Durere, pentru lipsa de solidaritate cu Italia…

Nu putem trece nicidecum peste durerea care ne-a afectat, ne afectează şi ne va afecta şi de acum înainte pentru lipsa de solidaritate a statelor mari şi a subţirei Uniuni Europene, a NATO, la momentul crucial al izbucnirii pandemiei în Italia, de unde ne-a venit şi nouă calamitatea, în bună parte, şi de unde s-a extins enorm în Spania, Franţa, Germania, Anglia.

Nu uit niciodată un film american extraordinar – i-am uitat numele – cu un caz de salvare a unei fetiţe căzută la o mare adâncime într-o ţeavă de gaz, parcă. S-a mobilizat tot ce avea America mai puternic în tehnologie şi specialişti, inclusiv marina militară, infanteria, aviaţia, pompierii, telecomunicaţiile, toată ştiinţa şi tehnologia, tot ceea ce avea medicina mai competent în salvare.

A fost extrem de dramatic filmul, cu actori mari ai Americii, şi, în final, fetiţa a fost salvată. Eram extrem de mândru de Statele Unite ale Americii şi filmul mi-a inoculat o speranţă uriaşă în puterea tehnologiei, în forţa unei ţări democratice, în sublima colaborare a competenţei, a profesioniştilor, a Lumii, în general, când se mobilizează pentru salvarea Omului. Chiar când este vorba de un singur om. Spunea Andre Malraux o butadă uluitor de adevărată: O viaţă nu-nseamnă nimic, dar nimic nu-nseamnă cât o viaţă.

Iată, mult timp am trăit cu această speranţă şi convingere de fier în puterea tehnologiei, a Ştiinţei, a mobilizării Umanităţii în faţa salvării Omului. Până în aceste zile de foc ale ameninţării Omenirii de către o forţă extrem de ucigaşă, care a înaintat şi înaintează orbeşte şi de nestăvilit în faţa unei lumi dezorganizate, nesolidare, nepregătite, speriată întocmai ca în Evul Mediu. Biata Italie, ţara rădăcinilor civilizaţiei mondiale s-a văzut singură în faţa năpăstuirii uriaşe, care devora şi devorează vieţi fără milă.

Am rămas surprins extrem de negativ că nu s-au mobilizat rapid forurile de organizare internaţioanale, statele cu tehnologie puternică, pentru a opri pandemia, pentru a-i limita extinderea. Eroismul medicilor este acum sublim. Sperăm să le vină în ajutor, totuşi, cercetarea ştiinţifică, dar cât se poate ea mobiliza la cote mai înalte.
În plină pandemie ucigaşă te gândeşti cu tristaţe că marile izbânzi ale minţii uriaşilor creatori din Italia (când “biruit-a gândul”), acum sunt atinse de tristeţe grea şi de ruşine faţă de neputinţa şi desolidarizarea noastră de astăzi, cei care ne credeam, până nu demult, invincibili, prin progresul Ştiinţei şi Tehnologiei.

Acum citim altfel poezia din 1883 a lui Eminescu, intitulată Veneţia:

S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii.

Okeanos se plînge pe canaluri…
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri.

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate,
Preot rămas din a vechimii zile,
San-Marc sinistru miezul nopţii bate.

Cu glas adînc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
„Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*