Izgonirea din Paradis

Nu ştiu ce vor fi simţit, cum se vor fi simţit Adam şi Eva după izgonirea lor din Paradisul cel sublim şi au ajuns pe Pământul cel plin de viruşi şi de reptile (reptile la propriu şi la figurat) – altădată, în vremuri bune, puneam poate pe bietele reptile pe prim plan, din ignoranţa crasă a periculozităţii, şi apoi pe viruşi – dar cu siguranţă că bine nu s-au simţit, excluşi din acel loc ferit de toate relele Pământului. Abia acum îi înţelegem pe deplin pe cei doi damnaţi, când, de data aceasta, noi suntem condamnaţi la recluziune pe termen nelimitat (aici este osânda, în cuvântul nelimitat) în propria casă. Şi văzând cum reînvie natura de superb, realizăm că de fapt acum noi suntem într-o situaţie şi mai rea ca aceea a lui Adam şi Eva, pentru că suntem izgoniţi complet din Paradisul nostru cel fericit, pe care măcar Adam şi Eva îl aveau la dispoziţie în lungul, în latul şi în largul lui, Paradis cu care am trăit în vitale şi armonioase relaţii până acum.

Văd pe geamurile mele, într-o parte şi alta, cum înverzeşte iarba, cum se ridică gingaşe plăntuţe, cum înmuguresc copacii, fără ca eu/noi să le pot/putem mângâia bobiţele gata să pleznească ale ramurilor. Şi atunci răbufnim de dor. Ne e dor de superbe lunci şi dumbrăvi de la ţară, cele încă sălbatice, care vin de demult cu frumuseţea lor frustă şi care fac, parcă, joncţiunea cu picturile marilor maeştri din secolele trecute. Mi-e dor de ierni de la ţară, cu zăpadă imaculată şi spectaculoasă în imensitatea ei, de nucii grandioşi din sat, cu crengile lor albite în partea de sus şi cenuşii în partea de jos.

Mi-e dor de o primăvară din secolul al XIX-lea din Cartierul Latin din Paris, de exemplu, din opera lui Proust, cu o căsuţă într-un colţ pitoresc, sub ferestrele căreia, cu mare vitalitate înfloreşte un liliac superb, cu o explozie de violet şi de parfum specific. Acum avem timpul liber de a parcurge prin spaţiile culturii pe care am acumulat-o. Nu ne putem refugia, nici pe oceane, nici în palate de cleştar, de sub mări azurii, nici în aer sau în spaţiu, pentru că infernul e cu -/şi poate în – noi.

Acum, dacă totuşi zarurile sunt aruncate, măcar am ieşit din mlaştinile ciorovăielilor de tot soiul din spaţiul public şi cu siguranţă îl vom relocui cu lucruri şi relaţii mai frumoase şi mai pure. Dar faptul de a trăi, de a fi solitar câtva timp (ne amăgim cu timpul, că doar n-o fi până-i lumea), ar trebui să-l privim ca şi cum am fi o echipă sportivă în cantonament. Nu e o tragedie. Cu siguranţă că vom „juca” excelent şi cu mai multă inteligenţă, cu mai multă experienţă, cu mai multă iubire de viaţă, cu mai multă preţuire a paşilor pe „gazonul verde”, cu şi mai mult respect şi iubire faţă de „spectatorul” în faţa căruia ne vom demonstra experienţa acumulată în „cantonament”.

Neantul nu ne poate nicidecum lua în (ne)cuprinsul său, în nimicnicia sa, deoarece avem deja vaccinul împotriva lui: experienţa vieţii trecute, a noastră, în Paradisul Pământ, cultura acumulată, cărţile şi posibilitătile nelimitate de accedere la frumos, artă şi cultură, inclusiv cele puse pe internet. Este un vaccin sigur, pe care-l avem la îndemână. Avem, deocamdată şi societatea de partea noastră, atât cât mai poate ea mişca, atât cât se mai pot ţine serviciile sanitare în viaţă, pe care trebuie să le protejăm la maximum. Avem voinţa fermă de a sta pe poziţii, pentru a stopa propagarea, în continuare, a monstrului nevăzut.

Ţin minte – cum zice poporul – că în vremea dictaturii, majoritatea absolută a oamenilor nu ne lăsam cuceriţi de nimicnicia propagandei, care ne toca bietul şi nevinovatul nostru creier pe toate canalele mass-media, iar de a ne lăsa înfrânţi nici nu se punea problema. Aveam nu numai cercul de prieteni cu care înfruntam jalnicele distorsiuni care veneau “de sus” şi de care ne băteam joc în mod copios, dar aveam şi atuul cel mare la îndemână: o viaţă interioară extrem de liberă. Din mărturiile celor care au suferit atunci recluziuni adevărate şi monstruoase am aflat că viaţa lor liberă interioară nu le-o putea smulge nimeni. Aşadar, să aducem un elogiu vieţii interioare libere, mai mult sau mai puţin bogate, după posibilităţile fiecăruia, ataşate puternic de umanitate, de la rudele atât de iubite, de la oamenii de vază preţuiţi de noi, până la oamenii sărmani întâlniţi adesea pe străzi, care şi ei au dreptul la viaţă şi la respectul şi ajutorul nostru, inclusiv acum, în aceste vremuri de restrişte.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*