Dreptul de A FI

În Declaraţia universală a drepturilor omului, emisă de Organizaţia Naţiunilor Unite şi publicată în 10 decembrie 1948, se vorbeşte foarte frumos de „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile”. Totul este construit sub spectrul marii catastrofe umane care a fost Cel De-al Doilea Război Mondial, de aceea se precizează că această recunoaştere „constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Sintagma acestui fundament, însă, nu se mai potriveşte în situaţia în care se află astăzi Umanitatea, deorece există libertate, există dreptate, există pace în lume. Desigur, putem cârti câtă libertate şi câtă dreptate este într-o parte sau alta pe glob, dar, repet, raportarea era doar la acel spectru cumplit produs de fascism Umanităţii, cu tragediile imense care încă zguduiau lumea. O.N.U. scrie clar de faptul că „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii” şi că trebuie să se făurească o nouă lume, „în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvîntului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamăşi mizerie”.

Iarăşi motivarea nu se potriveşte cu periculoasa situaţie de astăzi a Omenirii, lovită de o pandemie ucigătoare, la scară mare. Deci nimic despre ocrotirea omului în faţa catastrofelor naturale şi organizarea lumii în acest sens. Pentru că dreptul omului de A FI (putem să ne gândim, fireşte, la întrebarea lui Hamlet) este primordial, şi deci organizarea lumii pentru a conserva starea de a fi a Omului este de primă necesitate.

În Articolul 1 se proclamă frumos că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestraţe cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii” . Primul drept prevăzut pentru oricare om/orice fiinţă umană din orice ţară, fără deosebire de „rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări” este „dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei”.

Situaţia de astăzi se potriveşte de minune cu dreptul la viaţă şi la securitatea persoanei. Dar enunţându-se, în continuare, ale drepturi, constatăm că legiuitorul ONU nu s-a gândit la o situaţie ca a noastră, ci la faptul că omul să nu fie ţinut în sclavie, să nu fie supus la torturi etc. Declaraţia universală a Drepturilor omului din 1948 mai statuează şi alte drepturi juridice, dreptul la cetăţenie, la întemeierea unei familii (ca element „natural şi fundamental al societăţii”), drepturile mamei şi copilului, dreptul la proprietate, dreptul la „libertatea gândirii , de conştiinţă şi religie”, dreptul de a circula liber (aici nu se prevăd restricţii în cazuri de forţă majoră, legiuitorul fiind foarte generos, nu s-a gândit la pandemii), dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, „dreptul la salariu egal pentru muncă egală” (drept violat astăzi masiv în Europa), drepturile de autor, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la odihnă şi recreaţie, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, „de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”, dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, dreptul de acces egal la funcţiile publice, „dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui” (din păcate, binefacerile progresului ştiinţific sunt azi limitate de noua ipostază în care se află Omenirea), dreptul la securitatea socială. Din nou legiuitorul s-a gândit doar la „realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale”, nu şi la securitatea în faţă pandemiilor. Să ne oprim şi la Articolul 25 1, care prevede că „Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale […]”.

Se vorbeşte deci despre sănătate doar în termeni de „stare de pace” – să-i zicem, dar nu şi în cazuri de cataclisme.

Constatăm, aşadar, cât de mare este necesitatea reorganizării pe plan internaţional, după ce Omenirea iese din această încercare grea şi extrem de periculoasă. Trebuie să se introducă neapărat şi crearea condiţiilor, în orice împrejurări, pentru ca omul să-şi poată exercita dreptul lui cel mare: dreptul de A FI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*