj, în anul 1619, în ziua Sfântului Arhanghel Mihail (29 septembrie), să perceapă darea restantă pentru principele Transilvaniei, cei din Urmeniş, sătenii, chiar l-au atacat pe oficialul comitatens şi i-au luat şi calul.

A fost, se vede, o revoltă veritabilă. Demnă de remarcat pentru acel secol şi fapta judelui Mihailă Ţente din Râciu, care a stricat, cu de la sine putere – zice documentul, un gard pe care nobila de acolo, stăpâna de moşie Anna Banfi de Losoncz l-a făcut în jurul fântânii de pe păşunea satului, afirmând că este grădina ei. Satul este dat în judecată la scaunului comitatului Turda în 25 iunie 1648, când jude al Râciului era deja altul, pe nume Stroie Mihalcea. Interesant că apărător al pârâţilor era un Nicolae Gorog – Grecu, un antecesor al marelui illuminist Gheorghe Şincai. El a pledat în favoarea sătenilor, spunând că nu are satul alt izvor şi altă fântână decât cea pe care a îngrădit-o reclamanta şi de la acest izvor a trăit întreg satul, de când oamenii îşi aduc aminte (a memoria hominum). Procesul s-a amânat, şi la 24 noiembrie 1651 este acţionat în judecată noul jude al satului Râciu, pe nume George Şerb (Georgius Serb), care, în temeiul funcţiei sale, a preluat cauza de judecată de la fostul jude de odinioară Mihailă Ţente (Michaele Czente), tot în problema fântânii comune a satului, îngrădită de nobila reclamantă. Se vede că nobilimea căuta să-şi sporească averea din terenul comun al satului. Reclamanta a mai spus că judele de atunci i-a distrus şi şanţul care ducea la un lac de peşte al ei. Împuternicitul satului a spus că “şi acel şanţ a fost făcut pe pământul satului, ceea ce satul n-a putut îndura”. Procesul a fost din nou amânat, pentru ca părţile să aducă dovezi. Iată că avem deja un roman în miniatură al lumii româneşti rurale din veacul al XVII-lea, o cucerire a mea de care mă bucur. Am găsit apoi – pentru a completa imaginea secolului al XVII-lea românesc din comitatele Cluj şi Turda – şi nume de cnezi români în Câmpia Transilvaniei, funcţie străveche din Evul Mediu timpuriu transilvan, perpetuată până în acest secol de care vorbim.

Funcţia de cnez, românii o pronunţau „chinez”, nu cneaz, de aici numele Chinezu, pe care l-a avut, de exemplu, Ion Chinezu, critic literar, om de cultură originar din Sântana de Mureş, azi jud. Mureş. Astfel este amintit cnezul din Şopteriu la 1607, cnezul Ioan Florea din Socolu de Câmpie la 1608, cnezul Teodor Moisin din Fărăgău, tot la 1608, cnezul din Sântu, Paşcu Oprea, la 1613, cnezul Ioan Florea din Fărăgău la 1613, cnezul Grigore Boca din Budeştii de Câmpie la 1613, cnezul Mătieş zis şi Iepure din Feleacu la 1615, cnezul din Rediu în 1619, cnezul din Crăieşti (azi jud. Mureş), tot în 1619. Apoi numeroşi juzi (primari) români: Oprea Berce din Chimitelnic la 1613, Bogdan Paşcu şi antecesorul său Dan Bândilă din Râciu la 1622, Simion Moga din Băla în 1624, Petru Harinte din Tritenii de Jos la 1627, Iosub German din Valea Largă la 1628, Teodor Crişan din Luduş în 1629, Chit Costea din Băla tot în 1629, Toma Neagu din Vâlcele la 1636, Grigore Cristian şi antecesorul său Lup Macaria din Aruncuta la 1637, Simion Paţida din Lunca la 1638, Ioan Oprean şi succesorul său Blajiu Chira din Fărăgău la 1639, Ştefan Moldovan şi succesorul său Cozma Vaida tot din Băla la 1639, Andrei Ilie din Ghirişu Român la 1639 (aici sunt pomeniţi şi juraţii Ştefan Moga şi Ioan Pârvul), Bogdan Chiş din Cozma în 1642 (aici sunt pomeniţi şi juraţii Grigore Tan şi Luca Pop) ş.a.

Pentru a completa micul roman istoric deja conturat al vieţii românilor din Câmpia Transilvaniei din prima jumătate a secolului al XVII-lea trebuie amintite câteva episoade „prinse” în documentele de atunci, unele pitoreşti şi unele tragice. În jurul sărbătorii papei Grigore (12 martie 1608), cnezul Teodor Moisin din Fărăgău, întorcându-se de la Suseni este atacat de nobilul Ioan Szabo de Voivodeni, îl duce captiv la Reghin, îl jefuieşte de peştii în valoare de 40 de dinari şi de toporişca ce le avea asupra lui. Cnezul era, de fapt, victima certurilor dintre nobilul amintit şi stăpânul său, ca iobag, nobilul Ioan Toldalagy. Alte victime ale certurilor dintre nobili au fost şi iobagii Petru Tatu Truţa şi Mihai Tatu Truţa din Băla, care în anul 1615, în jurul sărbătorii fericitului Martin episcopul (11 noiembrie), vrând să meargă în satul Merişor cu patru boi şi un car ferecat, pe hotarul din Merişor, în partea dinspre Păingeni, au fost atacaţi şi bătuţi de pârâtul Ştefan Gyulay din Merişor, li s-au luat toporiştele şi pe Petru l-a prins şi împreună cu doi boi şi carul (care valorau 32 de florini) l-a dus la casa judelui şi l-a ţinut acolo prin silnicie cât a voit. Un caz tragic s-a întâmplat în Valea Largă, în 1626, când nobilul Sigismund Kekedi a pus pe argaţii săi să-l bată pe iobagul Toma Cocora din Valea Largă, fără ca acest iobag să-i fi făcut vreun rău – zice documentul, şi aşa de tare a fost bătut, că din această cauză a şi murit. Procesul contra nobilului Kekedi se judeca în 1628, reclamant era nobilul Vas de Ţaga, care de fapt cerea să fie el despăgubit pentru că i-a omorât un iobag (desigur, mână de lucru). Procesul a durat şi în 1630, când se făcea o audiere de martori în acest caz, de unde aflăm amănunte. Martori sunt în total 12, chemaţi la casa lui Negrilă Cocora de către oficialii comitatului Turda, şi anume iobagii: Iosub German, fost jude al satului în 1626, Vintilă Potra, Ioan Şomcutean, Andrei Oprea, Todor Buzogaş, Corb Oprea, Oprea Muntean, Man Negrea, Man Zurb, Iuon Cristea, Ilie Trabuş şi văduva Todorana Zur. Din mărturii reiese că au venit în satul lor doi soldaţi, şi slujitorii lui Kekedi au poruncit, în numele stăpânului lor, ca satul să adune imediat hrană soldaţilor şi cailor. Au pornit în sat după hrană, sosind la faţa locului şi stăpânul lor. S-au oprit la casa lui Negrilă Cocora. Luându-i-se boii lui Toma Cocora, bietul iobag s-a dus la nobilul Kekedi şi i s-a plâns că de ce îi i-a doar boii lui, deoarece trei îi mai luase în ziua aceea. Pentru acest motiv, fără să-i fi greşit cu nimic, Kekedi Sigmond a dispus să fie bătut crunt de slujitorii săi. Fostul jude Iosub German mărturiseşte că atunci când ei, sătenii, au văzut cum îl bate pe Toma Cocora, au fugit ca vântul, care încotro, „pentru că noi nici de tătari nu ne temem atât cât de slujitorii lui Kekedi, cum procedează ei cu săracii”, a zis fostul jude. Apoi spune că Toma Cocora a fost bătut toamna, când era frig, “în ziua de Înălţare a Sfintei Cruci la români” (14 septembrie), fiind legat de o roată a carului şi lovit cu o rudă de dus ciubărul, chiar şi nobilul Kekedi, personal, l-a lovit cu biciul, apoi l-a eliberat, dar, în timpul Postului, bietul iobag a murit din cauza bătăii.

Se desprinde astfel o adevărată frescă istorică din acele secole grele pentru românii transilvăneni, veacuri ale şerbiei, care din păcate au durat până la Revoluţia de la 1848-1849. Este un miracol că s-au păstrat aceste documente şi putem astfel să reconstituim romanul istoric al vieţii satului românesc din Câmpia Transilvaniei din acea epocă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*