O întoarcere la exigenţele vieţii…

La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, în Ţara noastră s-au manifestat trei remarcabili teoreticieni ai educaţiei: Constantin Dimitrescu-Iaşi (1849-1923), Spiru Haret (1851-1912) şi Ioan Găvănescul (1859-1949). Tipice pentru activitatea acestor pedagogi sunt profunda ancorare în realităţile româneşti  şi numeroase elemente originale.

Filosoful, sociologul şi pedagogul român, Constantin Dimitrescu s-a născut la Iaşi în anul 1849. După obţinerea doctoratului în filosofie la Universitatea din Leipzig, el a fost profesor de filosofie şi pedagogie la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. A fondat şi a condus „Revista pedagogică” (1891-1898). Timp de 12 ani a fost rectorul Universităţii. A luptat pentru menţinerea autonomiei univesitare. A fost organizatorul şi directorul Seminarului pedagogic din Bucureşti.

C. Dimitrescu –Iaşi a fost colaboratorul apropiat al celui mai bun ministru al instrucţiunii pe care l-a avut România – Spiru Haret. În reforma învăţământului secundar şi superior din România de la sfârşitul secolului al XIX-lea, C. Dimitrescu-Iaşi a adus o importantă contribuţie. Cu prilejul colaborării la elaborarea Legii instrucţiei (1898), C. Dimitrescu-Iaşi a scris „Raport la legea învăţământului secundar şi superior”, în care expune o serie de rezolvări ale multiplelor probleme pedagogice  de atunci.

Dimitrescu-Iaşi a scris relativ puţin. A publicat în revistele  „Revista pedagogică”, „Revista ideii”, „Şcoala modernă” un şir de articole: „Învăţământul universitar şi pregătirea profesorilor gimnaziali”, „Tactul pedagogic”, „Educaţia în familie”,  „Nevoia de ideal”, „Cele două morale” ş.a. În filosofie, a fost continuatorul filosofiei materialiste promovate de Vasile Conta. El a elaborat o teorie pedagogică care explica procesul devenirii fiinţei umane preponderent prin factori sociali. Învăţatul nostru constata existenţa claselor sociale şi inegalitatea acestora. În studiul „Două morale”, Dimitrescu-Iaşi menţiona că în societatea cu clase antagoniste există două morale: una a clasei dominante, alta – a clasei asuprite. Pedagogul nostru a relevat faptul utilizării educaţiei în favoarea clasei dominante.

Fiind un veritabil democrat (deşi făcea parte din partidul liberal), C. Dimitrescu-Iaşi afirma că societatea trebuie să asigure o repartiţie echitabilă atât a bunurilor materiale, cât şi a celor culturale. Pe tot parcursul vieţii conştiente, Dimitrescu-Iaşi a stat pe poziţii cu reală orientare democratică.

În construirea concepţiei pedagogice, el afirma necesitatea trecerii României la economie dezvoltată, reformarea învăţământului conform trebuinţelor Ţării din epoca traversată, în legătură cu problemele sociale şi cu aspiraţiile societăţii româneşti. El cerea formarea unei pedagogii naţionale. Ideea pedagogiei naţionale a fost expusă mai desfăşurat de către teoreticianul nostru în „Prefaţa Revistei Pedagogice”: profesorului i se cere, pe de o parte, „năzuinţa de a percepe întreaga mişcare socială, de a-şi da seama de mersul normal al dezvoltării naţionale şi idealurile ce naţiunea sa are de urmărit…”, iar pe de altă parte – „a-şi da seama de rolul cultural al şcolii şi de procedările cele mai nimerite după care îndreptându-se, şcoala ar putea contribui la dezvoltarea unei naţiuni”.

Preocupat de ridicarea culturală a poporului nostru, C. Dimitrescu-Iaşi  aprecia că vom izbuti numai în măsura în care vom fi înarmaţi cu acea sumă de cunoştinţe care reprezintă cuceririle intelectului uman şi în măsura în care vom insufla tinerilor un înalt ideal naţional-patriotic şi energia de a desfăşura o muncă stăruitoare pentru realizarea acestui ideal.

Necesitatea punerii la baza pedagogiei  nu numai a cercetărilor psihologice, dar şi sociologice a fost sesizată de către C. Dimitrescu-Iaşi printre primii. Teoreticianul nostru a desprins scopul educaţiei din studierea realităţilor sociale în care se afla Ţara: omul  puternic capabil să facă faţă exigenţelor vieţii.  Un om puternic este: în plenitudinea forţelor fizice, capabil să-şi explice adecvat lumea, capabil să înfăptuiască cu pasiune afirmarea progresului social.

Astfel, problemele de bază ale pedagogiei sunt: 1: scopul educaţiei (dedus din „ştiinţa morală” apropiată de sociologie) şi 2.mijloacele educaţiei.

În legătură cu mijloacele educaţiei, C. Dimitrescu-Iaşi releva următoarele: acestea rezultă din experienţa educativă bazată pe cunoaşterea legităţilor biologice şi psihice; însă teoria nu poate prevedea particularităţile fiecărui caz. Este necesar aşa numitul tact pedagogic. Aplicarea tactului pedagogic necesită o bună cunoaştere a teoriei educaţiei şi a individualităţii elevului. Conform pedagogului nostru, tactul pedagogic înseamnă: a) capacitatea pedagogului de a aprecia cazul cu care se confruntă; b) putinţa de a găsi rapid mijloacele corespunzătoare; c) abilitatea aplicării la timp a acestor mijloace.

Obiectivul principal al profesorului secundar, arăta Dimitrescu –Iaşi, „nu mai e ştiinţa, ci formarea şi dezvoltarea şcolarului cu ajutorul ştiinţei”. Este necesar ca profesorul secundar  să aibă „darul pedagogic de a instrui pe şcolari, adică acela de a înrâuri prin suma cunoştinţelor de propus asupra dezvoltării minţii şi inimii şcolarilor”. Cât priveşte instruirea, C. Dimitrescu-Iaşi punea pe prim plan dezvoltarea intelectuală. Obiectivul poate fi realizat prin studiul disciplinelor realiste şi umaniste. Pe atunci, în învăţământul secundar românesc era un exces de conţinut filologic. Orientarea învăţământului secundar de la un conţinut clasicist-filologic spre unul realist  a fost făcută de C. Dimitrescu-Iaşi şi Spiru Haret. Ambii – originari din Iaşi, ambii – cu cunoştinţe sociologice, ambii cu studii peste hotare, însă care nu s-au lăsat traşi de căpăstrul modelor pedagogice apusene.

C. Dimitrescu-Iaşi considera necesară o „pedagogie comparativă”, studii care ar surprinde direcţiile de dezvoltare într-o anumită perioadă a pedagogiei din diferite ţări. Un interes deosebit îl prezintă depistarea erorilor pedagogice  de acolo – pentru a fi evitate de către cei care intenţionează să-şi reformeze învăţământul. Prin studul său „Un pedagog spaniol” (1891), a devenit unul din principalii precursori ai pedagogiei comparate din România.

Comparând nivelul teoretic al pedagogiei promovate de remarcabilii teoreticieni şi reformatori C. Dimitrescu-Iaşi şi S.Haret constatăm, în Moldova de Est, o degradare gravă. În ultimii 15 ani a dispărut idealul educaţional oficial. Tineretul este orientat nu spre înfăptuirea progresului social, ci doar spre „adaptarea la realitate”. Obiectivele instruirii nu sunt deduse din trebuinţele societăţii noastre din aceste timpuri, ci din diferite mode de peste hotare – unele impuse, altele preluate prin maimuţărire – fără trecerea prealabilă prin ciurul analizei critice de pe poziţia intereselor naţionale şi a echităţii sociale. Nu mai avem nici noţiunea de echitate.

Supunerea învăţământului  intereselor clasei dominante, chestiune consemnată şi de Dimitrescu-Iaşi, a luat proporţii serioase prin ascederea la putere a unor clici conducătoare antinaţionale. Degradarea nemaipomenită a clasei dominante care a construit un regim economic-social sălbatic, antiuman, obedient paraziţilor străini este cauza degradărilor din pedagogie.

Are rost să revenim la ideile lui Constantin Dimitrescu-Iaşi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*