O autentică linişte sufletească, afund ancorată în covata de relief în care dăinuie de milenii o civilizaţie, fără cumplitele dezrădăcinări de la oraşe, avea viaţa oamenilor de demult din satul copilăriei mele, Silivaşu de Câmpie. Nici nu-ţi puteai închipui atunci că cineva te-ar putea clinti din locul tău de pe lume, din ograda ta, din grădina/grădinile tale, din locurile tale de la hotar, statornic şi etern pliate pe sufletul tău, care lua astfel chipul formei de relief al acestor proprietăţi ale tale, devenite izvor de lumină şi bunăstare, pecete de identitate. Şi mai mult, locul badii Iuon al lui Vaslie, de exemplu, oglindea chipul lui badea Iuon al lui Vaslie, misterul personalităţii dumisale, datorită aşezării altfel pe coasta de deal sau pe râtul de la Draga, cu altfel de sălcii la capătul dinspre matcă, ori datorită altor şi altor „amănunte” ale locului, străine de apartenenţa sufletului tău, în sens de proprietate, dar dragi ca parte a satului nostru. Locurile noastre ne primeau parcă vesele, cu chipul cel frumos dat de aspectul moral de lucrători ai acestei ţarini din an în an şi de demult. Aceasta era „legarea de glie” adevărată, morală şi sufletească, datorată fundamental sentimentului de proprietate.
La scara întregului sat, această legare de glie a ţăranului era fundamentul vieţii lui morale. Paradoxal, toate aceste proprietăţi dădeau vieţii satului, nu un aspect de individualisme închise, ci o deschidere a fericirii de a trăi împreună, toţi locuitorii, vremi, situaţii climatice minunate pentru lucrul câmpului, de care se bucurau toţi, în comun, că doar nu era doar vreme frumoasă pe parcela/pe locul unuia sau al altuia, ci era pentru toţi o bucurie împărtăşită, ori în alte situaţii de climă rea, motiv de îngrijorare pentru toţi. Nemaivorbind că dacă într-o zonă a satului „a bătut tare gheaţa” (grindina), oamenii din acea zonă erau ajutaţi de ceilalţi cu făină sau cu cereale. Ajutorarea era asumată de toţi oamenii buni ai satului. Şi oameni buni erau majoritatea. De aceea, în copilărie eu vedeam mereu întâlnind pe drumurile satului numai oameni fericiţi şi puternici. Sesizam doar pe câte vreunul vulnerabil, cum i-am zice astăzi, cu priviri temătoare şi nesigure, cu paşii neancoraţi puternic în cărarea drumului, bântuit de griji, acela era unul dintre cei câţiva de la marginea societăţii, fără proprietate, deci fără identitate, trăind pe la casele oamenilor, cam „sărac cu duhul”. Îţi răspundea chiar şi ţie, copil fiind, la salut, cu un “Zua bună!” afişând o falsă demnitate de om matur. Dar altfel îţi răspundea, cu alt glas, un badea Iacob, un badea Alexandru, cecea Gică, fratele mamei, şi alţi şi alţi piloni de nădejde ai vieţii satului, pe care te puteai baza la munci deosebit de dificile şi de grele, cum era mutatul unui grajd, stins incendiul unei case, ridicat acoperişul unei construcţii noi şi atâtea altele ce implicau şi ingeniozitate, şi maturitate şi promptitudine în luarea deciziilor, şi calm şi siguranţa şi forţa manoperei, a manualităţii.
Nu mi-am putut închipui niciodată atunci, în copilărie, în acel mediu al unei lumi puternice moral, că voi întâlni în viitor, în lumea urbană, pe care o credeam de-o idealitate sublimă, că majoritatea orăşenilor – tocmai invers ca în lumea satului meu de demult – va ajunge în situaţia bietului Loban de la noi, cu muncă manuală nelegată de proprietatea lui, ci a altcuiva, fiinţe dezrădăcinate, bântuite de frica şi nesiguranţa situării lor în lume, cu mersul lipsit de acel pas de mare forţă morală al lui badea Tănasie, al lui badea Gusti, al lui badea Pavăl de pe Faţă, al lui cecea Uănuc din Uliţă şi tot aşa, care călcau pe pământul sigur al satului moşilor şi strămoşilor lor. De unde să-mi imaginez eu că în oraşul din viitorul meu, cel cu semne de paradis în visele mele, aşa cum mi-l închipuiam după imagini livreşti ideale dintr-un manual, voi fi într-o lume de oameni deznădăjduiţi de prezentul şi de viitorul lor nesigur, traumatizaţi de inechităţi de retribuţie după o muncă într-o situaţie în care ei nu sunt/nu au fost proprietari, doar lucrători manuali, ca bietul nostru Loban de demult, care lucra pe la casele altora.
De unde să-mi imaginez eu, din acel mediu al meu din copilărie atât de stabil moral, un viitor cu orăşeni privind cu pesimism lumea cea rea, cârtind individual pe la colţuri, şi lăsându-se pe ei şi ţara lor în voia soartei, mai ales după 1989. O lume total opusă celei din copilăria mea, care era o lume bună şi fericită, nu pentru că vreau eu să o văd retroactiv idilică, dar chiar aşa era faţă de infernul urban din „viitor”, un infern care include atâtea temeri şi atâtea dezorientări şi înşelătorii, inclusiv sau poate mai ales emoţionale în atâtea împrejurări nesigure. Ţăranul meu nu avea acest groaznic sentiment al instabilităţii. El avea locul/locurile lui care-i asigurau stabilitatea morală, pentru că aici este esenţa vieţii ţărăneşti de odinioară: traiul în acel paradis terestru (datorat inclusiv frumuseţilor şi generozităţii naturii) în care-ţi poţi păstra fondul de umanitate nealterat.
Lasă un răspuns