100 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon

Enorme greşeli în România privind abordarea problemei retrocedărilor către biserici maghiare, din perioada interbelică până astăzi

Și astăzi, unele cercuri maghiare sunt pe altă cale… De exemplu, o problemă foarte gravă este cea a administrării corecte, drepte şi echitabile a fenomenului retrocedărilor către bisericile maghiare. Memorandiştii români de la 1892 (vezi foto) s-au plâns împăratului de la Viena că oficialii maghiari au îndepărtat pe români, treptat, de la bunurile publice. Într-adevăr, era o realitate zguduitoare să nu se mai atribuie românilor partea lor de venituri din fonduri publice, pentru a-şi acoperi şi ei atâtea lipsuri dureroase în epocă. Nu s-a cerut explicaţii atunci din partea Vienei, mai mult, Memorandul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost plasat spre rezolvare Budapestei, care ştim cum a rezolvat, în loc să ceară explicaţii pentru a îndrepta lucrurile, au pus sub acuzare pe memorandişti şi i-au închis la Vaţ (Vac) şi Seghedin (Szeged).

Vine Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, apoi Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, dar fondurile sau fundaţiile publice la care s-au referit, desigur, memorandiştii, continuau să fie administrate de maghiari prin Statusul Romano-Catolic din Transilvania, excluzând, în continuare, pe români de la beneficiile acestora. Mai mult, o mare parte a terenurilor au fost expropriate şi sume imense a încasat Statusul de la statul român în calitate de „proprietar”. Marele patriot Onisifor Ghibu, profesor universitar la Cluj, are meritul de a fi atras primul atenţia asupra acestei uriaşe nedreptăţi şi deturnări de fonduri din istoria Transilvaniei, încercând să obţină Fondul de Studii pe seama Universităţii din Cluj.

Marile fonduri sau fundaţii instituite de împărăteasa Maria Tereza pentru Transilvania, şi anume Fondul de Studii, Fondul de Burse şi Fondul de Religie, deturnate de Statusul Romano Catolic din Transilvania în scopuri pur maghiare, eliminând pe români de la beneficiile lor, aveau în total, în anul 1911 – fără a pune în calcul numeroasele palate şcolare şi clădiri numeroase de închiriat – o suprafaţă totală de 27 266 iugăre cadastrale (15 688 ha) teren arabil, păduri şi păşuni, în localităţi din Transilvania, în principal în Cluj, precum Domeniul Cluj-Mănăştur. Cum s-a abordat problema acestor fonduri în perioada interbelică? Total greşit. Maghiari din conducerea Statusului sus-amintit au spus că sunt fonduri religioase romano-catolice, fapt total neadevărat, ele fiind instituite de stat, din fonduri de stat, dar nu exclusiv pe seama romano-catolicilor sau a catolicilor de rit latin. Cele fondate de statul austriac pentru Ungaria, similare celor din Transilvania, au fost administrate doar de statul ungar, de la fondarea lor, în 1773, până la anul 1948. În România, o greşeală enormă a fost că prin Concordatul României cu Vaticanul din 1927, ratificat în 1929 şi prin Acordul de la Roma din 1932, a fost implicat Sfântul Scaun în problema administrării fondurilor, desigur nu în problema proprietăţii lor, care aparţinea fondului/fundaţiei. În anul 1948 a fost însă denunţate Concordatul şi acordurile ulterioare dintre România şi Vatican. Greşeala profesorului Onisifor Ghibu a fost că a preluat mitologia maghiară a dreptului de patronat al regelui Ungariei asupra bisericii romano-catolice maghiare pentru a arăta că acest drept ar reveni, după 1918 şi după Trianon, asupra regelui României, bazându-se pe această cale de preluare a Fondului de Studii. Cercetări recente ale istoricului Şerban Turcuş în arhivele Vaticanului demonstrează clar că regele Ungariei Ştefan cel Sfânt nu a avut niciodată şi nici nu putea avea drept de patronat asupra Bisericii Catolice ungare, aceasta fiind una din marile mituri mincinoase ale Ungariei.

S-au găsit documente care desființează juridic și ecleziastic conceptul imaginar de regat apostolic maghiar. Şi aşa statul român a intentat proces împotriva Statusului sus-amintit în 1933, pe temeiuri juridice greşite, Tribunalul Cluj a preluat greşelile profesorului Ghibu. Universitatea din Cluj a câştigat în primă instanţă, dar apoi Statusul a făcut recurs, cu unele argumente solide dar şi cu altele foarte abile, dar deloc juste, şi partea românească a pierdut procesul, nicio avere a Fondului de Studii nu a revenit Universităţii din Cluj. A greşit Tribunalul Cluj argumentând că Fondul de Studii a fost donaţie făcută expres “Universităţii din Cluj”, în 1581, de principele Ştefan Bathory, care era şi rege al Poloniei. Niciun rost nu a avut să se raporteze la acel act, aserţiune total inutilă, deoarece toate bunurile iezuiţilor au fost etatizate în 1773 de către împărăteasa Maria Tereza, deci de aici trebuia pornit, de la faptul că fondurile/fundaţiile au fost înfiinţate din averea publică a statului, indiferent de unde proveneau aceste averi, adică de la iezuiţi. Ele erau deja bun al statului austriac. În recurs, Statusul Romano-Catolic Ardelean afirmă că în proces s-au violat mai multe legi, printre care, culmea, Approbatae Constitutiones, “care asigură bisericei catolice, precum şi fondurilor şi fundaţiunilor ei o situaţie de drept specială”. A fost, desigur, o sfidare adresată românilor, să apeleze la o constituţie medievală care a asuprit pe români secole la rând şi i-a scos înafara oricăror drepturi politice şi juridice. Recursul a indus în eroare şi prin afirmaţia că veniturile Fondului de Studii au fost întrebuinţate pentru instituţii de educaţie „cu caracter făţiş şi incontestabil de rit latin”, ignorând pe catolicii români de rit grec, şterşi printr-un condei de la drepturi.

În recurs se recunoaşte că fondurile similare instituite de Maria Tereza pentru Ungaria au fost administrate de statul ungar. Cele din Transilvania au fost administrate de statul Transilvaniei istorice din 1773 până la 1867, când împăratul le-a dat în administrare Statusului sus-amintit şi când a început de fapt deturnarea averilor acestora, treptat, în scopuri pur maghiare. Se mai recunoaşte că fondurile n-au fost trecute în cartea funciară pe seama Statusului, ca proprietar. A fost, aşadar, o greşeală enormă şi cu procesul din 1933 de la Cluj, care a frânat rezolvarea justă a problemei averilor marilor fonduri tereziene. După cel de-al Doilea Război Mondial, Statusul a donat comuniştilor clădiri enorme care au fost pentru închiriat, proprietatea fondurilor tereziene, iar statul a etatizat palatele liceelor mari ale Transilvaniei, foste proprietatea numitelor fonduri, apoi şi terenurile lor au fost etatizate. Vine Revoluţia din decembrie 1989 şi începe Retrocedariada în România. Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia aduce instanţelor administrative şi judecătoreşti documente ale cărţilor funciare, în care figurează clar proprietar fondurile sus-amintite, revendicând deja, abuziv şi ilegal, proprietatea asupra acestora. Statul român, extrem de “generos”, datorită inconştienţei celor care se ocupau cu retrocedările, a împroprietărit masiv Episcopia Romano-Catolică de Alba Iulia cu palatele unor licee, elevii românii fiind alungaţi imediat din aceste clădiri, construite exclusiv din bani publici şi nu din cei ai Episcopiei de Rit Latin de Alba Iulia, palate din Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Cluj-Napoca etc.

A fost o greşeală enormă a statului român, nici măcar statul ungar nu a recunoscut proprietatea Statusului sus-amintit sau a numitei Episcopii asupra fondurilor tereziene, iată că statul român le schimbă proprietatea şi acordă în mod ilegal altcuiva dreptul de proprietate, mai mult, acum, din 2005 începând, statul român, din bani publici, plăteşte chirii enorme noilor proprietari. S-a ajuns astfel ca statul român să legifereze deja dreptul maghiar de a exclude pe români de la beneficiile fondurilor tereziene, fapt pentru care s-au plâns memorandiştii români la 1892.

Cum au reacţionat românii, societatea civilă, intelectualii la aceste nedreptăţi şi greşeli flagrante? Universitatea din Cluj, de pe timpul rectorului Marga, când se făceau aceste „retrocedări”, adică falsuri şi ilegalităţi grosolane, a reacţionat tactic, adică nu s-a implicat să le clarifice. Au curs însă numeroase teorii şi plângeri în mass-media din partea unor “specialişti”, astfel că bietul cetăţean obişnuit a fost complet zăpăcit. S-a vorbit continuu, cu rost şi fără rost, de optanţii unguri care acum vin să ceară înapoi pământul şi statul român plăteşte acum despăgubiri din nou, chiar de trei-patru ori aceluiaşi proprietar, că peste patru tone de aur ar fi dat România în urma procesului optanţilor etc.

Tot astfel de mesaje au apărut în spaţiul public, de românul obişnuit se crucea, iar autorităţile statului tăceau, în loc să intervină cu documente reale în această problemă extrem de serioasă, în care era vorba, la urma urmei, de onoarea şi demnitatea României. Realitatea era că se retroceda masiv unor grofi care nu erau optanţi, dar unii dintre ei au comis ostilităţi şi chiar au fost responsabili de atrocităţi în cel de-al Doilea Război Mondial, cazul criminalului de război Wass Albert, condamnat la moarte în contumacie de Tribunalul Poporulului din Cluj în 1946, a grofului de la Treznea, dar nu numai. Ei au fugit după război din România şi averea lor a fost administrată de Comisia pentru Administrarea şi Supravegherea Bunurilor Inamice şi nu s-au întors în cei patru ani 1945-1948 când puteau să-şi revendice proprietatea dacă demonstrau că n-au comis ilegalităţi şi crime în perioada războiului.

Astăzi vin de pe aiurea urmaşi de-ai acestora, statul român „generos” le retrocedează averile, aceştia le vând imediat şi adio, statul român este înşelat groaznic pentru că încompetenţii legislatori români nu au impus o clauză ca timp de cel puţin zece sau treizeci de ani cel căruia i se retrocedează imobilul să nu aibă dreptul să-l vândă. Deci aici e problema mare, nu vânturarea problemei optanţilor, care trebuie explicată caz cu caz, dacă s-au întâmplat asemenea retrocedări, nu generalizată. Apoi, în problema fondurilor tereziene s-au ivit iarăşi numeroşi „specialişti” care au copiat masiv din Onisifor Ghibu, şi nu partea bună, excelentă a cercetărilor marelui Profesor, ci greşelile cu dreptul de patronat al regelui României etc.

„Specialiştii” spuneau că prin Tratatul de la Trianon toate clădirile revin statului român. Desigur că prin Tratatul de la Trianon doar clădirile foste ale statului ungar reveneau statului român şi nu toate de-a valma. Şi aşa cetăţeanul român a fost bulversat de către „specialişti”, iar statul român şi justiţia română erau legat/legată la ochi de partea maghiară, nu pentru a decide imparţial, ci pentru a nu vedea adevărul şi pentru a dispune extrem de nedrept şi de arbitrar în problema retrocedărilor, jignind profund memoria istorică a românilor transilvăneni.

Să revenim la idealul enunţat la început, în care cred, de stabilire a unor relaţii frumoase şi armonioase cu maghiarii de la noi şi cu cei din Ungaria. Şi aceasta numai dacă statul român are oameni competenţi în problema retrocedărilor, care să descurajeze orice pretenţii necinstite, fie chiar şi din partea unor capi ai bisericilor, să aibă un înalt profesionalism care să poată aduce lumină, adevăr, dreptate, fermitate şi chiar spirit creştinesc, dacă se poate, în această problemă gravă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*