Cenaclul de la Roma: Entuziasm și Talent!

Duminică, 24 martie 2019, a avut loc ediția a 39-a a Cenaclului de la Roma și totodată a treia ediție dedicată Zilei Mondiale a Poeziei! Evenimentul s-a desfășurat în micuța sală a Teatrului Studio Uno și a avut ca amfitrioni pe domnii Armando Santarelli și Valeriu Dg Barbu! A fost o ediție cu prevalență în limba italiană! S-a vorbit despre poeți italieni, începând cu Petrarca și până la cei din zilele noastre, cât și despre poeți români unde, la mare cinste, a fost și va rămâne Mihai Eminescu! Domnul Armando Santarelli a spus că dânsul va scoate în curând o carte despre o parte dintre operele lui Eminescu, opere care l-au fascinat!

Toate edițiile Cenaclului sunt pline de lucruri interesante dar aceasta a fost o ediție la care mi-a făcut o deosebită plăcere să particip, din două motive. În primul rând, pentru că era sărbătorită poezia și nu m-aș fi putut ierta să lipsesc. Apoi, pentru că am împlinit un an de când am început să frecventez acest Cenaclu și pot să spun că membrii acestei organizații m-au primit cu brațele deschise, ajutându-mă să îmi depășesc de fiecare dată emoțiile!

Am avut deosebita plăcere să revăd prieteni dragi și să cunosc persoane noi pline de entuziasm și talent! Au vorbit despre poezie și au recitat: Armando Santarelli, Iuliana Olariu, Tatiana Ciobanu, Lidia Popa, Mirela Leahu Varga, Daniela Mihăeș, Giuseppe Tacconelli, Giorgio Mode, subsemnata și mulți alții (să îmi fie iertat că nu i-am numit pe toți)! Au rămas în mintea mea ca o ofrandă adusă poeziei, cuvintele citate de domnul Armando Santarelli, cuvinte care dau o definiție prozei și poeziei, definiție care stabilește diferența dintre ele: „Proza – Le parole messe in loro migliore ordine Poesia – Le migliore parole messe in loro migliore ordine!” adică: Proza – Cuvintele puse în cea mai bună ordine a lor! Poezia – Cele mai bune cuvinte puse în cea mai bună ordine a lor!”

*

Suflet rătăcitor, zbuciumat, chinuit… Suflet încântător, romantic, sensibil… Suflet sfâșiat, neîmplinit, zdrobit… De câte feluri poate fi sufletul omenesc și cât de ușor se poate trăi, când un suflet trece prin toate găurile sitei vieții…și deține toate aceste stări la un loc?!

Ce îți rămâne din suflet atunci când, pe orice stradă pe care ai trecut, ai lăsat o bucată de suflet?! Sau când pentru fiecare persoană întâlnită în viața ta…ai pus suflet?!L-ai așternut covor, iar unii l-au călcat fără milă în picioare! Și totuși sufletul rămâne SUFLET!

Zdrențuit, rănit, umilit… dar prezent! Renaște în fiecare zi, până la ultima suflare!

Poate hrana sufletului este speranța, iar puterea lui stă în vise! Vise?! DA…acele mici iluzii care uneori îți inundă mintea și te determină să lupți chiar și atunci când ți-ai pierdut toți sorții de izbândă!

Și atunci?! Înfrânt ce-ți mai rămâne de făcut?! Atunci…ca un soldat rănit îți aduni toate bucățile de suflet și le așezi cu grijă într-un sertar cu amintiri.

Așa… ca o  mărturie a bătăliilor pierdute. Nu uiți niciodată! Dar închizând ochii, începi să construiești cu ochii minții, planul de bătaie, pentru viitor! Ca un copac răsărit dintr-un buștean aproape putred aflat în mijlocul unui ocean de dezamăgiri, începi să vâslești optimist către țărmul SPERANȚEI! Ciudat!

Suntem uneori precum frunzele în iuresul furtunilor toamnei – noi în iureșul furtunilor vieții! Frunzele, odată desprinse din pom, aleargă sălbatic, crezând că undeva se va găsi o ancoră a salvării, că vor dăinui verzi și puternice lângă un alt copac…și în goana lor nebună uită că se grăbesc spre sfârșit!

Așa este viața noastră! O alergare continuă… uitând că în fuga noastră nechibzuită, pierdem atâtea frumuseți și risipim ani care nu se mai întorc niciodată! Oare care este motivul pentru care oamenii pleacă lăsând în urma lor, părinți, copii, case… amintiri?!

Pentru unii … poate fi avariția… dorința de mai mult… pentru alții deznădejdea, teama zilei de  mâine, iluzia de mai bine…

Pentru alții?! Deși pare absurd… este dragostea pentru copii cea care îi determină să plece!

De ce lași un copil dacă îl iubești?!

Uneori îmi vine în minte pilda celor două femei care își disputau un copil, fiecare dintre ele spunând că acel copil este al ei….până când, mama adevărată, temându-se că vor rupe copilul, a cedat în favoarea celeilalte, salvând astfel viata copilului!

Nu lași un copil din egoism sau lașitate… pentru că dacă l-ai lăsat din acest motiv… nu te numești părinte… Lași un copil pentru că nu este un bagaj pe care să il poți purta cu tine acolo unde nici măcar tu nu ești în siguranță… În aventura pe care te-ai hazardat să o trăiești, știind că pot fi zile în care nu vei avea nici măcar adăpost, locul unui copil nu este lângă tine! El trebuie protejat cu orice risc, cu orice preț…chiar și cu riscul și cu prețul vieții!

Adormi nopți în șir cu ochii plini de lacrimi,sperând totuși că îi va fi mai bine Copilul tâu nu va avea viața ta, renunțările tale… și aici, în această speranță, naște puterea ta… puterea de a merge mai departe!

Și după fiecare noapte de nesomn, te trezești cu inima sfîșiată, dar cu zâmbetul pe buze… Ai un motiv să lupți: Fericirea copilului tău și SPERANȚA că lui îi va fi mai bine.

Și… lupți! Uneori pașii te poartă pe drumuri cunoscute, alteori rătăcesc în derivă, fără o țintă anume… sau sătui de a căuta un punct de reper se aventurează către necunoscut! Și acolo?!… Acolo… cum va fi viața ta sau a lor… a celor care se aventurează spre necunoscut?!

Încerc să descriu ceva din ceea ce simte un străin printre străini, ca un cunoscător de fapte, ca o persoana pe care pașii au purtat-o departe, rătăcind pe drumuri necunoscute! Cum te simți?! Am spus de câte ori am avut ocazia!

Te simți ca în urma unui cutremur, în timpul căruia pământul s-a despicat în două, iar tu ai rămas cu un picior pe un mal și cu unul pe celălalt, indecis de a alege malul pe care vrei sa trăiești, dar cu imensa frică de a te prăbuși în prăpastie!

Ce faci atunci?! Atunci te hotărăști într-o clipă să alegi necunoscutul! Îți lași cuibul și puiul și pleci! Îți făurești vise, îți creezi speranțe pentru viitorul copilului tău și trăiești aventura! Iți repeți mecanic, în fiecare zi, că mâine va fi bine, chiar dacă nu știi cum va fi!… ca atunci când, copil fiind,i îți era teamă de întuneric și ca să îți faci curaj îți spuneai, ca un îndemn… „eu nu mă tem!”

Și… trăiești!

Trăiești amăgindu-te în fiecare zi că mâine va fi bine… Dar undeva în sufletul tău te simți ca un copac dezrădăcinat sau mai precis… ca un copac, ale cărui rădăcini au rămas pe celălalt tărâm ,iar crengile și frunzele trăiesc pe un altul! Și totuși… viața cu bune, cu rele, merge înainte!… Uneori plângând, alteori râzând printre lacrimi… dar strângând între dinți… SPERANȚA!

Oare cum s-ar putea descrie în cuvinte durerea simțită de un părinte care își lasă copilul în grija altuia sau durerea simțită de un părinte bătrân, care își vede fiul plecând și nu știe dacă il va mai vedea intrând pe ușă?

Ce simte un copil lăsat de părinți?! Ce simte un copil care plecând lasă în urmă osemintele părinților si își poartă în suflet pentru toată viața, remușcarea… sentimentul vinovăției, știind că nu va reuși să îi venereze așa cum și-ar fi dorit!

Și totuși există copii lăsați și copii care pleacă… Înlăcrimați, cu sufletul bucăți, atât cei ce rămân, cât și cei care pleacă, încep drama și nu bucuria vieții lor!

Închide ochii cititorule! Îi vezi în imaginația ta cât sunt de nefericiți?! Se mint singuri… „voi sta plecat/plecată puțin”….și apoi?!

Trec anii… și nu se mai intorc… S-au distrus familii… au rămas copii și părinți abandonați , sau… s-au regasit… dar… reci distanți… aproape străini!

Unii s-au realizat material și se simt recompensați, alții au reușit să se mențină pe linia de plutire și au încercat să-și reîntregească familia bucuroși că în timpul cât au stat dezbinați nu și-au pierdut mințile! Unii au luat drumuri greșite pătând dureros numele de român, alții au uitat în numai o lună, întreaga limbă română, ca și cum vina de tot răul o poartă sărmana noastră limbă… Cei mai mulți s-au resemnat și își duc viața cu bune și cu rele fără să-și facă planuri mari… Vor fi mereu cu rădăcinile acasă dar vor merge acolo unde viața îi va purta…ca o corabie plutind in derivă dar fericiți că pot aduce în casă o bucată de pâine, că își pot îngropa morții și sperând că măcar copii lor vor avea o altă soartă!

Trăiești momente în care te simți străin între străini și aproape mai străin, la tine acasă! Cu speranța de mai bine am plecat atât de mulți încât adeseori mă-ntreb cu îngrijorare: Dacă „aici”… împrăștiați prin lume suntem atât de mulți… acasă… câți au mai rămas?!

Cât de departe este ziua când SPERANȚA de a ne fi mai bine… se va îndeplini?! Doar bunul Dumnezeu știe când! (Liliana Smerea VacaruCioburi de durere, picături de renaștere!/Schegge di dolore, gocce di rinascita!)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*