Arhiva zilnică: 29 septembrie 2019

Necrologul…

Data: 20 septembrie 2025 by Al. Stănciulescu-Bârda

Cuvântarea pe care o ţine preotul la înmormântare se numeşte necrolog. Într-o astfel de cuvântare trebuie să scoată în evidenţă faptele deosebite ale celui decedat, caracterele lui morale şi religioase, să mângâie membrii familiei îndurerate, să facă legătură între viaţa decedatului şi învăţăturile creştine şi să întărească credinţa şi speranţa ascultătorilor. Nu este deloc uşor, ci dimpotrivă. Nu întotdeauna găseşti aspecte pozitive în viaţa cuiva. De multe ori predomină cele negative. Un vechi proverb latin spune că „despre morţi numai de bine”. Dar dacă nu ai de-ale bune şi toată lumea le ştie pe cele rele? Aici preotul trebuie să lucreze cu multă delicateţe, pentru a nu leza sentimentele familiei decedatului. Este cunoscut cazul unui preot francez, renumitul Bossuet, care, criticând un mort în timpul necrologului, a fost luat la bătaie de familia defunctului şi a scăpat cu fuga. La Balta era preot Părintele Grasu. S-a întâmplat să fie o înmormântare. Murise soţia poştaşului comunei. Soţul decedatei a invitat mai mulţi preoţi la înmormântare, inclusiv pe Părintele Izverceanu de la Cernavârf. Majoritatea preoţilor participanţi erau tineri, fără experienţă. Părintele Izverceanu a vrut să le dea o lecţie. Când se apropia convoiul de biserică, Părintele Izverceanu l-a întrebat pe Părintele Grasu, preotul paroh: „Părinte Nelu, vrei să ţii o cuvântare?”…

Părintele Grasu s-a scuzat că n-o prea cunoaşte bine pe moartă. Părintele Izverceanu a zis: „Bine, lăsaţi că voi vorbi eu!”. S-a terminat slujba şi toată lumea aştepta un cuvânt din partea preoţilor participanţi. Părintele Izverceanu a început să vorbească astfel: „Oameni buni, conducem azi pe ultimul drum pe cea mai cumsecade femeie din Plaiul Mehedinţiului!”. Lumea a amuţit, auzind o asemenea introducere. Părintele Izverceanu a continuat: „Aşa-i, Părinte Nelu?”. „Da, Părinte!” a răspuns Părintele Grasu convins. „Bine, a zis Părintele Izverceanu, ia cuvântul şi spune-le oamenilor de ce a fost cea mai cumsecade?!”. Părintele Grasu a fost pus în mare încurcătură, fiindcă nu se aştepta la o asemenea întorsătură. A încropit el cum a putut o cuvântare şi a ieşit până la urmă din încurcătură. La sfârşit, în altar, Părintele Izverceanu i-a zis: „Ei, acum o cunoscuşi, că înainte ziceai că n-o prea ştii?”. Lecţia nu fusese pentru Părintele Grasu, care avea, totuşi, suficientă experienţă şi putea să se descurce. Lecţia era pentru cei tineri. Deşi au trecut de atunci mai bine de 50 de ani, n-au uitat-o şi unul din ei mi-a spus zilele trecute: „De câte ori a trebuit să plec după aceea la o înmormântare, cununie, botez sau la oricare altă slujbă, m-am gândit de acasă la anumite lucruri pe care le-aş putea spune în cazul în care aş fi pus în situaţia să iau cuvântul, ca să nu mă trezesc ca Părintele Grasu la acea înmormântare!” Mde!

Biserica Olari (Covrești din Horezu, jud. Vâlcea): „Locul unde joacă ursul”…

Data: 20 septembrie 2025 by George V. Grigore

La Horezu (jud. Vâlcea) sunt multe de văzut pe lângă celebra mănăstire. Mai este și ceramica cu celebrul cocoș, dar și Biserica Olari-Covreşti, care poate fi un posibil obiectiv turistic. Am descoperit în satul Olari, aflat în imediata apropiere a faimosului oraș Horezu, o bisericuță ce stă cuminte și nemișcată în fața secolelor. Eram extaziați și impresionați de frumusețile create de mâinile iscusite ale omului, venind de la atelierul de ceramică al domnului Bîscu, artist ceramist, când, pe marginea drumului, în satul Olari am observat-o. Am aflat că se numește Covrești și că are o istorie deosebită. Aceasta a fost construitǎ în anul 1826 de Stanciu Covrea. Ctitorii bisericii au fost Stanciu Covrea și familia (Maria, Dincu Bălănescu şi Păuna). Biserica Covreşti are hramul „Sfinţii Voievozi” şi „Sfântul Vasile” și este declarat monument de arhitectură de grupă valorică B și se află pe strada Olari, la intrarea în vestitul sat al ceramiştilor. Este inclusă în Lista monumentelor istorice, actualizată, prin Ordinul nr. 2314/2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor. Biserica în sine nu poate fi încadrată într-un anumit stil arhitectural, ea fiind asemănătoare bisericilor sătești de început de secol XIX. Biserica se remarcă, însă, prin pictura sa murală, semnată de „Ilie zugrav ot Teiuş”. Zugravii din Teiuş sunt consideraţi creatori de şcoală românească. Primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, au reprezentat pentru Ţara Românească, „marea epocă a picturii murale exterioare.

Meşteşugul lor se caracterizează prin acurateţea execuţiei, o bunăcunoaştere a legilor compoziţiei postbizantine, motive decorative vegetale, realismul discret în realizarea portretelor, desacralizarea personajelor. La toate acestea se mai adaugă și teme noi, specifice Olteniei, precum: portrete de filozofi şi sibile, alături de ctitori, preoţi, călugări, negustori, ţărani şi meşteri, teme din folclor, scene de vânătoare și – neașteptat – „Jocul ursului”. În cazul bisericii Covreşti-Olari găsim o asemenea reprezentare în dreptul uşii de acces în pridvorul bisericii. Din relatările preotului paroh, prezenţa ei acolo se explică prin faptul că execuţia sa a fost „plătită de către ursari”. Aceştia au comandat zugravului o pictură cu „Jocul ursului”, când, trecând ei pe stradă, au văzut că se lucrează la pictura murală exterioară. Nu ştim dacă acesta e motivul real pentru care ursarii au fost zugrăviţi pe biserică. Ştim însă că, în momentul de faţă, „Jocul ursului” a fost „proaspăt” restaurat – în cadrul proiectului „MicroRegiunea Horezu – Revitalizare prin valorificarea patrimoniului istoric”, iniţiat de Fundaţia Parteneri pentru dezvoltare locală – FPDL, care îşi propune să atragă, astfel, atenţia asupra necesităţii consolidării şi restaurării întregii biserici.

De la distanţă, biserica Covrești seamănă cu o casă veche din satele de odinioară. Este văruită și pe ici pe colo, pe lângă temelie, răsare câte un fir de iarbă răzleață. În fața bisericii este un mic cimitir, iar pe una din cele mai vechi pietre de mormânt se mai distinge anul un o mie opt sute şi ceva…Ceea ce atrage la această biserică este pictura exterioară, mai precis scena din dreptul uşii de acces în pridvorul bisericii. Este un tablou votiv înfăţisând doi ţigani ursari şi un urs dresat dansând. Tabloul acesta votiv este cunoscut sub numele „Jocul ursului” și este o ciudăţenie (prin unicitatea ei) deoarece pe peretele bisericilor se găsesc, de obicei, picturi religioase. Bătrânii locului spun că pe vremuri, prin sat au trecut niște țigani căldărari veniţi din Gorj care plimbau un urs și cântau și dansau. Aceștia au văzut biserica satului neacoperită și au aflat că sătenii nu aveau bani pentru acoperiș. Atunci țiganii au donat sătenilor toţi banii adunaţi de ei în anul acela, din plimbările și cântările lor. Astfel s-a făcut un acoperiş care a protejat sfântul locaș de intemperii pentru zeci de ani. Pe sub „tâmpla” bisericii (pe sub streașină) apar reprezentați pictural toţi sfinţii din calendar şi voievozii, alături de „Jocul Ursului”. În semn de recunoștință pentru gestul făcut de ţiganii ursari, sătenii au pictat acest tablou votiv, care îi reprezintă pe țigani dansând și cântând cu ursul. Scena din tabloul votiv pare aievea, personajul din mijloc, ursul, fiind nefericit și suferind. Cei doi tineri țigani ursari sunt îmbrăcaţi în straie populare. Din ținută lor nu lipsesc opincile cu şireturi petrecute până la genunchi, chimirele de la brâu şi căciulile înalte. Aceștia poartă mustaţă şi au sprâncene stufoase, iar culoarea pielii lor este înadins mai închisă. Au bici şi tobă și îl stârnesc pe urs să danseze. Imaginea este dinamică și îi lipsesc doar sunetele făcute de grup. Pare că până şi desaga tânărului ţigan saltă pe ritmul muzicii. Ursul are o poziţie care sugerează mişcarea. Jocul ursarilor are o simbolistică aparte. Acesta celebrează dansul, bucuria şi puterea omului de a îmblânzi animalele sălbatice. O altă scenă dinamică se află deasupra tabloului cu jocul ursarilor. În acest tablou şapte femei saltă vesele într-o horă, în compania a trei lăutari subţirei la fel de prinşi în joc. Imaginea, însă, este în stare de degradare, o bună parte din aceasta fiind ştearsă complet. Starea de degradare este vizibilă pe corpul bisericii. Mica bisericuță așteaptă cuminte salvarea ei și a picturilor ei de o inestimabilă valoare. Biserica Covrești este o pagină din viața satului Olari, o pagină din istoria locului și de ce nu, din istoria noastră.

Monumentul „Avântul Țării” din intersecția Piața „Valter Mărăcineanu” – o pledoarie pentru eroism

Data: 20 septembrie 2025 by Redacția

În Piața Valter Mărăcineanu din apropierea Grădinii Cișmigiu (sector 1-București) se află un complex statuar inedit. Deși aflat aparent central, acesta nu este atât de vizibil cât ar trebui. Este vorba despre despre monumentul intitulat „Avântul Țării” și a fost realizat de sculptorul Emil Wilhelm Becker (7 iulie 1881 – 1952), sculptorul Casei Regale a României, împreună cu arhitectul Arghir Culina. Inaugurat în 1921 pe Calea Griviței, în imediata apropiere a unor stabilimente militare (Corpul II Armată, Școala de Artilerie și Geniu), pentru ca după un timp să fie mutat în Piața Valter Mărăcineanu, în fața clădirii de atunci a Ministerului de Război, în apropierea Grădinii Cișmigiu, unde se găsește și în prezent. Lucrarea a fost construită în cinstea eroilor români căzuți la datorie în campania militară a României în Bulgaria din 1913 (Războiele balcanice). La origine, sculptura înfățișa trecerea trupelor românești peste Dunăre în Bulgaria, dar basoreliefurile prezentând aceste scene au fost distruse de comuniști. De aceea, numele lui Becker nu se mai regăsește pe lucrarea respectivă.

În prezent, după ce unele din componente au fost înlăturate, momentul evocat este ignorat atunci când se face referire la monument. Pe piedestalul monumentului, de formă piramidală, cu colțurile rotunjite, realizat din beton armat placat cu travertin de Deva, se află un grup statuar, turnat din bronz, format din două personaje alegorice: o femeie, simbolizând Patria, care ține în mâna dreaptă un drapel fluturând, și un militar român cu arma în mâna dreaptă, prezentat în avântul atacului. La baza grupului statuar se află un vultur din bronz, cu aripile larg întinse simbolizând elanul jerfelnic de apărare a patriei. Frunzele de laur din cioc simbolizează recunoștința Patriei pentru eroismul arătat pe câmpul de luptă. Pe fațada monumentului, într-un medalion, se poate citi inscripția: „Avântul Țării”. Monumentul „Avântul Țării” din București este înscris la poziția 2342 și cu codul cod LMI B-III-m-B-20013, în Lista monumentelor istorice actualizată prin ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/8 iulie 2004.

După campania din 1913, un alt monument „Avântul țării” a fost ridicat și la Constanța, dar, în timpul ocupației bulgare a Dobrogei din Primul Război Mondial, acesta a fost distrus de trupele de ocupație bulgare și nu a mai fost refăcut. A mai existat un proiect al unui Monument Avântul Țării (promis, dar nefinalizat!), destinat eroilor gorjeni care și-au pierdut viața datorită campaniei din Bulgaria (iunie – iulie 1913). Tot în 1913 a fost instituită Medalia „Avântul Țării” care a fost decernată tuturor militarilor și civililor participanți la Campania din 1913. Centrul de Cultură „Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului” are onoarea de a administra și promova patrimoniul monumental al Bucureștiului, o moștenire prețioasă, care spune povestea identității noastre culturale și istorice. Fiecare monument are o istorie aparte, plină de farmec, mister și semnificație. Pentru a le aduce mai aproape de noi, vă invităm să descoperiți câte o poveste din trecut, prin care veți putea înțelege mai bine valorile pe care le moștenim. Astfel redescoperiți orașul prin ochii istoriei! (G.V.G.)

Uciderea industriei, pauperizarea populației – lovituri de moarte date unei țări însingurate și înstrăinată…

Data: 19 septembrie 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu e vorba că Ungaria va fi de acum cumva defavorizată în raport cu Ucraina în procesul și, mai ales, procentele de preluare a gazului nostru din Marea Neagră… Niciuna nu va fi tratată pe post de oaia neagră a Europei… Săracă, dar atât de bogată… Singurii defavorizați vom fi tot noi… Și cu gazele luate, și fără dreptul de a stabili noi prețurile de vânzare și cu tarifele încasate de alții pe fluxurile exportate… Noi vom da gazul și vom suporta costurile… Căci, „Totul pentru Ucraina”, nu?! Iar Budapesta își va baga și ea, cu tupeul ei arhicunoscut, capetele de hidră „în scenă”, probabil în numele a fel și fel de despăgubiri, compensări și cedări revanșarde dăruite (donate au fost doar în cazul Kievului) de către guvernanții noștri trădători… Ba, este de așteptat ca amândouă (și Ucraina, și Ungaria), să asigure și ramificațiile de transport către Europa Occidentală… Atât pentru a se rezolva o problemă energetică a Europei, dar și pentru ca Ucraina să-și asigure aprovizionare cu gaz a industriei de război (dorită, și pusă la cale cu Bruxellesul), iar Ungaria pentru a renunța la intrările de gaz cu „moleculă” rusească. Pentru a siguranța astfel economia uneia și a-i da anumite satisfacții celeilalte… Mai mult, UE va ține două „robinete” la aceiași aprovizionare cu gaze și pentru a mima competiția energetică a livrării de gaz „nerusesc”. Pentru mult timp, ca posibilitate de înlocuire, doar cel românesc, alte surse fiind prohibitive, având costuri uriașe, eficiență energetică redusă și fiind și periculoase din punct de vedere tehnologic pentru instalațiile europene de rafinare.

Și nu, nu noi vom conta, că țară, ca națiune, ca economie exportatoare pentru UE. Ci strict doar resursa colonizată a gazului nostru din Marea Neagră.

Și nu vor fi nici măcar numai cele două hiene la capătul magistralei noastre de gaz… Ci și altele: dictate, rânduite de Bruxelles în funcție de conjunctura vremurilor ce vin… Și vor fi, în mod cert, toate acele țări pe care le reprezintă, ca agenți de influență, de acțiune, de colonizare, patronii combinatelor noastre… Care vor primi „partea” lor de gaze, pentru contribuția la eliminarea ultimelor mari consumatori industriali din România. Căci, nemaiavând industrie, nu vor mai trebui modernizate magistralele interne de gaz. Pentru că nu vor mai avea cui să livreze. Iar în acest proces se înscrie și lovitura dată de „Arcelor Mittal” siderurgiei românești, compania anunțând, deși a primit numeroase ajutoare de stat pentru a-și respecta obligația menținerii în activitate a combinatului din Hunedoara, decizia privind „încetarea definitivă a activității”… Iar cu o populație pauperizată, nu vom mai avea nevoie de gaze nici pentru uz casnic… Pentru că nu va avea cine să mai plătească un asemenea „lux”… Este, de altfel, unul dintre motivele pentru care nu s-au construit rețele de gaz în România, nu doar în satele vitregite de un normal al confortului, ci și în multe orașe…. Sigur, guvernanții vor spune că tot noi suntem de vină, că rețeaua de gaz nu a mai fost dezvoltată din cauza oamenilor care nu au vrut să mai audă (mai ales la țară) de încălzirea cu gaze… Ajunse, de fapt, la prețuri prohibitive…

Pentru un asemenea joc mizerabil (geo)politic de vânzare a resurselor noastre se fac, acum, în regim de urgență chiar, lucrările pentru reoperaționalizarea vechilor conducte de gaze ce conectau Ucraina cu noi. Și prin care se transportau, cu decenii în urmă, gazele rusești către noi (și Bulgaria), cu posibilitatea afluirii lor doar într-un sens: dinspre Ucraina spre noi. Acum, acele rețele se vor „retehnologiza” pentru a le interconecta cu magistralele ce vor transporta gaze din Marea Neagră spre Ucraina. De data aceasta, pentru a asigura transferul în sens invers, într-o defluire a României de resursele ei.

O interconectare ce va duce fluxul de gaze din Marea Neagră în Ucraina, dar nu la maximul exploatării (să rămână și pentru Budapesta, dar și pentru restul Europei, nu?!). Pentru asta, „Transgaz” va construi un interconector între gazoductul Tuzla-Podișor și conductele de tranzit dobrogene Tranzit 2 și 3, Tuzla-Podișor urmând a deveni o magistrală de defluire a gazului din Marea Neagră. Zeci de milioane de euro tocate pentru a asigura „reverse flow” -ul, adică transferul în sens invers, și poate definitiv doar în sens invers, către Ucraina. Investiții ce ar fi trebuit demarate doar după finalizarea centralelor pe gaz de ultimă generație, promise de guvernanți, după realizarea de rețele de gaz în toate localitățile noastre și, poate, după înființarea unei burse de gaze pentru a gestiona, în interesul nostru, exporturilor viitoare.

Treptele suveranismului… (2)

Data: 19 septembrie 2025 by Cristi Pantelimon

În ceea ce privește relația dintre suveranismul înțeles în termenii politici ai modernității și problematica voinței, lucrurile sunt aici mai mult decât grăitoare. La o analiză atentă a „dogmaticii” moderne a suveranismului, este lesne de observat că, în cele din urmă, suveranismul nu este altceva decât o voință; mai bine spus, cu termenii lui M. Heidegger, o „voință de voință”, adică un resort rațional care acționează ca o voință. Mai există o aproximare posibilă (ca formulare) a acestei voințe de voințe, pe care o putem invoca ca o completare a lui Heidegger în cazul nostru particular, anume o „dorință de voință”. Voința de voință este în același timp o dorință de voință. Cu termenul de dorință ne situăm, de altfel, exact în ambianța doctrinei antropologice pe care se bazează cea mai limpede cristalizare a teoriei suveraniste în timpurile moderne, chiar în epicentrul teoriei lui Thomas Hobbes. Să reamintim pe scurt, importanța pe care o are pentru Hobbes teoria dorinței, pentru a ne convinge că, într-adevăr, pentru moderni, combinația de dorință-voință cu aspect rațional este baza doctrinară a teoriei suveraniste, în sens antropologic. Natura umană la Hobbes se bazează pe ceea ce se numește „apetit senzitiv”, adică dorință. Din această cauză, Bertrand de Jouvenel afirmă, în mod judicios, că Hobbes se rupe complet de tradiția de până la el, prin aceea că descrie o natură umană complet a-creștină, unde pasiunile umane nu pot fi ordonate în funcție de Binele suprem, ci se luptă pentru supremație – iar dorința care învinge devine, automat și mecanic, binele individului în care s-a dat această luptă nearbitrată de instanțe morale: „Concepția hobbesiană este radical acreștină, naturalistă. În timp ce omul creștin poate și trebuie să-și subordoneze poftele inferioare înclinației superioare care îl conduce la fericire, omul hobbesian nu are nici această datorie, nici această putere. El nu are libertatea de a arbitra între dorințele sale, iar voința sa este doar Dorința (s. n., C.P.) care se întâmplă să prevaleze asupra celorlalte. Nu există Bine Suveran: există doar forme de bine care sunt astfel pentru că sunt dorite” (Bertrand de Jouvenel, op. cit., p. 288). Cu cât dorințele sunt mai mari, cu atât conflictele dintre oameni sunt mai accentuate. Interesul omului va fi acela de a institui, din acest motiv, o putere care să reglementeze relațiile dintre oameni, astfel încât ei să nu-și dăuneze unii altora. Din păcate, oamenii nu sunt în mod natural înclinați să respecte un set de norme, care le-ar fi în avantaj, din punct de vedere al asigurării păcii sau tihnei sociale, căci ei nu pot, natural, să amâne dorințele imediate pentru cele mai îndepărtate. Rezultă că singura modalitate de a ajunge la această disciplină prin care oamenii renunță la independența de moment pentru o situație de echilibru viitor este prin intermediul fricii și constrângerii.

Iată, pe scurt, chintesența suveranismului modern, precum și rezultatul socio-logic al acestei fundamentări a relațiilor dintre oameni pe apetitul senzitiv, pe dorință, pe de o parte, și pe voința suverană (echivalentul constrângerii politice, al puterii constrângătoare a organismului politic, al Leviatanului), pe de altă parte. Analiza acestei construcții suveraniste moderne, a Suveranului, cum scrie Hobbes, ca organism politic instituit rațional-volitiv și conform cu logica imperativă a dorințelor atotputernice, este cu atât mai interesantă cu cât se poate judeca în relație cu modul tradițional în care era concepută ideea de voință, începând chiar cu voința divină. Când spunem „voință divină”, aparent spunem o voință umană dusă la paroxism, un fel de voință supremă, pe care voința omului nu o poate nega. Așa să fie, în realitate, lucrurile? Nu cumva o atare imagine despre realitatea voinței divine adaugă o bună doză de antropomorfism modernizant imaginii despre divinitate? Dacă voința divină ar fi o voință „mai puternică” decât voința omului, revolta omului împotriva divinității ar fi firească și legitimă. Ar fi, în fond, o luptă a unor dorințe care se situează pe același plan metafizic, dar pe care le desparte numai intensitatea sau forța, în sens fizic. În realitate, lucrurile nu stau deloc așa. Voința divină nu este doar o voință umană mai tare, nici nu este o voință în sensul în care concepem noi această noțiune (am văzut mai sus, la Hobbes, cum anume), ci este o realitate metafizică pe care n-o putem explica personalist. Dumnezeu nu vrea ceva ca dorință, ci Dumnezeu „este” în principal, după care, conform cu natura sa, se desfășoară în lume; această desfășurare a naturii divine în lume este ceea ce noi traducem ca dorință/voință, deși nu este echivalentă. Desfășurarea naturii divine în lume este tot ceea ce poate fi mai „natural”, mai firesc și, de aceea, obligatoriu în sensul binelui, dar nu în sens constrângător. Nu frica și constrângerea, ca în cazul Suveranului/Leviatan, ci firescul și libertatea ca manifestare a binelui fac din „voința” divină ceva ca o chemare cu caracter de obligativitate morală, dar nu de constrângere. Constrângerea nu există în raport cu voința divină. Dumnezeu nu ne poate constrânge așa cum o face Statul suveran modern. Dumnezeu poate să ne facă mai buni dacă urmăm calea sa, sau noi putem să ne facem mai răi dacă ne abatem de pe această cale. În rest, libertatea omului în raport cu voința divină este completă. Invers, libertatea omului în raport cu voința suverană a Statului sau chiar a Suveranului medieval (rege etc.) este zero. În acest punct, sesizăm diferența totală dintre metafizica suveranismului tradițional (al libertății moralei tradiționale, religioase) și cea a celui modern (în care nu există absolut niciun loc pentru libertatea umană, deoarece acesta ar fi imediat ocupat de dorințele deviante ale omului, care ar pune în pericol Întregul, Comunitatea politică). Paradoxul suveranismului modern stă chiar în acest punct. Fixat programatic în individualismul cel mai pur al dorinței fiecărui om, suveranismul modern are nevoie de anihilarea tocmai a acestui individualism (prin constrângerea vieții în comun în cadrul Statului), pentru a se asigura că el, individualismul, supraviețuiște vieții în comun!

Asasinat politic sau politica asasinilor?!…

Data: 19 septembrie 2025 by Petru Jipa

Moartea activistului conservator Charlie Kirk a fost asemănată cu moartea președintelui J. F. Kennedy, un asasinat politic. Charlie Kirk este un comentator politic conservator american, activist și fondator al organizației Turning Point USA (TPUSA). A fost o figură foarte vocală și polarizantă în peisajul politic american, cunoscut pentru susținerea puternică a politicilor de dreapta, ale lui Donald Trump și a valorilor conservatoare. Politica și crima pot părea domenii opuse: unul se bazează pe conducere, negociere și interes public, celălalt pe ilegalitate și violență. Totuși, istoria arată că cele două se intersectează adesea, uneori în mod tragic. De ce? Pentru că, atunci când puterea devine obsesie, etica poate fi sacrificată. În esență, politica este lupta pentru influență și control. În contexte instabile – dictaturi, regimuri corupte sau state eșuate – competiția pentru putere poate degenera. Când instituțiile democratice slăbesc, iar adversarii sunt văzuți nu ca oponenți legitimi, ci ca amenințare existențială, violența devine un instrument. Eliminarea fizică a unui rival poate fi percepută ca soluție „eficientă” pentru menținerea controlului. Corupția este un alt factor esențial. În țări unde politica și afacerile sunt strâns legate, crimele pot fi comise pentru a proteja interese economice masive. Opoziția la un proiect profitabil sau expunerea unor practici ilegale poate duce la represalii extreme. Jurnaliști, activiști sau politicieni onești care îndrăznesc să spună adevărul sunt adesea ținta asasinatelor. De asemenea, retorica inflamatorie din politică poate crea un climat de ură care „legitimează” violența. Când lideri publici demonizează anumite grupuri sau promit „purificare” politică, pot incita alții la acțiuni extreme. În astfel de medii, crima nu mai e doar un act individual, ci o consecință a unei culturi politice toxice. Nu trebuie uitat nici rolul serviciilor secrete sau al forțelor de securitate în unele regimuri, care acționează în numele puterii de la vârf pentru a înăbuși disidența.

Asasinări politice, păreri forțate sau „accidente” suspecte sunt uneori metode subterane de a menține ordinea. Ca o concluzie, politica ajunge la crimă atunci când puterea nu mai este un mijloc de serviciu public, ci un scop în sine. Când lipsa de transparență, corupția și ura înlocuiesc dialogul și legitimitatea democratică, violența devine o monedă de schimb. Prevenirea acestui derapaj necesită instituții puternice, justiție independentă și o societate civilă vigilență – singurii apărători reali împotriva întunericului. Probabil că ar fi fost un articol mult mai interesant dacă vorbeam despre politică și bani. Am auzit de un politician care la doar 40 de ani moare și ajunge la poarta raiului. Sfinte am doar 40 de ani cum a fost posibil ca tocmai eu să mor? Omule, spune păzitorul cerului, noi am văzut că tu ai făcut mulți bani, multe mașini, iar atunci am gândit că tu ai 140 de ani. Doar în 140 de ani de trudă puteai să faci atâta avere. Dar glumesc. De ce a fost posibil acest asasinat, de ce a fost posibilă încercarea de asasinat a lui Donald Trump. De ce a fost omorât J. F. Kennedy? Poate că toate aceste răspunsuri vor fi dezvăluite cândva.

Un asasinat politic este definit ca uciderea unei figuri publice (în special un lider) din motive politice. J.F.K. ca președinte al Statelor Unite, era personificarea supremă a puterii politice. Asasinatul său a avut un ecou deosebit asupra cursului politicii americane și mondiale. Motivație Politică (Presupusă) chiar și dacă nu cunoaștem cu certitudine motivul, contextul este profund politic. Poate că „Războiul Rece”, Kennedy era liderul lumii „libere” în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Pentru Drepturile Civile, poate, pentru că a avut un rol semnificativ (deși inițiat de L.B. Johnson) în promovarea legislației privind drepturile civile, ceea ce l-a făcut extrem de nepopular în cercurile segregaționiste și rasiste din Sud. Sau poate politica Externă? A gestionat Criza Rachetelor din Cuba (1962), care l-a apropiat de un război nuclear cu URSS. De asemenea, era implicat tot mai mult în situația din Vietnam, o altă arenă a Războiului Rece. Prin urmare, indiferent de autor, asasinatul este, prin excelență, o crimă politică. Știu…! Faptul că au fost anulate niște alegeri într-o țară europeană nu este un asasinat, dar consecințele mă duc cu gândul la asasinarea democrației, devenind extrem de grav. Dar să fie pace, iar oamenii care nu au ce face cu banii, ar fi bine să ajute familiile nevoiașe, nu să plătească acești mercenari să omoare oameni în numele (ați ghicit): Democrației.

Călător pe „Drumul Tracic al vinului” din Turcia…

Data: 18 septembrie 2025 by Mihai Ogrinji

În orice parte a lumii, pe unde există regate ale lui Bachus, două repere sunt cu totul speciale. Mai întâi, primăvara, când înflorește via, și când dezvoltă un parfum discret, delicat, de neuitat. Este asemănător, cumva, cu efluviile pe care le iscă Regina nopții. Al doilea moment absolut fabulos prin frumusețe, gust, culoare se petrece în zilele însorite care se revarsă în jgheabul de început al toamnei. Este, în fapt, culesul viilor. Ei bine, astfel de zile am trăit, săptămâna trecută, în partea europeană a Turciei. Trama acestei călătorii este simplă: domnul Dogan Eskinat, care se ocupă printr-o Agenție specializată cu promovarea și dezvoltarea turismului din Turcia, a trimis o onorantă invitație pe adresa AJTR, propunându-ne un infotrip pe „Drumul tracic al vinului”. Grozavă ispită! Așadar, nouă jurnaliști, reporteri, cameramani și fotografi am aterizat la Istanbul, de unde am fost preluați de domnișoara ghid Bilge Usta, arheolog de profesie, și domnul Mustafa Agdag, directorul turului, doi profesioniști ai ospeției cum rar mi-a fost dat să cunosc în cei aproape 50 de ani de călătorii prin multe părți ale pământului. Minunați oameni!

Să plecăm la drum.

Mă abat de la programul inițial, cu fabuloasa cetate Troia și Muzeul ei. Încep cu sfârșitul, cu ultimul oraș al „periplului” nostru viticol, Kirklareli, în preajma căruia am vizitat podgoria „Dessera”. Kirklareli: poate ați auzit de această urbe, poate nu. Totuși, mulți turiști români au trecut, trec și vor trece prin acest oraș cu un farmec aparte, care se găsește în nord-vestul Turciei. Este aproape de România, dar și mai aproape, desigur, de Istanbul. Aflat în această regiune care trece peste munții Istranca, ajungând la mal de Mare Neagră, Kirklareli purta cândva numele de… „orașul strugurilor”. Un spațiu binecuvântat de cultul semizeului Dionysos, ca și al bacantelor sale.

În drum spre „Dessera Vineyards”, venind de la Bakucha-Arcadia Vineyards, s-a făcut un scurt popas, de circa 40 de minute, într-o oarecare răscruce de străzi din Kirklareli. Abandonând ispitele unui alișveriș minor, am bătut câteva curmeie de străzi. La un moment dat, norocul mi-a scos în cale o piațetă. O fi fost norocul meu sau al colegului cu care băteam străduțele, n-are importanță. Cert este că piațeta se găsea sub patronajul lui… Dionysos (Bachus, la romani). Două basoreliefuri ilustrează, aici, tradiția, obiceiurile, rânduielile ce țin de vița de vie, de vin, de mereu tânărul și veselul Dionysos. Practic, ”Wine Route” – o generoasă surprinzătoare, poate pentru unii, ofertă turistică – reînvie, în această zonă europeană a Turciei, străvechea activitate a localnicilor amatori, ca și zeii lor, de frumos, de petreceri, de ritualuri pe care le tot porți în gând. Sigur, serbările, „misterele dionisiace” nu mai pot fi ceea ce au fost ele cândva, pline, între altele, de irezistibile jocuri erotice, ba și de sacrificii umane greu de înțeles, poate, astăzi. Umbra amintirii lor s-a tot strecurat prin veacuri, preschimbându-se, iată, într-un evantai „apdatat” zilelor noastre: degustări de vinuri, muzică discretă, bucate dintre cele mai potrivite – doar mâncarea este mireasa, iar vinul este mirele, cum ne asigură înțelepciunea proverbelor noastre – și, nu în ultimul rând, o plimbare prin vie, încă plină de struguri, ori o însoțire a unui apus de soare cu sau printr-un pahar cu un Merlot remarcabil.

Cam așa a fost la „Dessera Vineyards”… Da, strugurii, preschimbați în must, înseamnă la un loc uimitoarea copilărie a vinului, copilărie plină de arome, de răcoare pământului, de căldura soarelui. Și, după aceea, de iscusința, de priceperea oenologului. Priviți în zare un strugure, chiar și o bobiță: aveți în bătaia ochiului „laboratorul” fără egal în care se rostuiește, misterios, cel mai complex lichid natural ce poate exista în universul în care trăim. O adevărată minune. Merită cu prisosință să străbateți acest drum tracic al vinului, cu chipul lui Dionysos în gând și duhul lui în pahar. O călătorie de neuitat. Și nu numai în zilele mieroase ale toamnei. Ne întoarcem curând la capătul de început al călătoriei noastre, posibilă grație domnului Dogan Eskinat (un admirabil și bun cunoscător al mass-media) și Ministerului Culturii și Turismului din Turcia. Da, turism înseamnă, poate înainte de toate, cultură…

„Păi, vezi, dacă ești prost?”

Data: 18 septembrie 2025 by Ovidiu M. Curea

Nu vede, băi, Cocoșilă. Nu vede. Cine se vede pe sine că e prost? Fiecare îl vede pe celălalt că e prost. Pe el se crede deștept, iar dacă are dubii, atunci îi găsește ăluilat niște chichițe sau dacă nu, i le inventează ca mai apoi să poată zice, lăsați-mă, bă, cu Eminescu ăla al vostru, n-ați văzut că era sifilitic? Lăsați-mă și cu Ștefan cel Mare, ăla care a căzut de pe cal când era beat și d-aia a murit. Și uite așa, nici Eminescu, nici Ștefan cel Mare n-au fost mai acătării decât el, el care, uite-te și tu, câte like-uri are pe Facebook. Câte are, mă, Eminescu? Sau câte are, mă, Ștefan cel Mare? Zero. Zero barat. Ăștia nici nu există.

– Păi e proști ăia de zice așa.

– Or fi, mă, Cocoșilă, proști, dar sunt mulți, iar în democrație, în final, doar mulțimea contează.

– Păi, tocmai ce spusei: e proști. Și ei și ăia de crede că mulțimea e totul și că ea, mulțimea, e cea care în final contează. Sau poate că ai dreptate, când mulțimea contează, e finalul. Ce, într-un ospiciu, unde nebunii sunt mai mulți decât doctorii, unde ei, nebunii, sunt mulțimea, tot mulțimea contează? Mulțimea aia hotărăște? Aia dirijează? Aia prescrie tratamentele? Aia stabilește comportamentele normale? Mulțimea de nebuni? Păi, vezi că ești prost și tu dacă asta crezi? Vezi?

– Să văd… să văd… Dar tu vezi, băi, Cocoșilă, tu vezi, mă? Zi, mă, vezi sau nu vezi, ori te faci că nu vezi? Tu nu vezi cum seacă râurile, cum golesc lacurile, cum vând Dunărea la piață pe nimic, cum pun biruri pe apa scoasă din fântâni, dezgolesc munții de păduri, vânează ciocârlii și scot urșii la cerșit pe străzi și prin gunoaie? Nu vezi, mă, cum îi iau la goană pe români și-i bagă în casă pe străini? Vezi cum întorc spatele rudelor și prietenilor și-i pupă pe dușmani? Vezi, mă? Vezi cum își dărâmă singuri cuptoarele de pită și se duc să cumpere de la alții pâine? Vezi cum se împrumută de la cămătari ca să dea de pomană la cerșetori, cerșetori care în loc să le mulțumească se uită cum să îi fure mai bine tocmai pe ăi care le bagă în traistă și pe deasupra mai râd și de prostia lor? Vezi cum alungă din curte câinele credincios și bagă în ogradă lupii hămesiți veniți de pe pustii

– Vede, mă,vede toată lumea. Vede, și dacă vede, ce? Fiecare vede ce poate, vede ce știe și nu știe ce vede, cum zicea un învățat, iar ăl de știe ce vede mai bine tace. Știe el de ce tace. Tace și așteaptă. Așteaptă și speră și se roagă și își face cruce și timpul trece, timpul merge, timpul fuge ca un tren în care se urcă cine poate.

– Eu te-am întrebat dacă tu vezi, lasă ce vede lumea.

– Păi, vezi că ești prost? Cum să văd eu, dacă eu nici nu exist. Că nu-s decât o invenție a lui nea Mărin, o imaginație, o dorință a lui, un ideal și ca orice ideal, bun sau prost, el nu există. Poți să-l invoci pentru a te justifica față de alții sau față de tine. Eu nu pot vedea decât ce-mi spui tu sau ăla sau ălălalt sau ce ghicesc că ați vrea să-mi spuneți.

– Cum, mă, nu exiști? Atunci eu cu cine am vorbit până acum?

– Ai vorbit cu tine, și de prost ce ești crezi că poți vorbi cu altcineva. Cu mine ți-am spus cum stă treaba, iar altcineva nu te ascultă pentru că fiecare crede că are ceva de spus mai important și nu-l interesează decât ca tu să taci să poată vorbi el. Toată lumea vorbește, câtă, râde și înjură, se laudă și minte, contrazice, neagă și combate. E prea mare gălăgie pentru a se mai auzi ceva. Auzi tu ceva în afară doar de zgomot? Proștii sunt acum deștepți, nu te mai lua după vechile canoane, cele expirate, antidemocratice și retrograde. La noi acuma e toți deștepți după noile canoane, după noile reforme. Toți.

– Las-o dracului, măi, Cocoșilă, nu-i mai beșteli atâta, sunt ai noștri așa cum sunt, nu-i mai fă proști pe toți. Or fi și ei, acolo, câte doi-trei ca peste tot în lume, or fi și mai mulți, că ți-am spus că i-am văzut și eu și de-aia te tot întrebam dacă i-ai văzut și tu, dar toți? Toți, mă, sunt proști? Le dai idei și la străini, care până la urmă așa or să ne ia pe toți, or să ne ia de proști.

– Păi tu crezi că ei nu văd? Tu crezi că au ei nevoie de ideile mele? De ideile lui Cocoșilă? Tu crezi că ei nu își dau seama cum ne batem noi singuri cuie în talpă? Cum ne batem noi singuri joc de calendarul nostru? Și ăștia, după ce-și dau seama, nu stau cu mâinile în buzunare, și le înfundă tot mai adânc în buzunarele noastre, unde mai pui că noi ni le și deschidem cât mai larg, ca să se vadă bine, de departe, ce avem în ele. Mișună proștii pe aici, băi, băiatule, s-au înmulțit și continuă să se înmulțească pe zi ce trece. Proști care fac rău, mult rău, din nemernicie, proști care fac rău din prostie, proști care tac, proști care se ascund, proști inconștienți, proști fuduli, proști agresivi, proști pasivi, dar proști, proști sadea. Proști de le mănâncă alții din castronul de sub nas și apoi li se urcă în cârcă. Proști de-așteaptă să-i ia alții de mână să-i treacă strada că lor le e frică să nu-i calce mașina deși pe drum nu trec decât căruțe hodorogite. Proști.

– Păi, așa le-o fi fost lor datul, să fie ceva mai proști decât alții. Ce toată lumea e deșteaptă?

– Nu, mă, nu. Nu se naște nimeni prost sadea. Nici nu se naște nimeni deștept genial, oricum diferențele sunt minime. Prostia crește, prostia se cultivă, se îngrijește, se stimulează, se păzește de influențe nefaste. Aceste influențe sunt marginalizate, ridiculizate, puse sub acuzare, îndepărtate, extirpate.

– Băi, Cocoșilă, exagerezi.

– Păi, vezi că ești prost?

– De ce, bă, sunt eu prost?

– Păi, d-aia, fiindcă ești prost. Fiindcă ți-e frică să recunoști.

– Bine, mă, bine, toți suntem niște proști, dar, spune-mi, tu cum ești, mă?

– Prost, și eu sunt prost, prost de tot. Cum crezi că altfel poți rezista, chiar și imaginar, într-o lume de proști, în care nu e loc și pentru alții. Ia, spune-mi, tu vrei să mori deștept sau să trăiești prost? Ba, nu, nu-mi spune nimic. Gândește-te singur și fă ce vrei.

– Băi, Cocoșilă, nu vrei să înțelegi nimic din ce vreau eu. Tu faci pe prostul ca să fii și tu în pas cu moda, că e moda proștilor acum. Eu nu vreau nici să mor deștept, nici să trăiesc prost. Vreau să trăiesc deștept, așa cum dintotdeauna au dorit să trăiască toți ai mei. Pentru asta te aștept în Poiana lui Iocan.

Constantin Stere, boierul basarabean torturat de năzuințe socialiste…

Data: 18 septembrie 2025 by George Petrovai

„Destinat prin naștere și avere să fie un privilegiat al soartei”, cum spune Sterie Diamandi, și „chemat să ocupe un loc de cinste la banchetul vieții” prin originea sa aristocratică, boierul Stere a simțit de tânăr ceea ce-i apropie, nu ceea ce-i îndepărtează pe oameni, iar prin aceasta nevoia irepresibilă „să năzuiască, să lupte, să pătimească”, adică să se devoteze celor mulți și oropsiți cu tot avântul și cu toată energia tinereții sale. Iar ferma lui credință în acest ideal fiind mai puternică decât grija prozaică pentru propria viață, iată de ce – ne înștiințează scriitorul nostru – „el renunță bucuros la toate privilegiile clasei, la cariera sigură și cu trai tihnit, ca să accepte bărbătește apriga luptă a vieții”: în anul 1905 trece Prutul pentru a lua parte la revoluția narodnicilor și a deveni tovarășul de exil siberian al lui Lenin și Józef Pilsudski, întemeietorul statului polon modern, aici se impune cu autoritate între fruntașii intelectualilor din Rusia, iar după revenirea în țară se afirmă drept doctrinarul poporanismului și singurul agrarian care știa ce urmărește, asta deoarece „avea fanatismul credinței, devotamentul cauzei obștești și voința neînduplecată de înfăptuire”. Motive suficiente, socoate Diamandi, ca oligarhia și plutocrația română să vadă în Stere redutabilul adversar pe care ori trebuie să-l răpună, ori măcar să-l reducă la tăcere prin exploatarea erorilor săvârșite de el în prima conflagrație mondială, desigur, dând uitării incontestabilele merite ale acestui neobosit doctrinar al țărănismului integral: până în anul 1914 el este consilierul intim al lui Ionel Brătianu, calitate în care luptă din răsputeri pentru împroprietărirea țăranilor și votul universal (mișcarea socialistă într-o țară eminamente agricolă precum România, adică lipsită de industrie și fără proletariat, în schimb cu mari latifundiari, cu vot cenzitar și – îndeosebi – cu îndreptățite aspirații naționale, i se pare eroului nostru un nonsens); ca un veritabil campion al democrației țărănești, contribuie din plin la înființarea, organizarea și consolidarea Partidului Național-Țărănesc, pentru ca în anul 1930, decepționat de evenimente și scârbit de țărăniști, să se retragă din viața politică în care „risipise din belșug vreme, sănătate, avere, energie și muncă fără preget” și să-i închine literaturii ultimii ani de viață (se naște pe 1 iunie 1865 în localitatea Ciripcău din Basarabia, moare pe 26 iunie 1936 în Bucov, județul Prahova), astfel ajutând o mulțime de oameni, ce n-aveau nimic în comun cu țărănimea și democrația, să beneficieze de regimul țărănist; considerând că drumul spre Ardeal trece prin Basarabia, marele patriot Constantin Stere desfășoară o intensă și fecundă activitate în Sfatul acestei țări întru înfăptuirea unirii cu patria mamă (rostește circa 30 de discursuri), iar jurisconsultul Stere elaborează baza juridică a drepturilor românești asupra provinciei, așa încât este explicabil de ce nu-și poate reține lacrimile bucuriei pe 27 martie 1918, dată la care majoritatea parlamentarilor basarabeni votează pentru realizarea acestui deziderat național; cu concursul său s-a înființat în Basarabia primul ziar românesc și a apărut o tipografie; tot el, „trădătorul” și omul politic cel mai hulit din România, întemeiază și conduce revista „Viața românească”, despre care se știe prea bine ce rol de prim rang a jucat în cultura noastră.

Nu doar că formidabilul Stere este bălăcărit în fel și chip (epitetul „trădător” era la ordinea zilei), nu doar că fusese întemnițat la Văcărești și trimis în judecată de Consiliul de Război, dar puțin a lipsit „ca să apară în fața plutonului de execuție” (S. Diamandi), spre marele regret (!) al unor români cu autoritate, în ochii cărora respectivul act de dreptate apărea „ca o slăbire a disciplinei naționale”. Toate aceste probleme ale lui Stere nu se datorează nicicât detașării sale până la totala ignorare a interesului național (la mijloc era doar o eroare de calcul și perspectivă, marele hulit neprevăzând intrarea Statelor Unite în război și dezmembrarea Austro-Ungariei, drept aceea refuzând afilierea la politica „instinctului național” a lui Ionel Brătianu, Take Ionescu și Nicolae Filipescu), ci faptului că a rămas în teritoriul ocupat de nemți, unde editează ziarul „Lumina” pentru a ataca Guvernul României refugiat la Iași, ba chiar pledează pentru răsturnarea dinastiei, cu toate că România era în război și el deținea în  armata română gradul de colonel!

Scriitorul Diamandi recunoaște cu onestitate că „politica lui Stere a fost complet greșită” și că, din punct de vedere aparențial, „unele din aceste fapte constituiau grave infracțiuni la codul justiției militare”, mai ales pe timp de război… Dar acțiunile, respectiv abaterile lui Stere de la normele obștești de comportament, trebuie analizate și judecate în strânsă corelație cu următoarele circumstanțe atenuante:1) A rămas în teritorul ocupat de nemți la cererea expresă a lui Ionel Brătianu; 2) În condițiile vitrege pentru țară din acea perioadă (cumplitele înfrângeri suferite de armata română, primejdia rusească, nesigurul ajutor venit din partea antantiștilor), lui C. Stere nu i se poate tăgădui buna credință întru servirea țării și neamului, ci cel mult calea aleasă; 3) N-a fost mobilizat ca ofițer activ, ci „a primit benevol o însărcinare pe lângă cartierul general” (S. Diamandi); 4)  Potrivit mentalității sale de revoluționar, pe care și-a format-o în atmosfera revoluționară a intelectualității rusești, Stere înțelegea să se supună doar imperativelor conștiinței sale, nicidecum – precizează Diamandi – „prescripțiilor codului elaborat de autorități și opinia public”.

Cum spuneam mai sus, după retragerea din politică în anul 1930, profesorul și publicistul Constantin Stere devine „solitarul de la Bucov”, adică scriitorul atât de viguros, încât mulți români au regretat sincer faptul că el s-a amestecat în politică, în loc să-și fi folosit timpul, energia și talentul pentru scrierea unei opere, pe care (atâta câtă e) Sterie Diamandi, dintr-un surplus de gentilețe, o pune pe același plan cu opera lui Liviu Rebreanu, alături de care dobândește rangul de maestru al romanului românesc „de proporție și factură occidentală”, prin coincidența plină de tâlc că doi dintre cei mai buni romancieri ai noștri „ni i-au dat provinciile alipite”.

Numărul 742

Data: 17 septembrie 2025 by Administrator

Descarcă PDF