ÎNTREABĂ-MĂ!
Întreabă-mă ce este fericirea
Şi-am să te duc să o priveşti în ochi
Pe mama mea… când vin, târziu acasă,
Şi mă aşez, zâmbind, cu ea la masă,
Şi-i povestesc ce bine mi-e aşa…
Întreabă-mă ce-nseamnă azi iubirea…
Şi-am să te duc s-o vezi pe mama mea!
Întreabă-mă de-al inimilor tremur
Şi-am să te prind, tăcut, de mâna dreaptă:
Cu buzele să-ţi mângâi brazda palmei
În care demiurgii te aşteaptă…
Întreabă-mă ce-nseamnă astăzi dorul
Şi-am să te vâr sub jet de apă rece
Să-ţi şteargă sărutarea mea izvorul!
Întreabă-mă de frumuseţea lumii
Şi-am să te duc afară, în grădină,
Pe malul verde-al ierbii de April
Unde se-ascund albastre libelule
Şi muguri alb-galbui de păpădii,
Şi gândăcei cu-armură de mătase
Pe burţile rotunde, de-abanos;
Întreabă-mă ce este suferinţa
Şi-am să-ţi întorc trei lipitori pe dos!
Întreabă-mă ce-nseamnă bogăţia
Şi cât de multe-ţi trebuie să strângi
Să te numeşti bogat în viaţa asta
Şi-am să te duc unde nu ştii să plângi
Şi unde soarele a iertat noaptea
Că-i stinge zilnic aurul luminii,
Unde bunica mea aprinde candeli
Bunicului în calea nemuririi…
Întreabă-mă ce-nseamn’-averea lumii
Şi-am să-ţi arăt (unde ne dorm strabunii)
Împărăţii de-o vară, cu furnici,
Şi marmuri… cu portrete de bunici.
ANOTIMPUL CU LUMINĂ
Secole de mii de vânturi
Bat prin crengi de braţe-ntinse
Şi prin frunze-vise-aprinse
Într-un verde-crud de gânduri.
Se îmbibă ca în rouă
Foaia castanie, moartă –
Ochii mei în plumb ce poartă
Straiul cerului, când plouă.
La chemările de taină
Ale rândurilor-umbre
Ca săgeţi pe ceruri, sumbre,
Ne-mbrăcăm cu înc-o haină…
Dar pe suflet ce să punem
Să ni-l apere de ploaie
Şi de vânturi ce-l îndoaie
Dinspre toamne? Ce să-i spunem?
Ochii-n lacrimi, gura strânsă,
Trupul refuzând onoruri,
Gândul ostenit de doruri,
Alba dimineaţă plânsă…
Prizonier fără de vină,
(Lupta e total nedreaptă),
Bietul suflet tot aşteaptă
Anotimpul cu lumină.
PRIETENI BUNI
Mi te-ai ascuns în suflet, ca o rană
Deschis-adânc în carnea amintirii:
A şoimilor de dor eşti dulce hrană
Pătrunsă-n untdelemnul nerostirii.
Tu nu vei şti tot ce-am simţit şi, poate,
Nu vor putea să-ţi spună despre mine
Nici măcar alţii. Trecătoare-s toate.
Căci moartea, peste toate, uite-o: vine!
Doar dracul verde-al florilor de suflet
Răzbună pasarea îndoliată:
Se face mort, dar se transformă-n urlet,
Înăbuşind o inimă, deodată.
Dorul curat, cumplit, grozav de mare,
Se năpusteşte-n tâmple cu zvâcnire:
Te doare-n suflet. Şi în gând te doare.
Te stoarce şi te ia cu zăpăcire.
Nu are leac, nici milă, nici ruşine:
Mai hoţ ca un cotoi flămând ce toarce,
De ce-l sufoci, e tot mai viu în tine,
De ce-l goneşti, mai aspru se întoarce;
De ce-l ascunzi, mai bine-atunci se vede,
Iar dacă vrei să minţi că nici n-a fost,
Te-or crede alţii… Tu nu te vei crede,
Şi-atunci minciuna ta e fără rost!
Sfârşitul vieţii tale-i e sfârşitul,
De nu i-o fi, mai mult, vreun început:
Când nemurirea-şi arde răsăritul,
Iad e să-ţi aminteşti ce ai pierdut…
Cu timpul, rana uită să mai doară,
Cicatrizată, rece, amintire…
Chiar dacă e păcat, cumva, să moară,
Iubirea se ucide cu iubire!
DORUL
Vine, de pe mare, dorul,
Adunat în pumni de foc
Să îmi ia din casă sporul
Şi puţinul meu noroc…
Vine, fără gând de ducă…
Nu se teme că-l răpun.
Mă transformă în nălucă –
Eu, ce-am fost cândva om bun.
Mi se pune-n pipt, să doară,
La atingere-amintirii.
Ultima, ca prima oară,
Doare pierderea iubirii…
Eu mă tem că n-am cu cine;
El se teme c-o să-mi treacă;
Ei nu vad căderea-n mine,
Mie-ncepe să îmi placă.
Şi mă doare, şi e sânge,
Peste rana încă vie,
Cu râs sufletul îmi plânge,
Suspinand o poezie.
Spun, scriind, tot, tot ce-n viaţă
În tăceri am sugrumat.
De s-ar vinde dor în piaţă,
Eu aş fi un om bogat!
Lasă un răspuns