Să ne-ntoarcem din pustiu

O bătrână

O bătrână-nlăcrimată
Stă pe canapea la poartă,
Își sterge ochii cu părul
Și în mâini își freacă dorul.

Dorul care nu-i dă pace
Și o ține ca pe ace,
Dorul de al său băiat
Care-i prin lume plecat.

Singurul dor, pe-astă lume,
Care poate să sugrume,
Fiind cel mai aprig dor,
E al mamei de fecior.

Deși știe că nu vine,
Iese-n poartă, în suspine,
Și zice o rugăciune
Sperând biata-ntr-o minune.

Și ce mult s-a veselit,
Când după ani a simțit,
Ca o binecuvântare,
În pântec a lui mișcare.

Singurică l-a crescut,
Era al maicuței scut
Ce-i dădea putere-n toate
De a merge mai departe.

Uita de orice necaz
Când o pupa pe obraz
Și-i spunea: Maicuță bună
Vom fi mereu împreună.

Mâna ta, veșnic crăpată,
N-am s-a părasesc vreodată,
N-am să te las singurică,
Nicicând, buna mea mamică!

Când dă timpul înapoi,
Lacrimile-i curg șiroi
Și atunci iese în poartă
Unde ore-n șir așteaptă.

Se întoarce-ntr-un târziu
În căminul ei pustiu
Și la margine de pat
Doarme-n gând cu-ai ei băiat…

Să nădăjduim

Cum trec anii, nici nu știi
Când izvorul inimii
Se consumă și din el
Rămâne un firicel.

Când debitul e bogat
Omul se crede-mpărat,
El se vede a fi veșnic,
Dar e lumânare-n sfeșnic.

Nu se gândește să-și spele
Sufletul de fapte rele
Ci tot mai mult îl încarcă,
În timp ce izvorul seacă.

Când devine-un firicel,
Mai greu speli păcatu-n el,
Dară să nădăjduim
Până-n clipa ce-o trăim.

Să ne-ntoarcem din pustiu,
Chiar de e așa târziu,
Să ne curățim amarul,
Cum a procedat tâlharul

Cerând lui Iisus, smerit,
Să fie-n Cer pomenit,
Și-a-ndulcit pe cruce graiul
Și-ntr-o clipă-a „furat” Raiul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*