Volumul clujencei Doina Rad – „Ștefan J. Fay sau cercul care se închide” (Editura Școala Ardeleană, 2019) se constituie într-o încercare de restituire a patrimoniului cultural românesc cu origini nobiliare secuiești. Scrisă într-un stil jurnalistic, alert, ca o investigație de reporter, cartea surprinde biografia complexă și complicată a lui Ștefan Fay, scriitor de limbă română care se trage dintr-o străveche familie nobiliară europeană, care de circa 900 de ani s-a așezat în zona recunoscută ca Secuiască.
Ștefan Fay nu a plecat de mult timp dintre noi, doar în anul 2009, dar este un scriitor mai puțin cunoscut publicului larg. El este fiul marelui patriot român de origine nobiliară secuiască, care a citit în Parlamentul României la 1919 „Declarației de adeziune a secuilor la Unirea cu România”, în aplauzele întregii adunări. Cu un curaj demn a declarat că „secuii au primit cu liniște și cu încredere unirea cu România” și că secuii au trăit ca un „popor vitreg” în cadrul statului ungar, iar lupta lui Mihai Viteazul le-a dat speranțe de libertate. Doctor în drept internațional, poliglot, specialist în istorie, Iosif Fay a fost ales deputat al secuilor în primul Parlament al României Mari, fiind bun prieten cu Octavian Goga și Octavian C. Tăslăuanu, devenit, ulterior, ambasadorul României la Tokyo și la Bruxelles. Iosif Fay a fost public lăudat de Nicolae Iorga, iar Regele Ferdinand I l-a trimis consul în Japonia. Între timp Ștefan Fay s-a născut la Bichiș (1919), iar o parte din copilărie și-o petrece cu bonă japoneză în Țara Soarelui Răsare. Iosif Fay s-a căsătorit cu Gabriela din spița lui Ioan Kemeny, general și principe al Transilvaniei, care se trăgea din familia Micula, de pe Someș, cu numele maghiarizat în Kemeny. Din păcate liniștea familială s-a stins odată cu transferul la Bruxelles a consului, care a fost găsit mort în camera de hotel. Presa vremii vorbea de o răzbunare criminală a iredentei pentru discursul susținut în Parlamentul României.
Viața viitorului scriitor se schimbă dramatic. Cunoaște înstrăinarea orfanului și sărăcia în ciuda unor protectori puternici. Ştefan Fay a urmat Şcoala „Sf. Iosif” din Bucureşti (1926-1930), apoi, patru clase la Liceul Militar „N. Filipescu“ de la Mănăstirea Dealului, de unde a fost exmatriculat. La imboldul lui Ion Jalea, Ştefan Fay urmează cursurile Academiei de Arte Frumoase timp de doi ani (1937-1939), ca elev a lui C. Medrea şi Ion Jalea. A fost „înfiat” de familia sculptorului Ion Jalea şi a locuit, câţiva ani, la aceasta. De asemenea, a fost audient la câteva cursuri universitare, ale lui Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, H.H. Stahl, P. Comărnescu.
După plecarea de la Ion Jalea, a fost „angajat” să ia masa la familia lui Mircea, Vulcănescu, iar, după masă, să-i organizeze cărţile din bibliotecă. „Era un fel de a mă ţine lângă el, ca să nu mă pierd în rătăcirea mea”, povestea el. Era un fel de secretar al lui Vulcănescu, lucrând cu acesta, cu Dan Botta şi cu H.H. Stahl la Enciclopedia României. Aici „am întâlnit o lume fascinantă: pe Constantin Noica, pe Dan Botta, pe Ion Gherea, fiul lui Constantin Dobrogeanu-Gherea (…); pe sociologul Henry Stahl, care mi-a fost îndrumător la câteva cărţi (…); pe profesorul antropolog Francisc Rainer (…). Nu-ţi mai spun ce a însemnat această lume, acest univers fără pereche, aceşti oameni ai generaţiei de aur, la discuţiile cărora asistam tăcut…” Se căsătorește cu Voica Bogdan, fiică de avocat din Onești, descendentă a mai multor familii domnitoare din Moldova, Bogdan, Cantemir, Sturdza. Între 1941-1943, Ştefan Fay s-a ocupat cu agricultura, pe o moşie a socrului său, avocatul Renè Bogdan, din Oneşti.
A urmat efectuarea serviciului militar în Regimentul 14 Dorobanţi Roman, 6 Cavalerie Bălţi şi 6 „Mihai Viteazu” Bucureşti. Gradul său a fost de soldat, ocupându-se cu topografia. Nu a luptat pe front. Conacul său din Bichiș moștenit de la familia Kemeny devine refugiu pentru prieteni urmăriţi de Securitate. În 1947, moşteneşte de la soţia bunicului său şi 10 ha de pământ şi se mută aici făcând agricultură. Este alungat, ca moșier din conac, de către activiștii comuniști și țărani răsculați în martie 1948. O parte din romanele scrise sunt distruse de comuniști ca și un pian la care a cântat Chopin. Urmează o viață de domiciliu ”ales” și restricții de circulație. Muncește ca pontator, normator, constructor în diverse localități. La Brașov, pe șantierul Steagu Roșu este înspirat de a scrie un roman proletcultist ”Noual oraș” pentru a obține bani în vederea întreținerii familiei. Avea deja doi copii.
Cu pseudonimul Ștefan Andrei publică alte romane porlectcultiste de care Fay nu le reneagă. Cu toate acestea este dat afară de la serviciu și de la editrua sindicatelor în 1959, după ce în 1956 este atacat la un congres al scriitorilor că este un „nobil care scrie despre muncitori”. Abia în anii 1960 devine bibliotecar la o intreprindere mare din capitală de unde se pensionează în 1981. A fost urmărit de securitate așa cum o atestă documentele CNSAS. Toată viața a avut o mare stimă față de Mircea Vulcănescu care în anii 1930 l-a protejat și a păstrat prietenia cu Constantin Noica, pe care îl fascina „misterul nașterii nu al morții”. A fost un apropiat al monseniorului Gyka, care l-a îndreptat spre catolicism. Dintre cărțile scrise de-a lungul anilor amintim: Spre șantier (roman, 1953), Împreună (povestiri, 1953), Pe drumuri craiovene (reportaje, 1954), Pe șoseaua Basarab (reportaje, 1955), Minerii din Valea Jiului (reportaje, 1955), Fata plutașului (roman, 1956), Acea noapte, acea zi de iarnă ’33 (1973), La cina din noua sute șapte (1977), Caietele locotenentului Florian (roman, 1983), Sokrateion sau mărturie despre om (o evocare a lui Mircea Vulcănescu, 1991), Bal la castel (1993; ediția a II-a, 2002), Caietele unui fiu risipitor (jurnal, 1994), Sub casca de aur a lui Mambrino (povestiri, 1997), Cronologia lui Ioan Kemény (caietele unui roman care nu s-a scris), (roman istoric), Monseniorul Vladimir Ghika – Schiță de portret european, Continent 2006.
L-a fascinat răscoala de la 1907 despre care a scris o interesantă și originală monografie, „Rădăcinile răscoalelor țărănești din România, 1907”, în care dovedește crimele față de țărani, circa 11000 uciși, de către guvernul liberal I.IC Brătianu. În anii 1980 sătul de cultul personalității lui Ceaușescu, Ștefan Fay pleacă la Paris, unde în mijlocul unei familii numeroase, copii, nepoți trece la cele veșnice, fiind recunoccut de statul român cu ordinul meritul cultural. La Paris nu a uitat de România scriind o carte „Transilvania – un mileniu în 51 de ani”, în care demantelează iridenta și revizionismul. Autoarea biografiei, Doina Rad reușește să surprindă într-un limbaj cursiv viața sofisticată a acestui scriitor și patriot român de origine nobiliară secuiască. Recuperarea acestui scriitor este o reușită bio-bibliografică care merită salutată. Ștefan Fay educat la școala lui Jalea ne-a lăsat sculpturi originale care pot fi incluse în circuitul artistic general. Meritul și efortul Doinei Rad trebuie apreciat într-o perioadă când aplecarea autorităților și instituțiilor către memoria scriitorilor este debilă în țara noastră. Până la urmă demersurile individuale de restituire sunt o paradigmă culturală la români. Viața lui Ștefan Fay arată că se poate ca să fi în același timp nobil secui și patriot român. E un bun instrument geo-cultural.
Lasă un răspuns