Codex Altemberger – manuscris medieval

În colecțiile valoroase ale Muzeului Național de Istorie a României din București, la numărul de inventor 47606, se află o adevărată comoară din epoca medievală (secolul XV), respective un uimitor manuscris medieval al sașilor din Sibiu, cunoscut ca și „Codex Altemberger”. Acesta se prezintă cu coperte din lemn îmbrăcate în piele, fiind protejate și întărite de nituri puternice din metal, având paginile din pergament vitelin, scrise cu foiță de aur, pe material textil, cu chinovar (sulfură roșie de mercur), oxid roşu de plumb, cerneală ferogalică și substanţe colorante. Tehnicile abordate în crearea acestuia sunt: caligrafiere, miniere, legare, ferecare, batere, ştanţare și cizelare. Dimensiuni acestuia: L = 36 cm; l = 25 cm. Datarea s-a făcut pentru secolul al XV-lea, anul 1481 (colofonul). Locul realizării: spațiul german (manuscris) și Cancelaria Primarului Sibiului (ultimele două file). Thomas Altemberger a comandat scrierea și minierea ultimelor două file de pergament (scena biblică, textul de jurământ, stema Sibiului și colofonul datat pentru 1481). Copistul este declarant ca necunoscut. Beneficiarul a fost Primarul Sibiului și comunitatea locală.

Cercetarea istorică a exponatului a fost efectuată de către dr. Ginel Lazăr. Investigațiile nedistructive ale materialelor au fost puse la dispoziție de către dr. Irina Petroviciu, drd. Cristina Carșote și dr. Migdonia Georgescu. Thomas Altemberger (1431-1491) – comaditarul codexului – s-a născut la Sibiu în anul 1431, într-una dintre marile familii ale patriciatului săsesc. Își aprofundează studiile universitare la Viena, unde obține diplome importante în domenii de referință. Întors la Sibiu, se implică în viața publică a urbei, devenind consilier municipal din anul 1469 și chiar primarul orașului în anul 1471. Timp de două decenii este „primus inter pares“ (între sibieni), fiind remarcat și recompensat de regalitatea maghiară. Astfel, devine jude regal în 1481. Din înălțimea poziției sale, Sibiul primește posesiunile și bunurile mănăstirii Cârța. Totodată, reușește să-l convingă pe regele Mathia Corvin să recunoască privilegiile tradiționale ale sașilor. Într-un raport regal din 1475, familia Altemberger era una dintre cele mai influente și prospere din Sibiu, Thomas Altemberger fiind în același timp un antreprenor de succes în domeniul proprietăților de pământ din Alba și Târnave, al exploatărilor de metal prețios de la Abrud și ulterior arendator al vămilor regale transilvănene. Cea mai reușită operă a sa este, fără îndoială, prețiosul manuscris intitulat generic „Codex Altemberger”.

Autoritatea sa politică și comercială își va găsi o altă dimensiune o dată cu punerea în practică a legilor orașului. Conform legislației Codexului și adaptărilor sale la realitățile transilvănene, se aduc o serie de modificări privind aspectul cetății și a vieții sibienilor. Printre altele, călugării dominicani primesc dreptul de a-și reconstrui viața mănăstirească în interiorul zidurilor de incintă ale cetății. În prezent aici funcționează biserica Ursulinelor. Aceasta a trecut în timp prin mai multe etape de refaceri radicale care au dus la transformarea bisericii dintr-un edificiu în stil gotic într-unul în stil baroc. Clădirile de astăzi se află situate pe Str. General Gheorghe Magheru (fostă Sării) nr. 34-36. Mănăstirea Ursulinelor din Sibiu a fost inclusă pe lista monumentelor istorice din județul Sibiu din anul 2004, având codul de clasificare SB-II-a-A-12091. Complexul fostei mănăstiri a ursulinelor este format din două obiective: Biserica fostei Mănăstiri a Ursulinelor – datând din 1479, cu refaceri în perioada 1728-1733 și având codul SB-II-m-A-12091.01 și fosta mănăstire, ulterior clădirea Colegiului Pedagogic – datând din sec. al XV-lea, cu refaceri în perioadele 1733-1772 și 1891-1904 și având codul SB-II-m-A-12091.02.

În plină glorie, ilustrul primar Thomas Altemberger își va construi o casă patriciană, integrată perfect în sistemul defensiv al orașului, o mândrie a familiei sale, care va deveni sediul secular al Primăriei urbei. În prezent, aici se găsește Muzeul de Istorie din cadrul Muzeului Național Brukenthal. Thomas Altemberger a fost contemporan cu Vlad Țepeș, ambii fiind născuți în același an, dar destinele lor i-au plasat pe poziții de beligeranță, unul față de altul, alimentate în principal de intrigile necontenite ale brașovenilor contra domnitorului muntean. Sub o formă sau alta, motivele de ceartă cunoșteau diverse forme, de felul disputelor teritoriale, datoriilor vamale și privilegiilor comerciale dintre sașii celor Șapte Scaune și omologii lor din Țara Românească. O altă împotrivire a sașilor contra lui Vlad Țepeș ar fi fost legată de exercitarea de către acesta a dreptului tradițional de arbitraj judiciar asupra românilor din comitatele săsești, trecute uneori de oastea muntenească prin „foc și sabie“, atunci când românii ardeleni erau, evident, nedreptățiți sau abuzați de sași. La inițiativa lui Mathia Corvin, judele regal și voievodul muntean au colaborat cu privire la întoarcerea lui Vlad Țepeș pe tronul Țării Românești (1476). În așteptarea acelui moment, Altemberger îl găzduiește pe Vlad Țepeș la Arghiș, în comitatul Albei, apoi la Bălcaciu, în comitatul Târnavelor, fiind întreținut de jude cu o sumă stabilită de regele Ungariei.

La Direcția Arhivelor Naționale din Sibiu se poate consulta Fondul Colecția Brukenthal, Actul H (6-9)/ nr. 26 (secolele XIII-XVIII). În documentul cu nr. 26, în partea din dreapta sus, sunt notate cu creionul următoarele date biografice: „Altemberger Familia Cibiensis. M. Thomas Altemperger“. Pe document sunt desenate două steme ale familiei, un leu cu coadă ridicată și trei flori în partea de jos și un dragon cu trei picioare. Urmează niște indicații referitoare la date biografice ale familiei întâlnite în diverse lucrări precum: „Mss. Georgii Isterii: Historia pleragne de Cibinio Aracdout in Bibliost. Cibinii Sochocuhciuiono, p. 29“. Următoarea însemnare, din anul 1486, îi atestă lui Thomas Altemberger și calitatea de cămăraș al regelui Mathia Corvin: „1486 Egregius Thomas Altenberger Comerarius Matia Regis“. În același Fond Colecția Brukenthal, Actul H (6-9), în documentul cu nr. 320, în partea din dreapta sus, sunt notate cu creionul: „1459-1464. Bacalau. Procerator Oredionis Hungor in Acad. Viena. 1507“; „Michael Altenberger de Cibinio“ a fost însurat cu Margareta; „Bartololomeu Altenberger mort în 1552“.

„Străbătând sălile Muzeului Național de Istorie a R. S. România, nimerești, la un moment dat, într-o cămăruţă îngustă, cu obloanele trase, străjuită de vitrine cu manuscrise și cărți vechi. Aici ai surpriza de a descoperi și o carte groasă, cu scoarțe de piele roșie și încuietori de fier. Este cel mai vechi cod de legi al sașilor, așa-zisul Codice Altenberger“. Așa își începe studiul monografic dedicat Codicelui Altemberger, istoricul și arhivistul Radu Constantinescu. Cartea a văzut lumina tiparului sub egida editurii Meridiane din București în anul 1988 și s-a dovedit folositoare în deslușirea unor problematici de ordin juridic. Codex Altemberger este „Biblia“ sașilor din Sibiu, iar destinele sale se leagă de ale primarului urbei, Thomas Altemberger, cumpărătorul manuscrisului cu caracter legislativ, care, într-un final, îi va purta și numele. Specialiștii care au consultat Codexul, de-a lungul timpului, germani și români, au avansat mai multe păreri, cu privire la paternitatea, caracterul și autenticitatea acestuia. Până să ajungă în patrimoniul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), Codexul sașilor a fost conservat oficial în cadrul bibliotecii Muzeului Brukenthal din Sibiu, conform registrelor generale de inventar. Din secolul al XVIII-lea, Codexul s-a păstrat mult timp într-o ladă de arhivă din cadrul primăriei din Sibiu. „Acolo unde-l renegase cotropirea austriacă a Transilvaniei din anii 1689-1691“ îl descoperea, în 1782, istoricul sibian Johann Seivert. Deoarece la începutul manuscrisului, copistul susținea că transcrie legile orașului Nürnberg, Johann Seivert a crezut pur și simplu că are în fața sa un exemplar compilat după legislația din Nürnberg (adoptată de germani în anul 1479). Ideea lui Sievert a fost îmbrățișată ulterior de către toți istoricii vechiului drept german. Mai mult, chiar la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1800), un arhivar anonim din Nürnberg credea că sașii colonizați în Transilvania, la 1143, ar fi adus cu ei legea fundamentală a cetății.

După publicarea, în 1861, a vechilor reglementări juridice ale Nürnberg-ului, nu s-au aflat între acele legi un conținut identic cu manuscrisul lui Altemberger. Misterul a fost descifrat, în final, de un specialist al vechiului drept german, Ludwig von Rockinger, care, în anul 1894, a dovedit că tahigraful manuscrisului de care ne ocupăm a făcut o greșeală gravă. Aceasta constă în copierea titlului „Dreptul de la Nürnberg“, aflat la origini în fruntea ultimelor paragrafe (534-562) ale primului capitol din izvod „adică titlul ultimei anexe la așa-zisa Oglindă a șvabilor (Schwabenspiegel), copiată de el la început și să-l așeze, pe nedrept, în fruntea întregii culegeri, de unde și confuzia de mai apoi“. „Dreptul de la Nürnberg“, adoptat în 1479, a fost aplicat și cunoscut doar în orașul german, după singurul izvod original existent la primăria urbei din Nürnberg. Ulterior, în 1484, s-a tipărit de către Anton Koberger și mai departe el s-a putut răspândi în alte locuri, inclusiv în rândul sașilor transilvăneni. Un exemplar al acelui incunabul, din 1484, se află azi la Muzeul Național Brukenthal, însă până în secolul al XIX-lea cartea a aparținut unei biserici săsești.  „Dreptul de la Nürnberg“ a mai cunoscut câteva ediții vechi, incunabulul din 1488, post incunabulul din 1522 sau volumul din 1564. În Biserica Neagră din Brașov se mai găsea în al șaptelea deceniu al secolului al XVI-lea un exemplar din edițiile menționate. Astăzi, acesta nu mai există. Cercetătorii susțin că în afara dreptului civil, adus de la Nürnberg, în spațiul săsesc din Ardeal, a mai fost adus și dreptul canonic, întâlnit tot sub forma incunabulelor, intrat efectiv în folosința sașilor. Atât la Sibiu cât și la Brașov au parvenit mai multe ediții de drept civil sau drept canonic, tipărite în deceniul opt al secolului apariției tiparului. În fine, între scoarțele manuscrisului compilat se găsesc trei coduri de drept cutumiar. Primul este deja amintitul „Drept de la Nürnberg“, apoi urmează „Dreptul de la Magdeburg“ și „Dreptul minier slavon de la Jihlava“ (Iglau). Acesta din urmă a cunoscut mai multe ediții ale unor redacții clasice, fiind preluat ulterior de orașul Nürnberg, după un original latin, singurul oraș german care l-a folosit. În ceea ce privește Codex Altemberger, se credea inițial că a fost redactat la Sibiu în anul 1481, în cancelaria primarului oraşului, Thomas Altemberger.

Colofonul, caligrafiat în limba latină pe ultima filă (f. 181), menţionează numele primarului Sibiului, Thomas Altemberger, funcțiile acestuia, anul și locul redactării manuscrisului (1481). „Hoc opus fecit fieri egregius Thomas Altenberger, magister civium et judex regius, necnon camerarius urbis Cibiniensis anno Domini MCCCCCLXXXI-o, dicti sui officii magistri civium anno 9-o“. „Astă scriere a pus-o să se facă magistrul Toma Altenberger, primar al orașului, jude crăiesc și cămăraș al orașului Sibiu, în anul Domnului 1481, al noulea an de când este el primar“. Colofonul și datarea din 1481 a creat însă multă confuzie în jurul manuscrisului lui Altemberger. După toate criteriile paleografice, specialiștii plasează scriitura Codexului cu mult anterior datei din 1481. Gustav Lindner, editorul codicelui, în 1885, la Cluj, opina că acesta „trebuie datat“, conform cerințelor de scriere medievală, în secolul al XIV-lea. „Prin stilul execuției și iconografie – inclusiv veșmintele personajelor – miniaturile manuscrisului se înscriu ferm în tradiția italiană de la începutul secolului al XIV-lea“. Ceea ce i-a derutat pe consultanții manuscrisului sibian au fost ultimele două file ale manuscrisului, executate tardiv de un copist, în anul 1481. Penultima filă conține o miniatură canonică „Răstignirea Domnului“, textul jurământului ce trebuia rostit de fiecare primar la investitură și, sub acesta, stema orașului, pe când ultima filă are, în partea de sus, doar colofonul. Părerile specialiștilor, care datează manuscrisul anterior datei din 1481, sunt confirmate, cel mai explicit, de însemnarea de pe forzațul celei de-a doua coperte, care ne deslușește data de 1 martie (incursio Marcii) a anului 1453 (era creștină). Radu Constantinescu este de părere că manuscrisul a fost cumpărat de Thomas Altemberger când se afla la Viena, la studii, în anii tinereții. Cunoscutul arhivist se bazează pe exemplificările practicii juridice a Codexului, asemănătoare izbitor cu activitatea justițiară a lui Vlad Țepeș exercitată, în mod exemplar, în Țara Românească, Făgăraș și Mărginimea Sibiului, între anii 1453 și 1469. Astfel, legendarul domnitor s-ar fi inspirat, în aplicarea dreptății, din dreptul săsesc, aspru și violent, influențat fiind de modelul german, deslușit din educația sa. Se presupune că anecdotele și acuzațiile din manuscrisele și tipăriturile săsești despre cruzimile lui Vlad Țepeș sunt extrase și din jurisdicția Codicelui Altemberger.

Așadar, povestirile germane care îl incriminează pe voievodul muntean, practicile și cruzimile acestuia, nu sunt altceva decât prevederi explicite ale dreptului german întâlnite și în cuprinsul Codexului Altemberger. Tragerea în țeapă era o pedeapsă larg întâlnită în Europa centrală. Legislația din spațiul german permitea tragerea în țeapă a femeilor pentru pruncucidere, otrăvire sau vrăjitorie. „Oglinda suabă“ din Codex specifică și pedepse precum decapitarea sau arderea pe rug a femeilor vinovate de otrăvire și vrăjitorie. Bărbații erau trași în țeapă în cazul infracțiunilor de viol, ucidere de rude și adulter. În Ardeal, atât bărbații cât și femeile erau trași în țeapă pentru adulter și pruncucidere. În caz de adulter, ambii complici erau în prealabil spânzurați într-un loc public, urmând ca imediat aceștia să fie trași în țeapă și depuși într-o groapă săpată special lângă locul execuției. În zilele noastre, acele exagerări săsești care au fost răspândite în Orient și Occident în a doua parte a secolului al XV-lea, trebuie tratate cu discernământ și totodată puse pe seama neînțelegerilor dintre Vlad Țepeș și sași, cauzate de pricinile comerciale și teritoriale. Pretinsa cruzime a lui Vlad Țepeș, cât mai degrabă exigența sa în materie de pedepse, „după pravilă“, trebuie înțeleasă datorită influenței dreptului săsesc asupra caracterului justițiar al domnitorului, în pofida complexei sale educații, care presupunea cunoașterea dreptului bizantin și al celui otoman, dar acestea din urmă erau mai permisive și mai blânde, decât practica judiciară aplicată de sașii din Transilvania. În continuare, Radu Constantinescu, își concentrează studiul pe analiza Codexului, deoarece acesta „este de o covârșitoare însemnătate, întrucât el disculpă integral pe Țepeș vodă de nedreptele acuzații ce apasă asupra-i de atâtea veacuri“. Acest demers imperativ al autorului cărții referitoare la Codicele Altemberger este cât de poate de lăudabil, dar poate că era mai bine dacă s-ar fi concentrat mai mult și asupra datelor cu conținut tehnico-științific, marginalizate de obicei în decursul unei adordări de acest gen. Contrar presupunerilor lui Radu Constantinescu, există și ipoteza că primarul Sibiului ar fi intrat în posesia manuscrisului mai târziu decât anul 1453. Este greu de crezut că o carte fundamentală pentru sașii din Sibiu, presupus cumpărată la 1453, să nu fie valorificată legislativ decât la 1481, la nouă ani după investitura de primar ales (Bürgermeister), în condițiile în care din anul 1469 acesta era consilier municipal. Din anul 1481 este numit de Mathia Corvin jude regal (Königsrichter), cu reședința la Sibiu, iar în perioada anilor 1486 – 1491, cu reședința la Buda. Nimic nu dovedește, conform datelor pe care le deținem în prezent, că Altemberger ar fi cumpărat manuscrisul în 1453, iar codul de legi l-ar fi inspirat în mod exclusiv pe Vlad Țepeș în aplicarea dreptății încă din acea vreme. După părerea noastră, Vlad Țepeș nu avea nevoie să cunoască doar din Codexul Altemberger severul drept german. Rigurosul domnitor a sălășluit o vreme în lumea germană și în Transilvania fiind familiarizat cu uzanțele Apusului în materie de drept civil, la care a făcut apel în exercitarea dreptății domnești. În genere, dispozițiile aplicabile jurisdicției executorii din Codex erau acelea ale întregului spațiu german, întâlnite, evident, și în Transilvania, cu precădere în comitatele celor Șapte Scaune săsești. Cel mai probabil, Codexul a fost cumpărat în anul 1481. Thomas Altemberger a comandat în 1481 copierea celor două file de pergament, descrise mai sus, ale manuscrisului său, pentru pomenirea sa și a operei sale juridice, fundamentală pentru practica juridică oficială a sașilor.

Aceasta lucrare („opus“) „a pus-o să se facă Toma Altenberger“, fiind vorba de miniatura biblică, textul jurământului, stema Sibiului, colofonul și nu de porunca de a se fi copiat integral textul Codexului. Cartea lui Altemberger este o primă operă juridică oficială din spațiul românesc medieval, o culegere de legi orăşeneşti, compilată după legile burgurilor germane. După caligrafie, miniatura genealogică în plină pagină, decorațiile marginale și figurile grotești din casetele inițiale, copistul manuscrisului s-a inspirat din tradiția italiană și germană (secolele XIII-XIV), finalizând execuția Codexului, cel mai probabil, în secolul al XV-lea; cert este că, la 1481, un al doilea copist execută la comanda judelui Sibiului, în folosul comunității săsești, ultimele două file, relevante pentru depunerea jurământului de primar, reprezentând un foarte important izvor istoric și juridic atât pentru Sibiu cât și un model pentru Transilvania. Acest Codex, forma, alături de biblie, un binom perfect, folosit ori de câte ori un candidat al urbei depunea jurământul pentru preluarea unei funcții oficiale. Mai mult, reprezentările miniate din conținutul Codexului au puternice semnificații religioase, așa cum este cazul cu scena „Răstignirea Domnului“. Bogăția și căldura miniaturală a culorilor, profunzimea mesajului biblic, expresia fețelor și realismul contexului istoric, aduc o notă de unicitate asupra dreptului consuetudinar, reper indiscutabil pentru toți aceia care ocupau funcții în arealul Sibiului medieval.

Codexul a fost folosit și mai târziu, până către sfârșitul secolului al XVIII-lea, „drept cod oficial al sașilor, alături de diplomele și privilegiile conferite de autoritățile Transilvaniei“, așa cum este cazul cu textul jurământului primarului, referitor la sfinții Bisericii și Maica Domnului, adaptat după contextul trecerii Sibiului la religia și reforma lutherană (1536). „Pârgarii“ Sibiului, care aveau privilegii extinse și o influență mare asupra întregii comunități săsești din Ardeal, au continuat să jure respectarea drepturilor săsești pe cartea lui Altemberger, autoritatea tradițională în materie de legislație. Din anul 1787, când diplomele lui Iosif al II-lea au scos definitiv din uz „dispozițiile cuprinse într-acest codice“, acesta a devenit obiect de muzeu. Prima colecție unde cartea a fost înregistrată a fost cea particulară a baronului Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, apoi muzeul municipalității sibiene, deschis în Palatul Brukenthal din 1817 și administrat oficial de Biserica Evanghelică. În anul 1948, Muzeul Brukenthal a fost naționalizat de statul român. Deși figura în registrele bibliotecii Muzeului Brukenthal, Codexul s-a întors, în epoca comunistă, din motive necunoscute nouă, într-o arhivă din Sibiu. Procesul verbal de transfer de la Muzeul Brukenthal la Muzeul Național de Istorie a României poartă nr. 44 din 1979. Acesta s-a constituit ca urmare a cererii de transfer a MNIR, în baza Dispoziției nr. 5 din 29 .I. 1973, care invocă Decretul de Lege nr. 409 din 1955. Tradiția seculară a Codexului și importanța sa îl recomandau în ochii specialiștilor tematicieni pentru includerea lui în noua expoziție permanentă a MNIR. De aceea, atunci când s-a întemeiat MNIR, codul lui Altemberger a fost transferat la București și etalat în vitrina din sala 25 unde îl puteam vedea până în 2002, când expoziția permanentă a fost închisă pentru restaurarea clădirii istorice și refacerea concepției muzeologice.

Ca prezentare generală „Volumul este bogat ornamentat: chenare cu elemente de decor fitomorfe şi scene religioase, unele ilustraţii ocupă întreaga pagină, iniţiale şi ancadramente cu adevărate scene de gen, realizate cu foiţă de aur şi culori naturale“ (Dr. Lia Maria Voicu, conform Raportului de expertiză  al Codexului Altemberger, din data de 14. X. 2010). Cartea este unicat în România, scriitura fiind „Gothica libraria“, pe suport pergament şi decorată cu miniaturi. Tabla de materii are pe fiecare filă câte două coloane de casetuțe, având o inițială în scriere uncială, decorată cu chipuri omenești sau flori colorate și aurite. Fiecare început de capitol are o casetă cu inițială și miniaturi, text cu litere gotice negre, la care se adaugă, de la caz la caz, pe marginile textului, varii desene sau simboluri de factură omenească sau inspirate din mediul înconjurător și în relație cu ritualurile religioase, practicile cotidiene și credințele tradiționale. Oglinda filei scrise se încadrează între 23 cm lungime și 16,4 cm lățime, având trasate în prealabil linii roșii orizontale pentru caligrafiere, împărțite în două coloane, cu o lungime de 23 cm și o lățime de 8 cm. Are un total de 181 de file caligrafiate și miniate. Copertele sunt din lemn, îmbrăcate în piele de culoare roșie, pe care sunt fixate nituri, avers și revers, de protecție și păstrare a cărții pe raft. Copertele nu sunt cele originale, fiind realizate, cel mai probabil, în secolul al XIX-lea, în momentul restaurării manuscrisului, păstrându-se doar fețele originale ale celor două coperte, montate peste forma restaurată. Atât la începutul cărții, cât și la sfârșitul acesteia, sunt mai multe ștampile rotunde din prima parte a  secolului al XIX-lea, cu inscripția: „Baron Brukenthal’sches museum in Hermannstadt“. Manuscrisul a fost fotoscanat complet, la o rezoluție foarte înaltă, printr-un proiect denumit „Manuscriptum“, inițiat și coordonat de directorul general al Muzeului Național de Istorie a României, domnul dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu. Totalul paginilor scanate prin programul „Manuscriptum“ este de 373. Cartea este împachetată în foiță de mătase japoneză cu ph neutru și în strat de netex, fiind încasetată în spumă de polietilenă, antistatică și ignifugă, depozitată și păstrată într-o cutie specială din aluminiu, controlată din punct de vedere al microclimatului (surse: mnir.ro; hostoria.ro; capodopere2019.ro; rador.ro; jurnalspiritual.eu; redescoperaistoria.ro).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*