Între pământ și cer

Gânduri

O lungă îmbrățișare e între pământ și cer.
Un dor neîmplinit au soarele cu luna…
Aș fi nebună poate atât de mult să-ți cer,
De-aceea îți voi cere doar să mă ții de mână!

E mare universul și nu vreau să-mi aduci,
Prinzând cu mâna ta, o stea din carul mare.
Vreau doar pe al tău umăr, tu, capul să mi-l culci
Și trupul să mi-l strângi într-o îmbrățișare!

Când valurile mării plângând se rup de mal,
Când păsările pleacă trist sfâșiind văzduhul,
Când ploaia cade-n ropot aproape infernal,
Tu ține-mă de mână să nu mă pierd cu vântul!

Când timpul mă va ninge așa cum e firesc,
Când pielea mea va fi brăzdată adânc de riduri,
Aș vrea să te aud șoptindu-mi „te iubesc”,
Stingând cu un sărut tristețea grea din gânduri!

Tu, răsăritul vieții mele!
(fetiței mele)

Eu te-am iubit cu mult mai înainte
Să-ncepi să vezi lumina soarelui în zori
Și ți-am sorbit cu lacrimi primele cuvinte,
Iar primii pași când i-ai făcut, mi-au dat fiori!

Eu te-am iubit de când erai numai în gânduri!
Iar când ai devenit reală – ce-aș mai putea să spun?!
Decât că tu ești nesecat izvor de doruri,
Îmi ești tot ce-am avut și tot ce am mai bun!

Mă-ndrept către apus, iar tu-mi ești răsăritul,
Putere-mi ești, căldură și lumină,
Ești ochii mei privind cu-ncredere zenitul,
Iar când te văd, mi-e inima de bucurie plină!

Cu zâmbetul copilăresc îmi umpli viața,
Iar lacrimile tale în mine nasc durere,
În tine se-mpletesc și visul și speranța!
Ești cel mai dulce răsărit al vieții mele!

Rănile sufletului

Când erai copil… vreodată…
Capul oare ți l-ai spart?!
Mână ai avut zgâriată?
Oare cum ți le-au tratat?

Au spălat cu grijă mare,
Au pus iod și au pansat?!
Sau vreun alt tip de licoare…
Și-au oprit din sângerat!

Sau te-au dus pe la vreun doctor
Ca să-ți caute bun leac.
Și îți amintești cât dor,
Rănile! Nu le-ai uitat!

Pentru răni ce sângerează
Este leac și este vraci:
Taie, coase, suturează…
Dar la suflet… ce să-i faci?

Cum să pui un pansament
Peste suflet ca să-i treacă
Răni ce vreun inconștient
I-a făcut și-o să-i mai facă…

Pentru că oricât îți spui:
„Gata! Mă învăț eu minte!”
Sufletul în toate-l pui,
Chiar mai mult ca înainte!

Chiar și franjuri de ți-l fac
Cei ce-l calcă nemilos,
El… îi iartă neîncetat…
Ori e prost – ori e frumos!

Umblă zdrențuit prin lume,
Tot pierzând bucăți, bucăți
Și tot speră într-o minune:
Cum că oameni-s buni – toți!

Nici voința, nici știința
Nici orice experiment
Cât de mare-ar fi credința
N-au la suflet pansament!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*