O lume morală şi de linişte sufletească…

De ce oamenii din lumea satului copilăriei mele îşi puteau păstra fondul de umanitate nealterat, până la adânci bătrâneţi? Unul dintre simplele secrete era că trăiau într-o colectivitate, de unde nu te puteai sustrage numai dacă îţi acceptai condiţia de paria, adică de persoană ocolită de toţi, ca făcând parte din treapta cea mai de jos, urgisită de dispreţul satului, nu numai al oamenilor lui de vază, ci şi al celor mai săraci. Satul îl lua în obiectul de batjocură chiar pe cel care vorbea cu acea persoană respinsă de toată lumea, şi îi zicea: „Mă Iuane, te-am văzut că vorovei cu Ruja. Da bine vă mai întelegeaţi!” Nu era o interdicţie de a vorbi cu bietul om, era mai mult o curiozitate a lumii de a afla ce mai zice şi ce gândeşte acel om autoizolat de colectivitate. La noi în sat era un locuitor pe nume Ruja, venit de pe undeva, nu era de-al satului, şi a obţinut, nu ştiu cum, o casă veche în Deal, dar fiind sărac, inclusiv cu duhul (dar la urma urmei toţi suntem adeseori săraci cu duhul şi nu toţi vrednici de-a obţine Împărăţia Cerurilor), neavând pământ, îşi ducea viaţa cu lucrul pe la oameni, cu o purtare singuratică şi ciudată. Şi-a stricat vechiul gard şi şi-a împrejmuit casa cu un altul din rude de lemn şi crengi foarte-foarte dese şi înalte, şi de trei metri, la fel şi poarta, de nu se vedea nimic în ograda lui, era izolat „perfect” de comunitate, şi cu împrejmuirea. Mersul pe drum era tot aşa de “izolat”, cu privirea înainte şi „ferită”, adică „Lăsaţi-mă în pace!”.

Aici era excepţia satului în ceea ce priveşte păstrarea fondului de umanitate la omul de la ţară, în contrast cu cei „incluşi” în colectivitate, cu cei deschişi valorilor dintotdeauma ale convieţuirii din acea vatră. Acolo, în „includere”, erai deja format de mic pentru un acelaş uman viitor al satului, nu puteai să te sustragi. Te întâlneai cu vreun bătrân în Uliţă, sau pe vreun drum şi după ce-ţi răspundea la “Bună zua, bage Iuane/bage Dumitre/bage Costancin!/liieliie Floare/liieliie Măriuţă/ liieliie Domniiică!, respectivul/respectiva, mai bine zis respectatul om, respectata bătrână cu care te întâlneai te întreba: „Mă, copiliie, tu a (la ţară nu se pronunţă articulat, adică al) cui ieşci?” Sau te recunoştea după faţă şi zicea: „Mă, tu nu ieşci a lu Gligore Lechinţanu?” Eu ziceam imediat, cu formula ţărănească: „Ba iieee!”.

Bătrânul ţăran drag din sat te avertiza astfel indirect că tu faci parte din colectivitatea satului, nu te poţi sustrage să crezi că nu te cunoaşte nimeni şi că „niiime nu-ţ are baiu” (cum zicea mama), adică pentru nimeni din sat nu eşti indiferent şi că nu poţi face ce vrei tu, de capul tău, cel puţin cât eşti în lumea satului. Nu, tu trebuie să te ţii de direcţia cea bună a obştii, pe care o dădeau oamenii cei respectaţi din vremi de demult. Aceştia erau şi oameni cu avere mai mare, cu case mari şi frumoase, cu grajduri mari, unde încăpeau şi patru vite, aveau mai multe iugăre de pământ, dar toate obţinute prin moştenire, prin muncă, nu prin înşelătorie şi nu sfidau prin lux şi extravaganţă. Dar erau şi oameni din nivelul de mijloc al averii, care erau „dătători de legi şi datini”, de direcţii de viaţă de bun augur satului, prin purtarea lor exemplară, de unde se recrutau curatorii bisericii sau reprezentanţii satului în faţa unei autorităţi civile sau la patronarea alegerii ciobanilor la oi sau a ciurdarilor la vite şi în alte treburi de interes general, unde trebuiau să fie oameni integri şi dezinteresaţi de vreun câştig material. Pentru ei era suficient câştigul moral de fi recunoscuţi de obştea satului lor ca oameni de nădejde şi de omenie. Nici nu se putea închipui ca în biserică să fie curatori alţii decât bărbaţi de o integritate desăvârşită, cu o statură autentică, nicidecum una falsă, trucată, tip surogat de astăzi, într-un cuvânt nu impostori. Şi autentici îi vedeam şi gravi, ca pe apostolii pictaţi pe brâul cupolei bisericii noastre noi, pe curatorii din copilărie, când mergeam duminicile şi de sărbători la biserică.

Aşa îşi construia satul liderii (cum le-am zice astăzi), deschizătorii săi de drumuri ale normalităţii şi bunei practici (tot cum am zice astăzi). Îmi imaginam, în biserică şi acasă, că la oraş trebuie să fie o lume şi mai desăvârşîtă de oameni gravi şi de o integritate de neînchipuit de a fi ştirbită cu ceva, care deschid cele mai luminate căi de prosperitate ideii de urbe, de viaţă urbană pe care o adoram, eu, cel ce frământam noroaiele mari ale satului în drum spre primii ani de şcoală, eu, cel care ieşeam din zăpezile de până peste genunchi ca să ajung la luminile literelor, eu, cel care mâncam mălai (pâine din făină de porumb) pentru că nu ne permiteam decât rareori, mai mult de marile sărbători religioase, pâine din făină de grâu. Acestea îmi erau reperele din viaţa reală şi cele visate cu ochii deschişi despre oamenii adevăraţi (despre lideri) pe care se baza mersul umanităţii odinioară.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*