Cât de mult ne-am domnit!

„Domnia şi prostia se plătesc”, spune o zicală din popor. Este o asociere formidabilă a poporului, pentru a mai tempera pe unii “domni”, adică infatuaţi, plini de sine, suficienţi, autoridicaţi deasupra celorlalţi, dar şi dispreţuind cele mai nobile şi mai necesare munci, de fapt automutilaţi de propria lor închipuire şi autoexilaţi din realitate, cu riscul la tot pasul de a plăti, uneori cu vârf şi îndesat această rătăcire. Ce-am făcut noi după 1989? Toţi ne-am domnit …boiereşte şi ne-am îndepărtat cu dispreţ de pământ, cei de la oraşe mai ales, care şi-au vândut pământul părinţilor, moşilor şi strămoşilor lor, mult pământ a ajuns pe mâna străinilor.

Românii s-au domnit frumos şi s-au aşezat într-un „dolce far niente”, nu s-au gândit la consecinţe. Nu s-au mai apropiat nici măcar de câteva ori pe an să-şi vadă pământul, să vadă minunea lanului de grâu auriu în lumina soarelui şi a cerului albastru de vară, punctat de cântecul ciocârliilor noastre. Şi, desigur, nu te poţi considera om împlinit dacă nu-ţi aduni în suflet această comoară. S-a implementat în învăţământ practica numită “şcoala altfel”, dar nu ştiu să fi fost duşi copiii să vadă o holdă aurie, să se bucure de mirosul pâinii încă în spic şi de legătura directă cu strămoşii. Se vrea, oare, să ne tăiem rădăcinile şi să devenim o populaţie? Populaţia e bună de consum, doar. Poate sunt prea idealist, dar mi-ar plăcea să găsesc în oraşele noastre inclusiv şi magazine de pâine cu loc bine precizat de unde e grâul: din Câmpia Transilvaniei, de pe Târnave, din Sălaj, din Câmpia Română, din zona Vasluiului etc., dar nu numai atât, ci să ştiu şi că este grâu ecologic, fără tratamente cu ierbicide, ci îngrijit cu drag, cum făceau ţăranii noştri primăvara, când mergeau la plivit. Nu era o operaţiune grea: mergeam cu părinţii şi surorile în rând, cu plivitori (care aveau o coadă de lemn şi la un capăt un fier lat ascuţit) şi tăiam pălămida încă verde şi crudă. Cu cât drag făceam această muncă! Cu cât drag acopeream cu sufletul întinderea verde de grâu de După Deal sau din Dealul Drăgii şi de oriunde din sat, la clacă pe la rude sau la vecini. De obicei se făcea clacă şi alinierea pe lăţime era cuprinzătoare şi eficientă. Ne-am domnit însă prosteşte şi dăm cu ierbicide până şi în centrul satului, în intravilan, unde ar trebui oprită definitiv această otrăvire. În copilăria mea, la ţară, toţi oamenii se alimentau cu apă de la câteva fântâni bune din sat, veneau fetele şi ficiorii cu vase de lut după apă la fântâna de La Dumitru, la fântâna din Berc, la Fântâniţa – unde în timpul marii secete şi foamete din 1946 era singurul izvor care mai mergea şi nu era secat, veneau şi oameni din satele vecine la noi, după apă, spuneau bătrânii. Acum fântâna mea cea dragă de La Dumitru, cu o apă rece extraordinar de bună şi de sănătoasă, de care legam toate fântânele din folclorul nostru şi din opere literare (Fântâna din Bahcisarai, de Puşkin), de unde o viaţă aducea apă familia noastră şi moşii şi strămoşii, e dezafectată, acoperită cu crengi, dărâmată, lumea nu mai duce apă de acolo din cauza ierbicidării în zonă.

Frumos i-a stat, aşadar, românului domnit de după 1989 să-şi vândă pământul la străini, să distrugă irigaţiile, că doar sunt făcute de comunişti.

Pe mine nu m-a lăsat mama să mă domnesc. În anii `70-`80-`90, îmi luam concediul, jumătate primăvara, să-i ajut mamei la semănat şi la „pus în gredină”, şi jumătate toamna, să-i ajut la cules. Când mai furam câte o clipă pentru lectură, mama îmi zicea: “Hai! Nu sta, că nu de-aia ai vinit în concediu”. Pentru mama a veni în concediu era a te trimite şefii tăi, ori chiat statul, la lucru la ţară. Aşa am cam ratat domnia, n-am fost niciodată la mare, nici la munte. La soare am fost însă, dat nu în calitate de domn.

Există o definiţie extraordinră a ceea ce înseamnă prostia? În Enciclopedia Prostiei, autorul, olandezul Matthijs van Boxsel (născut la Amsterdam în 1957), spune că prostia înseamnă auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Aşadar, dacă lăsăm să se lăfăie în viaţa de zi cu zi, în politica românească cele două entităţi minunate: domnia baronilor de tot felul şi prostia de tip proletcultist sau pur şi simplu vanitoasă că poate ocupa orice funcţie în democraţia noastră experimentală perpetuu – că doar poporul acesta, care nu merită iubire, este docil şi mereu în “poziţie reglementară”, în tot momentul cu capul plecat – atunci ne trezim abia în vremuri grele, cum este cea de acum. Măcar acum să ne întoarcem spre lanurile unele încă nesemănate de grâu, pentru că fericirea noastră depinde, fără drept de apel, de securitatea alimentară.

Există două variante de scene la seceriş în Evul Mediu, două picturi capodopere de Peter Bruegel cel Tânăr, deosebit de frumoase şi care pe mine mă emoţionează în mod special, deoarece, pe o căldură toridă, am fost adus şi eu, o dată, în copilărie, la secerat în locul numit Baraboi, sau dacă nu confund, pe Dealul Drăgii, tot o platformă cu grâu auriu. Tatăl meu cosea grâul, ca în Bruegel, mama lega snopii şi surorile mai mari făceau legători din tulpini mai înalte de grâu dar şi din buruieni, şi-mi arătau braţele zgârâiate bine de murele târâtoare cu ţepi. Dar câldura era insuportabilă. Exact ca în Bruegel, mama aduna şi spicele de grâu rămase disparate după legat snopii, nimic să nu se piardă.

Acum ne-am domnit, doar agricultura ţine de starea de ţăran, nu? Totuşi, parcă mie mi-e dor să adun nişte spice de după secerat, în satul meu, sub albastrul imaculat al cerului de vară.

One Response to Cât de mult ne-am domnit!

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *