Dorul… (poezii de Iulia Herbil)

ÎNTREABĂ-MĂ!

Întreabă-mă ce este fericirea

Şi-am să te duc să o priveşti în ochi

Pe mama mea… când vin, târziu acasă,

Şi mă aşez, zâmbind, cu ea la masă,

Şi-i povestesc ce bine mi-e aşa…

Întreabă-mă ce-nseamnă azi iubirea…

Şi-am să te duc s-o vezi pe mama mea!

Întreabă-mă de-al inimilor tremur

Şi-am să te prind, tăcut, de mâna dreaptă:

Cu buzele să-ţi mângâi brazda palmei

În care demiurgii te aşteaptă…

Întreabă-mă ce-nseamnă astăzi dorul

Şi-am să te vâr sub jet de apă rece

Să-ţi şteargă sărutarea mea izvorul!

Întreabă-mă de frumuseţea lumii

Şi-am să te duc afară, în grădină,

Pe malul verde-al ierbii de April

Unde se-ascund albastre libelule

Şi muguri alb-galbui de păpădii,

Şi gândăcei cu-armură de mătase

Pe burţile rotunde, de-abanos;

Întreabă-mă ce este suferinţa

Şi-am să-ţi întorc trei lipitori pe dos!

Întreabă-mă ce-nseamnă bogăţia

Şi cât de multe-ţi trebuie să strângi

Să te numeşti bogat în viaţa asta

Şi-am să te duc unde nu ştii să plângi

Şi unde soarele a iertat noaptea

Că-i stinge zilnic aurul luminii,

Unde bunica mea aprinde candeli

Bunicului în calea nemuririi…

Întreabă-mă ce-nseamn’-averea lumii

Şi-am să-ţi arăt (unde ne dorm strabunii)

Împărăţii de-o vară, cu furnici,

Şi marmuri… cu portrete de bunici.

ANOTIMPUL CU LUMINĂ

Secole de mii de vânturi

Bat prin crengi de braţe-ntinse

Şi prin frunze-vise-aprinse

Într-un verde-crud de gânduri.

Se îmbibă ca în rouă

Foaia castanie, moartă –

Ochii mei în plumb ce poartă

Straiul cerului, când plouă.

La chemările de taină

Ale rândurilor-umbre

Ca săgeţi pe ceruri, sumbre,

Ne-mbrăcăm cu înc-o haină…

Dar pe suflet ce să punem

Să ni-l apere de ploaie

Şi de vânturi ce-l îndoaie

Dinspre toamne? Ce să-i spunem?

Ochii-n lacrimi, gura strânsă,

Trupul refuzând onoruri,

Gândul ostenit de doruri,

Alba dimineaţă plânsă…

Prizonier fără de vină,

(Lupta e total nedreaptă),

Bietul suflet tot aşteaptă

Anotimpul cu lumină.

PRIETENI BUNI

Mi te-ai ascuns în suflet, ca o rană

Deschis-adânc în carnea amintirii:

A şoimilor de dor eşti dulce hrană

Pătrunsă-n untdelemnul nerostirii.

Tu nu vei şti tot ce-am simţit şi, poate,

Nu vor putea să-ţi spună despre mine

Nici măcar alţii. Trecătoare-s toate.

Căci moartea, peste toate, uite-o: vine!

Doar dracul verde-al florilor de suflet

Răzbună pasarea îndoliată:

Se face mort, dar se transformă-n urlet,

Înăbuşind o inimă, deodată.

Dorul curat, cumplit, grozav de mare,

Se năpusteşte-n tâmple cu zvâcnire:

Te doare-n suflet. Şi în gând te doare.

Te stoarce şi te ia cu zăpăcire.

Nu are leac, nici milă, nici ruşine:

Mai hoţ ca un cotoi flămând ce toarce,

De ce-l sufoci, e tot mai viu în tine,

De ce-l goneşti, mai aspru se întoarce;

De ce-l ascunzi, mai bine-atunci se vede,

Iar dacă vrei să minţi că nici n-a fost,

Te-or crede alţii… Tu  nu te vei crede,

Şi-atunci minciuna ta e fără rost!

Sfârşitul vieţii tale-i e sfârşitul,

De nu i-o fi, mai mult, vreun început:

Când nemurirea-şi arde răsăritul,

Iad e să-ţi aminteşti ce ai pierdut…

Cu timpul, rana uită să mai doară,

Cicatrizată, rece, amintire…

Chiar dacă e păcat, cumva, să moară,

Iubirea se ucide cu iubire!

DORUL

Vine, de pe mare, dorul,

Adunat în pumni de foc

Să îmi ia din casă sporul

Şi puţinul meu noroc…

Vine, fără gând de ducă…

Nu se teme că-l răpun.

Mă transformă în nălucă –

Eu, ce-am fost cândva om bun.

Mi se pune-n pipt, să doară,

La atingere-amintirii.

Ultima, ca prima oară,

Doare pierderea iubirii…

Eu mă tem că n-am cu cine;

El se teme c-o să-mi treacă;

Ei nu vad căderea-n mine,

Mie-ncepe să îmi placă.

Şi mă doare, şi e sânge,

Peste rana încă vie,

Cu râs sufletul îmi plânge,

Suspinand o poezie.

Spun, scriind, tot, tot ce-n viaţă

În tăceri am sugrumat.

De s-ar vinde dor în piaţă,

Eu aş fi un om bogat!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*