În Vinerea Mare, vinerea de dinaintea Sfintelor Paști, seara, se oficiază denia cu Prohodul. Acesta este o cântare închinată Mântuitorului, patimilor și morții Sale. Este o cântare în trei părți, cu un conținut foarte bogat ca idei și învățături, dar și o melodie foarte suavă, mângâietoare, o tânguire demnă, în care se întrezărește speranța Învierii. În timpul Prohodului, în mijlocul bisericii se află o masă, pe care este așezat Sfântul Epitaf, care reprezintă icoana punerii în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf este înconjurat cu flori aduse de credincioși. La sfârșitul Prohodului, Sfântul Epitaf este ridicat de preot și cântăreț sau un enoriaș și cu el se înconjoară biserica. La ieșirea din biserică toți enoriașii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, iar la întoarcere intră în biserică trecând iarăși pe sub Sfântul Epitaf. Această trecere semnifică moartea și învierea noastră. În timpul când se înconjoară biserica bat clopotele, iar în cele patru puncte cardinale se fac opriri și preotul rostește ectenii pentru diferite trebuințe din viața omului și a comunității, ectenii pentru vii și pentru morți. Slujba se termină pe o notă optimistă, prin Sfânta Evanghelie a Învierii și Binecuvântările Învierii. Așadar, Domnul Hristos cel răstignit, mort și îngropat înviază, dăruindu-ne și nouă garanția învierii noastre.
Slujba Prohodului are vechi tradiții, iar participarea enoriașilor era masivă. Se umplea biserica de lume, se împărțeau cărticele cu cântările Prohodului, se formau două-trei grupuri mari și cântau alternativ. Cântau oameni în vârstă, bărbați și femei, tineri, copii. Grupele se formau de obicei după sex, de-o parte bărbații, de-o parte femeile, dar erau și amestecate. Cântările erau foarte cunoscute, foarte populare, cred că erau unii care le știau pe de rost.
Se cânta cu un entuziasm, cu voință și o solidaritate rar întâlnită. Vibrau geamurile bisericii. Fiecare simțea ceva din fiorul momentului, fiecare se simțea în momentele acelea solidar cu Domnul Hristos, își asuma suferințele Lui, parcă încerca să-I facă crucea mai ușoară. Mi-au rămas în amintire, încă din copilărie, multe chipuri ale celor ce au cântat în mod constant la Prohodul de la cele biserici. De când am venit preot, am făcut cu bucurie efortul de a oficia slujba Prohodului în mai multe sate, uneori aceasta întinzându-se și după ora 24, pentru a păstra nealterată o tradiție atât de frumoasă și creștinească.
Prohodul din Vinerea Mare îl putem asemăna cu priveghiul ce se face când moare cineva dintr-ai noștri. În nopțile precedente înmormântării, la casa mortului se perindă zeci și sute de consăteni, uneori rude și cunoscuți și din alte localități. Aduc flori și lumânări, le dau de pomană deasupra mortului pentru mortul respectiv și pentru rude ce au decedat mai demult. Mortul devine în acele momente mesagerul care este însărcinat de cei vii să ducă în lumea de dincolo ,,mesajele”, ,,scrisorile” celor vii. Participarea la priveghiu este un semn de dragoste, de respect față de mort, dar și de solidaritate față de familia mortului aflată în suferință, în doliu. La priveghiu participanții spun amintiri legate de mort, de viața lor, uneori se mai fac și glume, așa încât durerea celor din familia mortului nu mai este așa mare. Cei participanți își exprimă solidaritatea, compasiunea cu familia îndoliată participând la priveghiu.
Dacă asemănăm Prohodul cu priveghiul, trebuie să observăm că la priveghiu vin rude, prieteni, consăteni ai mortului, adică apropiați, nu străini. Cei ce participă Vineri seara la Prohodul Domnului Iisus Hristos se socotesc prieteni, rude și apropiați ai Lui. Este extraordinară apropierea. Este de fapt traducerea în faptă a mesajului biblic: ,,Voi sunteți frații Mei!” Iată cum românii au reținut această afirmație a Mântuitorului și i-au dat curs în modul cel mai practic: participarea la Prohod, la priveghiu, la înmormântarea Domnului Iisus Hristos. Dacă participarea la Pohod se face cu atâta tragere de inimă, cu atâta credință, nădejde și dragoste, cu siguranță că Domnul Iisus Hristos nu rămâne indiferent la această atitudine. Cu siguranță că și El își va aduce aminte la timpul potrivit că aici, în satele și orașele noastre, în sânul poporului român, are atâția prieteni și frați, care au fost alături de El cu dragostea și compasiunea lor în momentele cele mai grele ale activității Sale pe pământ.
Anul acesta a fost, din păcate, ca niciodată! Au participat preotul, cântărețul și paracliserul. Au oficiat slujba ca atunci când bisericile erau ticsite de lume, au cântat Prohodul, dar n-a mai fost farmecul și măreția din anii trecuți! Nimic nu e mai trist decât slujirea unui preot într-o biserică goală! Am cântat Prohodul cu lacrimi în ochi și cu Dvs. în suflet. Parcă vă vedeam chipurile alături. Cu siguranță că erau gândurile Dvs. și dorința de a fi participat prin prezență fizică, reală.
Dumnezeu să ne ajute ca în anii viitori să reluăm tradiția cântării Prohodului cu toată măreția și frumusețea ei, liberi și nestingheriți de nimeni și nimic. Dumnezeu să ne ajute!
Lasă un răspuns