Liniştea sufletească a satului…

Ce fericire mare era pentru mine, toamna, venind la amiazi de la şcoală cu traista cu cărţi, caiete şi penarul de lemn în spate (atunci nu erau ghiozdane, cel puţin pentru mine) şi trecând pe lângă badea Iuăn al lui Vaslie în jos, să văd o uriaşă grămadă de cucuruzi cu pănuşi, „vărsată” din carul tras de boi direct în ogradă, pe iarbă, gata de desfăcat (rupt pănuşile) pentru seara cu mulţi tineri veseli din vecini, gălăgie şi râsete până târziu în noapte, când toată grămada „albă” devine auriu roşietică lucioasă, cu ştiuleţii de porumb gata de a fi urcaţi în coşteie (pătule) pentru zilele de iarnă, apoi de primăvară şi vară viitoare, până la noua recoltă. Mai jos, trec pe lângă badea Alexandru al lui Maxân. Şi aici, altă grămadă uriaşă de cucuruzi, deja aurii, desfăcaţi de pănuşi din seara trecută. Îi urcă acum în coştei. Totul e perfect de curat aici, ograda măturată, o gospodărie minunat de organizată, cu un proiect mental de funcţionare – cum i-am zice astăzi – de zile mari. Vedeam aici idealitatea fiinţării lumii ţărăneşti veritabile. Şi nu numai aici, desigur, ci şi la alte gospodării din sat. Ce-i inspirau aceste realităţi copilului cu traista în spate venind de la şcoală spre casă, realităţi care cu timpul i-au devenit feerice în visele sale de la oraş? Îi inspirau – încerc să explic acum, deoarece atunci doar simţeam şi intuiam – fericirea de a avea, lumea din satul meu, astfel de bogăţii, de a fi răsplătiţi oamenii buni din sat – şi toţi erau buni – cu roadele muncii lor, după atâta efort de peste an.

Eram fericit pentru însăşi bogăţia satului nostru, la urma urmei, cu aceste grămezi imense de cucuruzi, care îmi inspirau – privind în ansamblu – un motiv de veşnică stabilitate a omului în vatra sa, o linişte sufletească de perfectă stabilitate, o forţă uriaşă a unui mesaj “nevăzut” dar extrem de viu, şi anume că această colectivitate dăinuie de veacuri având integrat în codul existenţei ei traiul cel mai minunat de pe lume, cel bazat pe muncă cinstită, în deplină asociere cu frumuseţea şi generozitatea lumii, a naturii.

Ei, dar cum vedeam eu lumea oraşelor? Absolut că eram „înconjurat” – cum zice la ţară, de tot răul de acolo, absolut că nu era atins oraşul din visele mele de niciun fir din măreţia lui. Aveam rude la Turda, unde locuia sora tatălui meu mătuşa Ană şi unchiul Crai Ilarie, soţul dumisale. Pentru mine Turda avea o grandoare de oraş nemaipomenită, o localizam spre sud, undeva departe, peste pădurea Macăului. Aveam rude mai depărtate la Mediaş, undeva şi mai departe şi tot oraş ideal de care-mi era un dor nedefinit, ca de altfel de toate “oraşele” închipuirii mele. Doamna Tilie, fiica vecinei lelea Anuţă şi a lui badea Iacob locuia la Reghin. Reghinul mi se părea în visele mele un oraş feeric medieval, frumoasa doamna Tilie locuia neapărat într-un oraş romantic, acolo unde mergeau şi consătenii mei la târg. Aveam, însă, un vecin, imediat de din sus de noi, unul din feciorii lui badea Costantin, pe nume Toader, mai umil din punct de vedere intelectual, care locuia la Cluj. Clujul era pentru mine regele cel mai strălucitor al lumii urbane, pe care-l localizam din ograda noastră privind pe culoarul dintre covne şi poiată, undeva spre vest, pe acolo mi l-a arătat tatăl meu.

Nu mai ştiu de unde venea acel miraj al meu despre Cluj, legat de ceva spiritual-cultural, o civilizaţie de vis. Vecinul meu Toader lucra în Cluj ca măturător de stradă. Toţi zâmbeau când vorbeau de acea ocupaţie, venea cam rar pe acasă, cu haine “domneşti”, dar cam modeste. Eu îl invidiam enorm, pentru că locuia în Clujul meu şi era martor al acelor minunăţii ale lumii urbane. Treceam cu vederea că e măturător de stradă, ba chiar mi se părea pitorească acea ocupaţie. A murit la Cluj, în lumea lui modestă, nu ştiu ca din familia lui sau dintre consăteni să fi participat cineva la înmormântare, nu ştiu dacă cineva din sat ştie unde este mormântul lui. Pentru mine Toader al lui badea Costantin a rămas şi acum un locuitor drag al lumii mele ideale (şi ireale) de urbanitate clujeană de o măreţie nemaipomenită. De aceea nu există pe lume oameni neînsemnaţi. Trăim o lume prost de tot alcătuită, cu oameni „însemnaţi” şi cu oameni „neînsemnaţi”. Trebuia să venim încă din secole îndepărtate cu oameni-oameni.

Ce a rezultat apoi din acea lume urbană mirifică văzută din satul copilăriei mele: în loc de umanitate neatinsă nici de un fir de păr de statutul ei cel mai înalt, numai umilire la fiecare pas, peste tot, umilire care rodea şi roade la tezaurul de umanitate al Omului. A rezultat o perpetuă opresiune fizică şi morală, răutate până la negare faţă de semenul care face un bine, schilodire a sufletului Omului pas cu pas, înşelare a credulităţii spirituale şi emotive, a drepturilor celuilalt, războiul contra săracilor şi nu contra sărăciei, dictat de lumea bogaţilor, lipsă de empatie pentru celălalt, prostie din aculturalitate, nu din lipsă de inteligenţă, prostie care continuu ţese căi de anormalitate, călcarea demnităţii Omului, privarea Omului de a putea trăi plenar şi fără grija permanentă a zilei de mâine, legi care lasă pe Om la mâna arbitrariului celui care conduce, administrează, jignind profund pe om din te miri ce, descurajarea oricărui proiect de a ieşi societatea din marasm, războiul triburilor contra triburilor şi lista tuturor racilelor lumii urbane urmează a fi completată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*