Faptul că principalele cuvinte referitoare la nuntă sunt de origine latină dovedeşte vechimea acestei datini de civilizaţie la români. La noi în sat, ţăranul nu zicea nuntă, ci ospăţ, totul se referea şi se pregătea pentru ospăţ, cuvânt din latină – hospitium. Dar şi cuvântul nuntă vine de la pluralul latin nuptiae. Alte cuvinte referitoare la nuntă, de origine latină, sunt: însura, din inuxorare; mărita – maritare; cununa – coronare: a peţi – petere; părinte/părinţi – parens/parentis; cuscru (şi încuscri/încuscrire) – consoc(e)rum; socru – socrus (=socer), fecior – fetiolus; fată- feta, cumnat – cognatus; pereche (la noi zis părece) – paric(u)la; joc – jocus, etc. Părinţii tinerilor căsătoriţi îşi zic unii altora cuscri. Mireasa le zice părinţilor mirelui socri, tot astfel le zice mirele părinţilor miresei. Mirele le zice fraţilor miresei cumnaţi şi surorilor miresei cumnate şi invers, fraţii şi surorile miresei le zic mirelui cumnat. La fel îşi zic şi fraţii şi surorile mirelui către mireasă, şi invers mireasa către fraţii şi surorile mirelui. Interesant este că DEX-ul spune că mire – la noi pronunţat mniire – şi mireasă – la noi pronunţat mniireasă – ar fi de origine …albaneză. Dar foarte probabil să fie cuvinte dacice. La fel şi cuvântul foarte important copil. Tot DEX-ul zice că neam (la noi pronunţat niiiam) ar proveni din maghiarul nem, ceea ce nu confirmă lingviştii maghiari.
Unde se întâlneau tinerii pentru a se cunoaşte mai bine şi a se lua, cum se zice pe la noi? Desigur că duminica şi de sărbători la biserică, apoi la joc, apoi la şezători, la clăci, la ospeţele altora, la târgul Sânpetrului, la târgul Sărmaşului, la mers şi venit la şi de la lucru la câmp, la trecut anume pe drum pe lângă fata aleasă inimii (Însuşi Eminescu, de câte ori a trecut „Pe lângă plopii fără soţ”). Desigur că alte ocazii sunt chiar provocate de iubit/iubită, dacă şi-au “pus ochii unul pe altul”. Apoi, după ce se înţeleg, feciorul merge “în peţit” la fata pe care şi-a ales-o şi urmează consimţirea de către părinţi. Obişnuit, unde sunt mai mulţi feciori sau mai multe fete în familie, căsătoria lor se face în ordinea vârstei, în primul rând cei/cele „mai mari”, cum se zice pe la noi, apoi în ordine descrescândă ca vârstă.
Nunţile nu se ţineau în timpul posturilor din calendarul religios. Pe vremuri se mergea în peţit de către fecior la fata aleasă cu doi peţitori, care aveau harul vorbirii, erau „buni de gură” şi plini de umor. Foarte frumoase sunt creaţiile populare despre peţit şi versurile rostite de peţitori, de staroste la casa fetei. Ziceau că ei sunt „trimişi domneşti/Sfetnici mari, împărăteşti” şi că tânărul lor împărat (mirele) a mai umblat pe acolo, văzând o mândră floare „În aceste curţi măreţe/O floare mândră de raiu”, şi s-a hotărât „S-o ducă, cum va putea/Peste văi şi peste munţi/Pân la ale sale curţi/Pân la curtea împărătească/ Acolo s-o răsădească/Ca mândru să înflorească/ Şi de rodit să rodească”. Povestesc ei cum i-a trimis tânărul lor împărat „Pe crângul ceriului/Pe razele soarelui/Pe numărul stelelor/Floarea să i-o căutăm/ Şi pe loc să i-o ducem”. Au tot căutat ei şi nu găseau nimic, dar deodată “că se lasă/ O stea mândră, luminoasă/ Drept pe casa Dumneavoastră” (Oraţie din Gura Humorului, SFM).
Aşadar, tot universal participă, cu tot ce are mai măreţ, la peţirea fetei. Şi la noi în sat erau peţitori şi staroste glumeţi, plini de umor, când mergeau după fată la cununie, la poartă, afară, îi auzeau tot satul şi replicile starostelui şi ale celui din ogradă erau un moment vesel dintre cele mai aşteptate de oamenii care asistam la nuntă.
Lasă un răspuns