Elogiu vieţii de la ţară…

Într-o lume urbană, precum cea de astăzi, în care, cu fiecare pas, dai de sentimentul neautenticităţii, de cele ale perisabilului, înstrăinării, sărăcirii românilor, răutăţii, înşelării, impasibilităţii diabolice, trădării, nefericirii, naufragiului, este firesc să revenim, în amintirea noastră, la fericirea de odinioară din satul copilăriei, cei născuţi la ţară. În satul copilăriei mele, la fiecare clipită, dădeam de sentimentul cel ziditor al eternităţii, într-o lume a noastră, specifică, individualizată după sufletul nostru românesc, cu limbă românească şi datini. La noi în sat, mai rar, auzeam şi limba ţigănească, dar era a noastră, a autohtonilor, şi eram foarte toleranţi, o toleranţă de eternitate, nu de paradă şi de răutate ascunsă, cum fac unii faţă de noi, românii. Totul era clădit pe eternitate, pe o lume minunat de autentică şi de grandioasă românească. Soarele venea statornic învăluitor în fiecare clipă, dintr-un cer albastru imens, ocrotitor, un albastru în care-ţi odihneai şi spălai sufletul în fiecare dimineaţă de neliniştele viselor de peste noapte.

Lumea satului era bună în truda ei la câmp, unde domnea înaltul cântec de ciocârlie şi graţioasele albăstrele, vitele mergeau agale în pasul lor măsurat şi calm pe lângă imensitatea aurie a spicelor de grâu, oamenii treceau pe lângă tine şi îţi ziceau cu vorbă bună şi cu sufletul deschis „Bună zua!”, porţile scârţâiau la deschidere ca să intre carele cu cereale, cu fân, cu otavă, cu paie, seninătatea de pe chipul oamenilor era încântătoare, leagănul uşor al frunzelor de acăţi şi frasini, de fagi şi de stejari, mânat de o boare uşoară de vânt, îţi inspira şi el eternitate, adică veşnicia trăirii în această frumuseţe, în acest fundal al vieţuirii noastre în natură. Văruia mama frumos, în interior şi afară, cu mierâială multă, aveai sentimentul că veşnic se va păstra, de acum încolo, limpezimea aceea albastră a pereţilor casei noastre, înnoite pentru sărbătoare şi care te primeau zâmbind de câte ori te întorceai la vatră. Dacă până şi măghiranul şi florile de muşcată purtate de fete când se gătau să meargă în sat ni se păreau că acolo, la părul bogat al tâmplei şi lângă ochii cei dragi ai fetelor sunt de o eternitate şi rămâneau acolo pentru a le vedea astfel mereu frumoase.

Toate tonurile date de culorile frumuseţii lumii rurale de la noi le resimţeam că vin din eternitate ca să ne ocrotească liniştea noastră sufletească de fiecare zi. Coasta Continitului, dinpre nord-est, care mi se deschidea prima din ogradă în faţa ochilor, era mereu înverzită peste an şi îşi schimba tonurile verdelui în funcţie de umbrele norilor. Livada (coasta de după Curmătură spre În Deal), linia orizontului dinspre pădurea Macău spre miazăziul orbitor şi Parcul, Groapa Fântânii la fermecătorul apus al soarelui, totul dădea individualitate eternă satului şi ne simţeam mereu noi înşişi. (Câtă nevoie disperată de a ne simţi noi înşişi nu am avut la oraş de atâtea ori! Mai ales când societatea te umilea, vrând să fii supusul ei absolut şi tăcut, un simplu manufacturier cu randament maxim). Câtă eternitate răzbătea în mersul agale al vitelor dragi de lapte spre păşune şi înapoi şi cele care trăgeau carele încărcate cu gunoi de grajd şi seminţe de semănat spre câmp şi cele care veneau cu bunătăţile roadelor câmpului spre casă! (Câtă împingere aproape zilnică a noastră la periferia ritmului unei existenţe tihnite sufeream la oraş şi trebuia să ne minţim că nu s-a-ntâmplat mai nimic cu noi!).

Perspectivele luminoase şi largi ale văilor din cuprinderea satului, de pe Continit, de la Curmătură, din Dealul Drăgii, din Dealul Farcaşteului, de după Macău spre valea de la Iobăi până sus spre Urmeniş, din Dealul din Spini spre vatra satului şi spre Satu Nou şi Dâmbu, din dealul de la Fânaţe, din Baraboi, din Hârtoape, de sus, din dealul Hodăii, din Dealul de la Scăldătoare, peste tot pe unde am umblat, aceste înălţimi îmi dădeau sentimentul frumuseţii eterne a ruralului nostru silivăşean, identitatea noastră, cu feţele ei multiple în zile însorite, în zile toride, în vreme ameninţătoare de ploaie, în furtuni, în ierni alb imaculate. (O viaţă enormă am petrecut-o la oraş în spaţii închise şi întunecate chiar şi la propriu în unele perioade de „economii” de curent pe seama vieţii, spaţii doar cu inventare rudimentare de muncă în faţa ochilor. Nu mă plâng de „închisoarea/închiderea” mea, din păcate relativ târziu începută, din arhive şi biblioteci, unde perspectivele de viaţă altfel, spirituale şi extrem de luminoase, erau enorme şi sublime).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*