Arhiva zilnică: 10 august 2020

Am primit zilele trecute invitația să particip la simpozionul din toamnă de la Pitești dedicat victimelor dictaturii, celor care au fost torturați nemilos în închisorile comuniste, iar „Experimentul Pitești – Reeducarea prin tortură” a fost primul în suita criminalității. Eu am numit Piteștiul „orașul regal al poeziei”, poezia este floarea de pe mormântul victimelor acestui Experiment. Cine nu știe povestea torționarului Nicolski, spion sovietic, și toate acele crime petrecute în faza ocupării țării de către soldații sovietici, care timp de 14 ani nu au mai plecat de aici, până nu au furat tot ce se poate, până nu au instalat răul la putere – bolșevizarea țării. Despre toate acestea s-au scris zeci de cărți de către oameni aflați în închisori sau în cunoștință de cauză. Este un Simpozion Internațional, aflat la a 24-a ediție. Răspunderea e mare. Nu mă pot pune cu acești autori. De aceea, am fost întrebat dacă cunosc vreun prtizan, vreun luptător anti-comunist din Munții Făgăraș, de unde îmi trag obârșia. Sigur că cunosc, am spus. Și urma să mă treacă printre vorbitori și să le trimit organizatorilor prezentarea mea, care se va publica într-o carte.

Și m-am gândit dacă e bine să fac acest lucru.

Desigur, ceea ce puțini știu, aș putea să semnalez noutatea pe care am adus-o în filmul SATUL CA O ICOANĂ (1994), în care am prezentat printre altele și cazul unui partizan celebru în zonă, în Țara Făgărașului: Gheorghe Urdea-Slătinaru (1912 – 1998), din satul vechi făgărășean Grid, din care îmi trag prenumele literar. El se numea și Slătinaru, fiindcă în partea din vale a satului se află o zonă sărată, sălbatică, numită Slatina, plină de stuf și papură, un fel de deltă a locului, unde partizanul Ghiță Urdea se ascundea. Oamenii din sat îi știau locul și îi duceau acolo de mâncare. Când l-am cunoscut eu, fusese eliberat, după ce a fost prins și bătut de securitate și a făcut ani grei de temniță (9 ani). Avea pe mâini, brațe și picioare urmele lanțurilor. Eu, fiind neam de popă, unchiul meu, Vasile Modorcea, era preot al satului, urmaș de cărturari din stirpea Grizilor Șcheieni, Slătinaru avea un respect deosebit pentru mine și nu se ferea să ne întâlnim și să vorbim. Ne întâlneam la el acasă, moștenea o gospodărie de la părinți bogați, un fel de chiaburi ai satului. Mi-aduc aminte că avea o țâșnitoare în curte de la fântână și zicea că e apă vindecătoare, cine bea, simte așa, ca o înviere. După ce a ieșit din închisoare, trebuia să raporteze mereu ce face. Timp de 20 de ani s-a ferit de oameni, fiindcă s-a ferit să nu fie trădat pentru nu știu ce vorbă. Fiindcă Ghiță Urdea era un om școlit, a făcut liceul la Făgăraș și la colegiul „Andrei Șaguna” de la Brașov. Plus că unchiul său, Ioan Pridon, era un profesor renumit în satele vecine, Părău și Veneția, mereu îmi vorbea despre el. Iar prin mama sa, Areta, Slătinaru era rudă cu Aron Pumnul din Cuciulata, celebrul profesor al lui Eminescu la Cernăuți.

Recunosc în el un document viu al epocii, al zonei. În fața mea se descărca. Cu alții nu vorbea, avea un mers și o uitătură de om speriat. Era alb, cu plete albe, ca o icoană a lui Dumnezeu pe pământ. Se purta în opinci, în cămăși lungi, cu cioareci, cu cojoc până la gleznă, traistă țărănească, exact ca Iobagii din vechime. Sau, mai degeabă, prin înțelepciunea lui, ca un taraboste dac. Pe traistă scria vizibil, mare: „USA Areta”. Și ce avea în traistă? Un jurnal, cu fotografii de pe urma vieții de hăituit (șapte ani a fost hăituit prin munți). El se considera IOBAG, nu legionar sau altceva. Se purta ca un iobag, se îmbrăca, așa, ca un iobag, mânca, la fel, ca un iobag. Casa și curtea lui erau lună, le gospodărea singur. Era întruchiparea Rezistenței românului prigonit, în acea zonă a asupririi nemiloase, ieri a austro-ungariei, apoi a securității comuniste. Mi-a spus cu de-amănuntul cum luptau în munți contra oamenilor securității, cum își știau ascunzătorile, cum țăranii știau unde să le lase mâncare și alte semne, în special informații despre „când vin americanii” (dovadă traista cu înscrisul „USA”), i-a cunoscut și pe frații Arnăuțoiu, de dincolo de Munții Făgăraș, din Nucșoara, era o enciclopedie vie a istoriei acelei perioade când s-au instalat bolșevicii în România. Marea lui problemă era trădarea, el a fost trădat de un profesor de la Cluj „pentru 30 de arginți”, ca să fie prins și arestat în ’53, la fel unchiul său, Pridon, a fost trădat, arestat, dus la Jilava și ucis. Mai mult, zicea, de ce unii partizani au trădat? Și îl acuza aspru pe Gavrilă Ogoranu, șeful partizanilor, care ar fi pactizat cu securitatea. L-am cunoscut și pe Ogoranu, fff bine, i-am luat un interviu chiar în centrul Făgărașului, lângă Cetate, aproape de biserica de lemn, despre care el spunea că a fost incendiată de unguri. M-a invitat la Troița de la Sâmbăta de Sus, unde, de Sf. Ilie, se adună în fiecare an toți foștii partizani să comemoreze istoria lor, să conserve memoria. Ogoranu mi-a dat și manuscrisul unei cărți, o metaforă la „copacii mor în picioare”, ca să-mi spun părerea. Era un om foarte iute, departe însă de a arăta ca un iobag. Era dornic de succes, era umblat pe la televiziuni. Ar fi vrut să facă Sergiu Nicolaescu un film despre el. Am avut discuții pe acest temă cu Sergiu. În cartea Sergiu Nicolaescu și enigmele sale, arăt că filmele istorice ale lui Nicolaescu reflectă ideea că istoria poporului român este o istorie a trădării. De la Decebal la Mihai Viteazul și Ceaușescu, care a fost trădat de securitate. Toți marii conducători ai României, voievozii ei, au fost trădați. Asta este și ideea lui Eminescu din ciclul de piese Dodecameronul dramatic. Ogoranu nu se dezminte

I-am spus ce crede Slătinaru despre el. El spunea că nu e adevărat. Care este proba? Faptul că a acceptat să dea mărturii lui Lucia Hossu-Longin pentru emisiunea „Memorialul durerii”. Când ea a venit la el să-l atragă, Ghiță Urdea-Slătinaru a respins-o furios. Pentru el emisiunea „Memorialul durerii” era mincinoasă, fiindcă era comandată de securitate, zicea, iar Lucia Longin era securistă, fiindcă ieri făcea emisiuni comuniste, slujea pe Ceaușescu, iar azi face o emisiune despre victimele călăilor pe care ea îi slujise. El o trecea și pe ea printre călăi. Desigur, călăi morali, foarte perfizi. Păi da, ca să treci de la emisiuni ca „Omagiu conducătorului iubit”, ca, imediat, după împușcarea „iubitului”, să gestionezi istoria, problema deținuților politici, o, Domane, curată obrăznicie! Cum Iliescu a confiscat revoluția română și s-a ales cu pecetea istorică „Iliescu judecat/Pentru sângele vărsat”, așa și Doamna Durerii a confiscat tema „victimele comunismului”. Nu puteau să fie angajați pe acest subiect talente ca Dan Pița, Mircea Veroiu, Nicolae Mărgineanu sau Șerban Marinescu, mult mai dotați și potriviți să facă filme profunde, în stilul documentarelor politice ale lui Oliver Stone, adevărate opere de-mistificatoare, nu „journalism” ieftin, comercial.

Nu poți să faci din lupta anti-bolșevică și tragedia unor oameni, spectacol. Să pui muzică lacrimogenă, să urmărești nu adevărul, ci stoarcerea de lacrimi. Acest serial fantazează, vehiculează un munte de minciuni, prezintă bombastic adevărul. Trebuie păstrat respect, discreție, recunoaștere pioasă, nu să se facă circ. Știe ea ce e durerea?, spunea Slătinaru. Auzi, face un memorial al durerii o profitoare, care nu a cunoscut de loc durerea, ci numai binefacerile, ieri ale comunismului, azi ale securității!

Sunt multe de spus, cum ar fi povestea câinelui lup, care îi știa urma și îi aducea lui Slătinaru mâncare în ascunzătorile din munți. Sau despre metoda de tortură numită „conga” din beciurile de groază ale securității din Făgăraș. Imaginea lui Ghiță Slătinaru și portretul complet se află în filmul citat și în unele cărți de-al mele, cum ar fi Țara Originilor. Sau în Monografia unchiului meu. Esența este acesta, că nu poți face show din durere. Cum făcea și Păunescu. S-a creat în România post-decembristă un curent nefast generat de cei care ieri au fost călăi, profitori ai regimului, iar azi le plâng de milă victimilor. Așa cum șefi ai TVR, ca George Radu Serafim, ieri făcea reportaje cu raportări false, privind producția de boabe la hectar, iar apoi a ajuns în slujba masoneriei, într-o lojă masonică și făcea alt rău, ucidea viața spirituală, care trebuia să fie o viață creștin-ortodoxă, nu masonică. Acestă direcție a călăilor morali trebuie semnalată la Simpozion. Dar am primit de la organizatori lista cu participanți și invitați. Și m-am îngrozit. Pot eu să particip cu o comunicare precum cea care reiese din cele scrise mai sus?

S-ar înfiora Iobagul, iobăgimea toată, memoria lui Dumnezeu pe pământ.

Eu, ca și Ghiță Slătinaru, nu pot participa la un colocviu în care se face chiolhan pe seama unei tragedii. Fiindcă acest lucru trist l-am observat, că s-au făcut zeci de fundații, cum este și „Memoria” de la Pitești, care transformă evenimente de evocare și reculegere într-un fel de Cântări ale României, cum am văzut că a făcut mai an un alt piteștean împăunat, care se dă mare academician, care nu a dovedit prin nimic că e academician, nu are nici o invenție, nici o dovadă, dimpotrivă, se trădează prin amatorism, prin faptul că în loc să stea în banca sa, scoate (pe banii cui?) o revistă veleitară și se ocupă de colocvii despre Urmuz! (Vezi portretul lui în Istoria literaturii neînregimentate). Au apărut niște anomalii de-ți stă mintea în loc!

E timpul ca un Simpozion despre victimele torționarilor comuniști să dezbată această problemă, care în anii ‘50 era vitală. Multe le-am aflat și de la un alt român verde, Radocea, cu un fantastic muzeu țărănesc în satul Bucium. L-a cunoscut pe Slătinaru, iar o rudă de-a lui a organizat chiar, împreună cu Slătinaru și Pridon, alegerile din ’46, din satul Veneția de Jos, alegeri măsluite, fraudate de comuniști, ca și cele din toată țara, cum se știe. Partizanii, luptătorii anti-comuniști din munți, au fost numiți de securiști, de vânătorii lor, legionari. Au fost partizanii legionari? Ogoranu se dădea când partizan, când legionar, cum bătea vântul. Ca să-și justifice crimele, securiștii îi asimilau pe partizani (eu le zic haiduci) cu legionarii. Îi considerau legionari. În timp ce poporul îi asimila pe legionari cu partizanii, deși un om ca Slătinaru nu a fost în nici o legiune, „legiunea” sa erau una de tradiție culturală și bisericească, fiindcă satul Grid, care se învecinează cu urmașii lui Aron Pumnul și Eminescu (Eminovicii din Vad), a dat țării doi mari cărturari și protopopi de Brașov, Vasile de Grid și, fiul său, Eustație Grid.

Apoi, a doua temă pe care o propun să fie dezbătută la Simpozion, trebuie să fie despre trădători și despre cine sunt profitorii, cei care îi evocă pe partizani. Nu mă îndoiesc că sunt și unii participanți demni de confesiuni sincere, dar la un astfel de colocviu nu ar trebui să participe Lucia Hossu-Longin. Ar fi de bun simț pentru organizatori să-i spună să-și facă mea culpa, să se retragă. Sau am văzut pe listă un anume Mihai Neagu, cu pseudonimul Basarab. Îl cunosc bine. E un hlizit, un bășinist, un profitor. De ce și-a luat el pseudonimul de Basarab? Fiindcă e nimeni și se dă din neamul Basarabilor, așa, ca să-l sperie pe Eminescu, care spunea că se trage „dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă neam de neamul ei”. Basarab al câtelea? Acum a devenit expert și în torționari, mai știi? Ce legătură are el cu partizanii și cu victimele Experimentului de la Pitești? Nici una. Individ fără operă, care doar profită de generozitatea românilor, pe care i-a trădat (a fugit în Germania). Ca și Norman Manea, care înjură România în presa americană, dar ia „indemnizație de merit” de la români, în locul altora care merită. Și Neagu din Dămăroaia, ce face? Îi păcălește pe idioți, în cap cu cei de la ICR. Scoate o revistă la Onești, mai face un event cu titlu nemțesc pe ici, pe colo, mai pleacă la Friburg cu un braț de cărți, să le pună în raftul bibliotecii pe care o șterge de praf acolo, ca să arate că face ceva, și ia banii de la români! Atenție, cine are interes să arunce azi confuzie și ceață asupra trecutului martiric?

Organizatorii Simpozionului ar trebui să facă o selecție mai riguroasă, altfel e pătată Memoria acelor victime pe care le evocă. Lângă astfel de oameni eu nu pot să stau. Mi-e lehamite. Aud un Iobag care cere dreptate, când vede că jertfa martirilor din munți nu este de folos, iluminată așa cum merită. Un Avram Iancu i-ar fi ascultat glasul și ar fi făcut dreptate.

În speranța că am adus un strop de limpezime în această istorie tristă, aflată încă în ceața istoriei, stimați organizatori vă urez succes în atitudine. În dârzenie. Simpozionul trebuie să aibă spiritual lui Ghiță Urdea-Slătinaru, un spirit intransigent cu trădătorii. Nu-i mai cocoloșiți. Nu mai faceți chermeze pe seama acelor eroi necunoscuți, care și-au dat viața pentru o Românie curată, fără ticăloși și profitorii de pe lângă ei. La ce folosește acest Simpozion, dacă nici adevărul nu se spune, dacă s-a ajuns la un circ politic, dacă nici alegerile de azi nu sunt curate, sunt la fel de fraudate ca în ‘46?! Iar cine alege o eroare a naturii să reprezinte România la UE, chiar că face de rușine jertfa partizanilor, care au luptat pentru o Românie liberă de orice imixtiuni. În realitatea confuză de azi, trecutul, dacă e limpede, ne este singurul reazem, singura speranță că identitatea României nu piere.

În una din zilele trecute, ascultam o emisiune la postul de radio „România-Cultural”. Un românaş de-al nostru stabilit într-o ţară nordică îşi prezenta o teză de doctorat, pe care o realizase şi o susţinuse de curând în străinătate. Teza fusese apreciată şi notată cu calificativul maxim. În teză era tratată tema cultului lui Mithra la români. Facem precizarea că Mithra a fost o zeitate cinstită în cadrul unui cult necreştin în spaţiul sud-est european în primele veacuri ale mileniului întâi. Românul de care vorbeam făcea o serie de afirmaţii mai mult decât aberante, revoltătoare chiar. Două dintre ele ar fi destul să ilustreze acest lucru. Susţinea sus şi tare că religia creştină a fost impusă de către autorităţile politice româneşti poporului român începând din secolul al XIV-lea, odată cu înfiinţarea statelor româneşti. Până atunci românii ar fi avut religia lui Mithra, respectiv cultul mithraic. O gogomănie mai mare decât asta nici că se putea afirma. Oare, românul nostru nu auzise el că aici a propoveduit Evanghelia unul dintre primii Apostoli ai Mântuitorului, respectiv Sfântul Apostol Andrei în secolul I? Oare, n-a auzit stimabilul de sutele de martiri creştini din secolele I-XIV, care şi-au dat viaţa pentru că L-au mărturisit pe Hristos, pentru că au recunoscut că sunt creştini şi nu şi-au lepădat credinţa în ciuda tuturor persecuţiilor?

Nu auzise, oare, stimabilul de nenumăratele urme de biserici şi mânăstiri datând dinainte de formarea statelor româneşti descoperite de arheologi pe teritoriul românesc? N-a citit istoriile vechi, mărturiile cronicarilor străini despre creştinismul nord-dunărean şi reprezentanţii lui de seamă? N-a aflat că la sinodul I de la Niceea din 325 a fost prezentă o delegaţie a creştinilor din părţile noastre în frunte cu un episcop? N-au auzit onorabilul de marii scriitori străromâni, profund creştini, precum Niceta de Remesiana, care au trăit şi şi-au scris opera în părţile noastre? N-a auzit de călugărul Dionisie cel Mic sau Exiguul, român de-al nostru, care a inventat calendarul, pe care azi îl utilizează toate popoarele? Sau despre acelaşi Dionisie, care a tradus pentru prima dată canoanele sinoadelor răsăritene în limba latină, fiind socotit fondatorul dreptului canonic occidental? N-a auzit el de episcopiile şi mitropoliile înfiinţate de bizantini, care aveau în subordinea lor spaţiul şi creştinii din nordul Dunării? Multe alte întrebări de acest gen aş mai fi avut de pus acelui domn „doctor”.

A doua dintre gogomăniile spuse de stimabilul era aceea că toate colindele noastre româneşti nu sunt altceva decât cântări de cult mithraic. O prostie mai mare decât asta nici că se putea. Oricine ar cerceta colindele noastre, ar putea vedea cu uşurinţă că peste 90 la sută din ele au conţinut creştin. Am putea spune că ele sunt o adevărată Biblie versificată. Că există şi colinde cu conţinut istoric, social, moralizator etc., e foarte adevărat, dar toate sunt în spiritul învăţăturii creştine, adânc înrădăcinate în conştiinţa poporului român, creatorul acestor nestemate.

E foarte adevărat, că în folclorul românesc se mai găsesc reminiscenţe ale unor vechi religii care au existat înainte de apariţia creştinismului. Acestea sunt foarte importante, pentru că ele vorbesc despre vechimea şi continuitatea neîntreruptă a poporului român pe aceste locuri. Sunt adevărate relicve de arheologie spirituală. Cu ani în urmă am cules folclor din nordul judeţului Mehedinţi. Numeroase materiale au privit Cântecul Zorilor. E vorba de bocetele sub formă de versuri cântate la înmormântări. Sunt nişte creaţii extraordinare. Ei bine, într-un astfel de bocet am găsit un element interesant. Se spunea acolo că Mântuitorul Iisus Hristos umblă călare pe cal mohorât şi adună de la porţi sufletele celor morţi spre a le duce în lumea de dincolo. Nicăieri în Sfintele Evanghelii şi în învăţătura noastră creştină Mântuitorul nu apare călare pe cal şi nu are acest rol de a transporta sufletele morţilor dintr-o lume în altă lume. Am înaintat ipoteza că e vorba de o reminiscenţă a cultului Cavalerului Trac, o zeitate care a fost cinstită în părţile noastre prin secolul IV. Iată, că o frântură din acea religie s-a păstrat în cântecul nostru funebru, dar a fost creştinată de către autorul anonim. În felul acesta putem să vorbim de fărâme ale religiilor vechi necreştine păstrate în folclorul şi etnologia românească, dar nicidecum că acestea au predominat la români până în secolul al XIV-lea, când noi am fi fost creştinaţi.

Gogomăniile spuse pe post de acel „doctor” mi-au lăsat un gust amar. Ascultându-l, mi s-a zămislit în minte imaginea unui copil, care strigă după mamă-sa că este curvă, încurajat de râsul şi aplauzele derbedeilor de pe marginea drumului.

Dacă prin „servicii secrete” vom continua să înțelegem acele structuri absconse pentru cei mulți, al căror obiect de activitate constă atât în colectarea informațiilor despre planurile sau intențiile dușmănoase ale unoe entități (stat, armată, organizație, persoană) la adresa propriului stat, popor și conducător, cât și dejucarea acestor tainice pregătiri și manevre prin răspândirea de știri distorsionate în mod intenționat și inteligent (desigur, întru derutarea adversarului), atunci da, din totdeauna au existat în istorie astfel de organisme, la dispoziția cârmuitorilor politici și a marilor comandanți de oști, atribuțiile acestora depășindu-le în timp și spațiu pe cele ale gărzilor. De pildă, ne înștiințează profesorul D. Tudor în opusculul Hannibal (Editura Științifică, București, 1966), marele general cartaginez „dispunea de un excelent serviciu de informații, care-l preceda la mari depărtări în timpul campaniilor militare”. Lesne de priceput că, poate nu la același nivel, romanii își aveau serviciul lor de informații și că, taman ca-n zilele noastre, pretorienii îi mătrășeau pe împărații degenerați (alde Caligula sau Nero) cu acordul acestuia. Altminteri, adică dacă respectivul serviciu era împotrivă, l-ar fi informat din timp pe împărat, iar acesta n-ar fi ezitat să-i execute pe capii complotului, ba chiar să schimbe întreaga gardă pretoriană.

Evul Mediu, caracterizat prin mulțimea uneltirilor, reglărilor de conturi (în principal cu pumnalul și otrava) și a societăților secrete (Ordinul Templierilor, Ordinul cavalerilor de Malta/ioaniți, Ordinul iezuiților, Francmasoneria/Masoneria ș.a.m.d.), în chip firesc a dus la dezvoltarea serviciilor secrete ale țărilor și provinciilor cu aspirații autonomiste, dar care n-au reușit întotdeauna să pareze loviturile și asasinatele puse la cale de atotputernicii la vedere sau din umbră ai acelor tenebroase timpuri. Dovadă, pe teritoriile provinciilor românești medievale (și nu numai), sunt nenumăratele trădări ale grupurilor/partidelor boierești, precum și mulțimea domnitorilor pilduitori, care au pierit în acerbele lupte pentru dobândirea și păstrarea puterii supreme, implicit pentru înfăptuirea unor înalte scopuri istorice: Vlad Țepeș, Radu de la Afumați, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și mulți alții.

Vremurile moderne au perfecționat serviciile secrete, inclusiv prin apariția departamentelor de contrainformații/contraspionaj și de informații externe, chiar la nivel de ambasade, toate aceste structuri și încrengături (CIA la americani, MI6 la britanici, Mossad la israelieni, BND la germani, DGSE la francezi, MSS la chinezi, RAW la indieni, ISI la pakistanezi, SIE la români, FSB la ruși, care continuă fioroasa tradiție a Ohranei țariste și – mai ales – a KGB-ului sovietic), toate aceste structuri, deci, având un rol decisiv fie prin stabilirea unor aparente relații democratice în cadrul alianțelor și/sau blocurilor economico-militare, gen Uniune Europeană (UE) și NATO (de fapt, relațiile sunt de dictat din partea celor puternici și de subordonare fără crâcnire din partea celor slabi), fie prin premeditata înveninare a relațiilor dintre anumite state, îndeosebi prin corupție și lichidarea adversarilor incomozi, până la destabilizarea politică și fragilizarea economică a rebelilor, ba chiar până la declanșarea conflictelor militare. Că, de, producătorii de armament din țările dezvoltate (Statele Unite, Europa occidentală), împreună cu sforarii marilor trusturi farmaceutice de pe aceleași meleaguri, taie și spânzură pe întreaga planetă, motiv pentru care, de la încheierea celui de-al doilea război mondial (pe care tot unii ca ăștia l-au declanșat), n-a existat măcar o zi fără vreun conflict militar undeva în lume…

Revenind la serviciile noastre secrete în epoca modernă, trebuie precizat jenantul fapt că, direct sau indirect (a se citi „prin neparticipare efectivă, dar cu trădătorul lor acord”), li s-a făcut felul la trei cârmuitori, care – culmea! – s-au ocupat îndeaproape și cu generozitate de înzestrarea și propășirea acestora: Alexandru Ioan Cuza, mareșalul Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu. Ultimul, cel, puțin, a supraviețuit cu chiu cu vai după descalificanta trădare în anii ’70 a generalului Ion Mihai Pacepa, adjunctul șefului Departamentului de Informații Externe (DIE) de-atunci, dar va fi detronat și împușcat după esențiala trădare din decembrie 1989 a lui Iulian Vlad (ipochimenul și-a recunoscut fapta), cel din urmă șef al criminalului jeg numit Securitate.

Astfel stând lucrurile cu trădările (un subiect care merită aprofundat) și cu nedemnele servicii secrete de la noi, ce să ne mai mire că cele peste trei decenii de postdecembrism, perioada de ruină a țării (toate minele închise, mii de întreprinderi dezafectate și vândute la preț de fier vechi, întreaga flotă maritimă și fluvială mătrășită, pădurile măcelărite, terenul arabil înstrăinat, cercetarea făcută praf, sănătatea și educația așijderea, milioane de români expatriați), însă extrem de benefică pentru ciocoii „descurcăreți” (politruci ticăloșiți, magistrați nevrednici, polițiști ultracorupți, generali de râsul curcilor)  și pentru rețelele mafiote (partide, clanuri, dinastii, instituții, asociații, consilii, uniuni), ce să ne mire, deci, că necușerul general sereist Florian Coldea a furat și păpat imense sume de bani, ba chiar a demarat și derulat abjecte jocuri politice, care au dus până departe în lume duhoarea trădărilor lui de neam și țară, acea țară căreia i-a jurat credință, care l-a plătit regește pe vremea când era tartorul SRI-ului și care continuă să-i dea o nemeritată pensie de general cu patru stele!?…

Primind undă verde de la sforarii internaționali, îndeosebi de la atotputernicele servicii anglo-americane, degeaba se mai fac acuma niscaiva valuri în presă despre oribilele potlogării și combinații ale fostului mare mahăr. De altminteri, la fel ca prostia și necinstea, trădarea este văzută și tratată ca o virtute de haramurile postdecembriste cu puteri decizionale și de stăpânii lor. Tocmai de aceea, majoritatea europarlamentarilor români (avem 33 de aflători în treabă) trădează pe rupte interesele României, fără ca vreodată alde ăștia să fi fost sancționați pentru această gravă abatere. Dimpotrivă, la alegerile dubioase din 9 iunie, mulți dintre acești găunoși păgubitori s-au aflat pe locuri eligibile, așa că – pentru încă cinci ani – au fost retrimiși în făcătura europeană de inconștientul vot al românilor, mințiți și furați cu legea-n mână.

Și mă gândesc la orașul Ploiești, oraș pe care marele poet Nichita Stănescu îl numea „orașul găzarilor”. Și eu sunt tot un pui de găzar. Ploieștiul este un oraș situat în județul Prahova, în partea de sud-est a României. Este unul dintre cele mai importante centre industriale și economice ale țării, fiind cunoscut pentru industria petrolieră și chimică care își are rădăcinile adânc în trecutul său istoric. Dar timpul trece, acum pot spune că a fost… Cu o istorie bogată, Ploieștiul a fost atestat documentar pentru prima dată în secolul al XV-lea, fiind o așezare de mici dimensiuni la acea vreme. Odată cu descoperirea petrolului în zonă în secolul al XIX-lea, Ploieștiul a cunoscut o creștere spectaculoasă, devenind un important centru de extracție și prelucrare a petrolului. Printre oamenii valoroși ai orașului se numără și personalități marcante precum Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai importanți pictori români, născut în apropiere de Ploiești sau Nicolae Simache, cel care ne vorbea despre domnitorul care a unit cele două principate românești (Alexandru Ioan Cuza) în 1859.

Ploieștiul se remarcă și prin arhitectura sa diversificată (arhitect Toma Socolescu sau cei care au urmat: Nițu Sever, Mihai Rădulescu) cu clădiri istorice de o frumusețe aparte, cum ar fi Palatul Culturii sau biserica Sfântul Ioan Botezătorul. De asemenea, orașul găzduiește numeroase evenimente culturale, festivaluri și târguri, contribuind la un climat vibrant și dinamic. Ploieștiul este un oraș cu o istorie fascinantă, care a evoluat de-a lungul timpului într-un important centru industrial și cultural. Prin oamenii săi remarcabili, arhitectura sa impresionantă și atmosfera sa vibrantă, Ploieștiul continuă să fie un loc aparte (pentru mine)în peisajul urban al României. Orașul găzarilor. Dacă ar fi să vorbesc despre acest frumos oraș care, vorba unui mare prozator ploieștean, Ioan Grigorescu, a deschis „Spectacolul lumii”. Prima rafinărie din lume a fost la Ploiești.

Un oraș înfloritor poate fi definit de o economie prosperă, oameni activi și creativi, infrastructură modernă și o atmosferă vibrantă. Cu toate acestea, dacă printr-un aspect politic și juridic orașul este dus la ruină, toate aceste elemente pozitive pot fi afectate în mod profund. Când politica locală este caracterizată de corupție, nepotism, gestionare ineficientă a resurselor și decizii lipsite de transparență, consecințele pot fi devastatoare pentru un oraș înfloritor. Fondurile publice pot fi deturnate, proiecte importante de dezvoltare pot fi blocate sau întârziate, iar serviciile publice esențiale pot fi afectate. Un mediu politic instabil sau un climat de tensiune între factorii de decizie pot descuraja investițiile străine sau interne, afectând astfel creșterea economică și posibilitățile de creare a locurilor de muncă. De asemenea, lipsa unei viziuni clare și a unei guvernări eficiente poate duce la stagnare și pierderea competitivității orașului în contextul regional sau național.

În plus, o politică locală defectuoasă poate afecta coeziunea socială și atmosfera comunitară a orașului. Fracturile politice sau sociale pot diviza comunitatea și pot accentua inegalitățile existente, reducând încrederea cetățenilor în autorități și instituții. Un oraș înfloritor poate fi dus la ruină politic, dacă guvernanța locală este deficitară sau coruptă. Voiam să ajung aici: când autoritățile acționează cu responsabilitate, transparență și integritate pentru a promova dezvoltarea durabilă, bunăstarea comună și un viitor prosper pentru toți locuitorii orașului, atunci totul este bine. Dar când autoritățile nu doresc toate aceste lucruri, este rău. M-am gândit la un caz pe care l-am găsit în ziarul „Incisiv de Prahova” sau în „Știripesurse.ro” am găsit ceva care atestă că: „Un oraș înfloritor poate fi dus la ruină politic, dacă guvernanța locală este deficitară sau coruptă”. Cazul colonelului Gulianu, prin care dânsul atrage atenția a ceea ce se întâmplă în oraș, iar drept răsplată a sincerității și corectitudinii primește o urmărire penală dar și pe fondul supărării o boală necruțătoare. Multă sănătate domnului colonel. Frumos recompensat adevărul. Nu…? Dar să vedem ce spun ziarele: „Într-o plângere adresată de colonelul Florin Gulianu președintelui Curții Militare de Apel București, șefa DNA și fostul prim-adjunct al directorului SRI sunt acuzați de abuzuri grave. Fostul ofițer al serviciului secret arată cum acționau procurorii militari la comandă, fără să țină cont de drepturile omului și de legislația europeană care spune că divulgarea unor acte de corupție nu sunt secrete de stat.” Vedeți cum se întâmplă? Degeaba strigăm adevărul, tot minciuna ajunge să triumfe.
Ce mai spun în ziar, pe scurt: fostul șef al al contraspionajului din SRI Prahova, a transmis instanței militare pe 24 decembrie 2014 un document. Colonelul în rezervă Florin Gulianu face dezvăluiri uluitoare și extrem de grave despre modul în care DNA înțelege să facă „anchete penale” în cazurile care nu-i convin și în care au interes. Răsplata vigilenței a fost „trecerea în rezervă”.

Acum mă gândeam la ce am spus mai sus: Când politica locală (sau chiar de stat) este caracterizată de corupție, nepotism, gestionare ineficientă a resurselor și decizii lipsite de transparență, consecințele pot fi devastatoare pentru un oraș înfloritor. Am rugat pe domnul colonel să-mi transmită un gând despre ce a pățit, după cum o să observați datorită educației mi-a transmis un gând frumos de care ar trebui să ținem cont.
„Nu am nicio îndoială: domnul Coldea (sigur și Dumbrava!) nu l-a citit pe Cantemir! În general, nu cred că s-a ostenit din cale afară cu lectura, cu atât mai puțin cu a cărților de filosofie. Oricum, ceea ce au citit, nu a fost de ajutor, deocamdată, să nimerească drumul care duce către sporirea lucrării morale în sine sau în lumea pe care o creează în jurul său, dimpotrivă! Când Dimitrie Cantemir și-a pus în pagină gândul despre rosturile omului, ca ființă capabilă să dea seamă de sine și de lume, pe la 1698, în „Gâlceava înțeleptului cu lumea”, el își admonesta, cumva, contemporanii, aducându-le aminte că: „Dumnezeu a-toate-făcătorul nu te-a făcut de piatră, lemn, sau vreun altfel de animal fără simțire, ci om înzestrat cu minte și cu socoteală și te-a înnoit cu duh dumnezeiesc”. Consecința pe care o trage Cantemir este valabilă astăzi, ca și în vremurile sale: acest statut ontologic al omului implică nu doar o condiție specială, ci și o datorie, aceea ca el să-și pună capacitatea de cunoaștere în serviciul perfecționării sale morale, altfel spus, al aducerii în armonie a potențialului său nobil, îndumnezeit cu lumea exterioară, pe care nu doar o moștenește, ci o și creează, prin faptele sale. Domnul Coldea (și, asemeni lui, mulți alți amețiți de putere, animați de parvenire) reprezintă o mostră, în stare pură, de ceea ce se întâmplă cu omul care, în loc de drumul înțelepciunii, o taie voios pe câmpiile prostiei, cutreierând în lung și-n lat, fără țel și lipsit de orice grijă!

Când era la pupitru, una spunea în videoconferințele „operative” și alta fuma in Toscana, Seychelles și Monte Carlo, parafrazând pe domnul Arghezi! Deocamdată, DNA este bine înfipt în logica prostiei lui Coldea; mai rău, nu vrea să iasă din ea!… „E mai comod și costă mai puțin” – spune vocea prostiei morale, drapată în „rațiunea practică”. „E ruinător, stricător de lume și de oameni, iar drumul duce sigur doar către catastrofă” – spune vocea „înțelepciunii morale”. Cum să întrerupem această gâlceavă a proștilor cu lumea, care este astăzi, marea politică ? O soluție ar fi să-i trimitem pe toți la lectura adâncită a lui Cantemir! Alta… cine știe? Poate, să le luăm din mâini jucăriile (puterii şi ale puterii de stat!), pană nu e prea târziu, până nu apucă să dea din nou foc, la țară!”…

Am uitat să vă aduc aminte cum alt colonel Ploieștean, a fost târât în pușcării, asta pentru că a avut curajul să-și facă meseria. Este vorba despre colonelul Filip Teodorescu.