Arhiva zilnică: 21 februarie 2019

Pe mine să nu mă propuneți! (Pamflet de sezon)

Data: 2 august 2026 by Alex. Bochiș Borșanu

Tabloul I

La Palat, Președintele se plimbă nervos prin cabinet. În jur domnea o agitație cum nu se mai văzuse de la ultima remaniere, când trei miniștri au fost demiși înainte de a afla că fuseseră numiți. Țara avea nevoie de un premier. Partidele aveau nevoie de altceva. Președintele avea nevoie de răbdare. Iar consilierii prezidențiali aveau nevoie de cafea.
În jurul unei mese ovale, pe care harta României era acoperită aproape în întregime de dosare, ștampile și cornuri cu susan, stăteau cei trei mari strategi ai națiunii: Costache Musceleanu, Nestor Golescu și Gogu Bugheanu. Musceleanu își drese glasul.

– Domnilor, înainte de orice, trebuie să stabilim criteriile. Nu putem pune pe oricine premier. Țara asta are tradiții!

– Exact! aprobă Golescu. Mai ales tradiția de a greși alegerea. Bugheanu își scoase carnetul.

– Să notăm.

Musceleanu ridică solemn degetul.

– Candidatul trebuie să fie, pe cât posibil, din oraș. Dacă nu chiar din Otopeni sau Voluntari, măcar să fi zburat odată cu avionul. Dacă se poate, să fie rudă, fie și prin alianță imaginară, cu Nae Ionescu. Omul care nu are rădăcini nu poate conduce o țară.

– Excelent! spuse Golescu. Al doilea criteriu: să fi fost membru în cât mai multe partide. Omul care a schimbat șapte doctrine într-o viață știe să se adapteze. Totuși, excludem UDMR și SOS. Să nu complicăm biografia.

Bugheanu își netezi cravata.

– Eu zic altfel. Să nu fie bogat.

– Din motive morale?

– Nu. Din motive practice. Dacă e bogat, nu-l mai putem convinge. Dacă depinde de partid, ascultă. Dacă ascultă, e bun. Cei trei rămaseră câteva clipe pe gânduri.

– Mai avem vreun nume? întrebă președintele.

Se lăsă o tăcere grea. Apoi Musceleanu șopti conspirativ:

– Eustațiu Vălimăreanu…

Toți tresăriră.

– Generalul?

– Chiar el. General la tunuri.

– Dar n-a mai tras niciun foc de douăzeci de ani.

– Tocmai de aceea! Nu poate fi acuzat că provoacă poporul.

– Ce experiență administrativă are?

– Și-a administrat familia corespunzător.

– Câți sunt?

– După ultimul recensământ… vreo paisprezece. Dar se mai schimbă.
Bugheanu făcu ochii mari.

– Perfect! Cine conduce o familie atât de numeroasă poate conduce și un guvern minoritar.

– Cu o singură problemă…

– Care?

– În familie nu decide dânsul. A cedat frâiele puterii. Îi convine.

– Atunci cine?

– Soacra. Expertă în management familial.

Toți trei se ridicară instinctiv în picioare.

– Atunci, domnilor, nu mergem prima dată la candidat…

– Mergem la autoritatea competentă!

Tabloul II

Familia Vălimăreanu era adunată complet. Nu lipsea decât câinele, care, după ce aflase subiectul ședinței, plecase singur în curte. Soacra prezida masa. Generalul stătea smerit într-un colț. Musceleanu începu diplomatic.

– Onorată familie Vălimăreanu, am venit cu o rugăminte patriotică.

Soacra îl măsură din cap până în picioare.

– Patriotică pentru cine?

– Pentru țară.

– Țara nu spală vasele aici.

Golescu interveni.

– Doamnă, România are nevoie de domnul general.

– România poate să mai aștepte. Eu am nevoie să-mi repare gardul.

Generalul încercă timid.

– Mamă-soacră… poate…

– Taci, Eustație! Când te-am lăsat eu să vorbești în probleme importante?

Consilierii înțeleseră imediat cine conducea efectiv executivul… familiei. După două ceasuri de negocieri și trei tăvi cu plăcinte, soacra rosti verdictul.

– Bine. Îl las.

Cei trei răsuflară ușurați.

– Dar…

Tăcură toți.

– Acceptăm numai dacă se respectă următoarele condiții.

Musceleanu scoase imediat stiloul.

– Spuneți!

– Programul de guvernare să nu înceapă înainte de ora nouă. Eustație se trezește greu.

– Notat.

– Miercurea vine acasă la sarmale. Indiferent dacă e ședință de guvern.

– Notat.
— În fiecare delegație externă merge și nevasta. Ca să nu se rătăcească.

– Notat.

– Iar dacă apare vreo criză politică…

– Da?

– O rezolv eu.

Consilierii se priviră.

– Doamnă… sincer… aceasta este singura condiție care ne inspiră încredere.

Generalul, care până atunci nu spusese nimic, își drese glasul.

– Eu… dacă tot mă puneți premier… am și eu câteva condiții.

– În sfârșit! zise Musceleanu.

– Prima: să nu mă întrebe nimeni ce-am promis în program. Nu eu l-am scris.

– Se aprobă.

– A doua: dacă economia merge prost, să fie de vină guvernul anterior.

– Tradițional. Se aprobă.

– A treia: dacă merge bine, meritul să fie al meu.

– Și asta este tradiție.

– A patra: la fiecare ședință de guvern să existe cafea, apă minerală și cineva care să știe despre ce discutăm.

Consilierii se priviră lung.

– Ultima condiție nu poate fi garantată…

Tabloul al III-lea

…cu discursul din Parlament și finalul în spiritul lui Necșulescu, poate culmina cu o încurcătură savuroasă: Vălimăreanu citește din greșeală discursul destinat opoziției, parlamentarii îl aplaudă fără să înțeleagă mare lucru, iar la numărarea voturilor este ales cu o majoritate zdrobitoare, deoarece jumătate dintre deputați au votat din disciplină de partid, iar cealaltă jumătate au încurcat bilele. Ajuns acasă, familia îl întâmpină ca pe un erou. Soacra, cu lacrimi în ochi, oftează:

– Vedeți? Eu v-am spus că băiatul are viitor!

Nevasta îi pune pe umeri un ștergar țesut. Copiii scandează: „Trăiască tata!”… Iar generalul, încă buimac, murmură:

– Eu tot nu pricep cum am ajuns premier…

Soacra îi răspunde calm:

– Cum ajung toți: au hotărât alții.

Duminica următoare, întreaga familie participă la o slujbă de mulțumire. Preotul întreabă cu sfială:

– Pentru ce facem Te Deumul?

Soacra răspunde fără ezitare:

– Pentru că Dumnezeu, în marea Lui înțelepciune, ne-a ascultat rugăciunea… iar țara încă nu știe ce i s-a întâmplat!

A doua zi Vălimăreanu se prezintă la Președinte. După cca o oră iese zâmbind. Mușetoiu îl întâmpină sperând că alegerea lui a fost reușită. Generalul se oprește și cu aceiași mină destinsă, îi spune degajat.

– Mi-am dat demisia!

– Cum? Ești nebun ?

– Eu v-am spus de la început: pe mine să nu mă propuneți!

Și acum țara caută premier.

Târgul Gherghiței (jud. Prahova) – curte domnească pentru domnitorul Mihai Viteazul

Data: 2 august 2026 by George V. Grigore

Aflându-se în central Țării Românești din perioada anului 1450, târgul Gherghița își desăvârșește rolul său național prin faptul că au fost emise de aici acte domnești importante.Comuna Gherghița de astăzi este o comună în județul Prahova din Muntenia, formată din satele Gherghița (reședința), Independența, Malamuc și Ungureni. Ea este vecină cu județul Ilfov, respectiv cu partea nordică a acestuia, comuna Nuci. Ea se află pe malul drept al Prahovei, în zona cursului inferior al acestei ape. Este traversată de autostrada București-Ploiești, pe care este deservită de un nod marcat ca Gherghița sau Potigrafu. Ieșirea duce din autostradă în șoseaua județeană DJ100B, leagă comuna spre est de Drăgănești și Fulga, iar spre vest de Balta Doamnei și Gorgota (unde se intersectează cu DN1). „Și pe aici a trecut Mihai Viteazul, iar tatăl său, Pătrașcu cel Bun, a judecat pricinile dintre săteni.” Cu asta se laudă mai nou țăranii din Gherghița (jud. Prahova). În urma unor săpături ce au avut loc „la doi pași” de biserică, în curtea școlii, arheologii au găsit rămășițe ale unei curți domnești. Astfel au ieșit la iveală morminte, resturi de ceramică și chiar bijuterii. De mai bine de 10 ani arheologii căutau la Gherghița urmele trecerii lui Mihai Viteazul. Eforturile lor au dovedit faptul că și de la Gherghița s-a condus țara, pe la anul 1554. Se spune că la Gherghița, curtea domnească era legată printr-un tunel subteran cu albia râului Prahova, pentru ca Mihai Viteazul să se poată retrage, în cazul unui atac. Dar deocamdată, aceasta e doar o legendă. Arheologi de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, sub coordonarea prof. dr. Ştefan Olteanu, ce au intervenit, au descoperit, în comuna Gherghiţa, o casă domnească, datată la jumătatea secolului al XVI-lea, care se pare că a aparţinut domnitorului Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul. „…dincolo de fundaţia de pe vremea lui Mihai Viteazul s-a mers mai adânc pe nişte fundaţii datate de un mormânt cu monedă de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun (1530)”, a declarat directorul Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.

Primul act de cancelarie cunoscut emis în Gherghița, datează din 2 august 1453, de la voievodul Vladislav al II-lea, în care se arată că acest document a fost scris în Gherghița, fără nici o altă localizare (Bτ Gherghița – în slavonă). Urmează, în continuare, o serie de nouă acte scrise în Gherghița, aparținând voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Bătrân și apoi cel Basarab cel Tânăr, din secolul al XV-lea și de la Vlad cel Tânăr și Vladislav al III-lea, din secolul al XVI-lea, până la domnia lui Pătrașcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul. În 17 mai 1554, Pătraşcu Vodă, oficial considerat tatăl lui Mihai Viteazu, a emis un act de judecată în care arăta că a fost scris în Scaunul Gherghiţei, funcţia de Scaun al Ţării Româneşti presupunând atât creşterea în importanţă a oraşului, cât şi în ceea ce priveşte atribuţiile de judecată pentru aria jurisdicţională foarte întinsă, după cum se constată din documente. Luând în considerare faptul că Pătraşcu Vodă era prezent foarte des la Gherghiţa (între 1554 şi 1556 el a emis din Scaunul de la Gherghiţa 7 acte), comparativ cu situaţia anterioară, când într-un secol şi jumătate s-au emis doar 9 acte, împreună cu ridicarea la rangul de Scaun al oraşului Gherghiţa şi organizarea conducerii oraşului prin menţionarea judeţului şi pârgarilor, este exprimată evoluţia la cote superioare a oraşului şi lărgirea atribuţiilor sale juridice, ceea ce a presupus din partea domniei şi a organelor judiciare o oarecare permanenţă în oraş. Este posibil ca în acele împrejurări să se fi luat măsura de construire în Gherghiţa a unei clădiri necesare realizării actului de justiţie (pârgar însemna reprezentant al comunității – în general „om bun și bătrân” – respectiv consilier: era varianta română pentru ceea ce saşii aveau în Germană „burger”).

De aici, din Scaunul Gherghiței, domnitorul Mihai Viteazul a emis cele 27 documente din anul 1596, potrivit monografiei localităţii. Aici au fost descoperite moneda din anul 1530, dar și obiecte de podoabă şi vase ceramice, Clădirile Curţii Domneşti de la Gherghiţa se pare că se întindeau pe o suprafaţă de două hectare. Şeful şantierului arheologic susţine că arheologii au descoperit la Gherghiţa fundaţii de piatră încastrate în mortar, datând de la mijlocul secolului al XVI-lea (pe vremea când pereții se făceau din paiantă, din lemn și pământ). Aceste descoperiri sunt puse în legătură cu un act de pe vremea lui Pătraşcu cel Bun, act despre care se spune că a fost scris „în scaunul oraşului Gherghiţa”.

„Asta înseamnă că aici era o instituţie juridică teritorială unde se judecau procesele din această zonă care însuma, după cercetările de până acum, 20 de sate”, au mai afirmat specialiștii. Eugen Gherga ne prezintă o ipoteză interesantă asupra acestei locații cu importante valențe istorice. Astfel, acesta declară faptul că reşedinţa de vară a domnitorilor din Dinastia Basarabilor – de la Mircea cel Bătrân, la Mihai Viteazu – aflată la Gherghiţa, deseori a funcţionat şi ca Scaun al Ţării Româneşti. De exemplu, nepoţii lui Vlad Călugărul – care a fost nepot al lui Mircea cel Bătrân – s-au îngrijit de Gherghiţa: după ce Vodă Radu de la Afumaţi s-a luptat în 1522 cu otomanii la Gherghiţa, Vodă Vlad Înecatul (1508-1532), care a domnit din 1530, a pus 12 boieri să hotărnicească „ocina domnească din Gherghiţa”, ca dar al „domniei mele oraşului domniei mele care se cheamă Gherghiţa” (privilegiul era dat orăşenilor Gherghiţei care aveau folosinţa hotarului, dar peste ei se suprapunea stăpânirea domnească. În 17 martie 1534, Vodă Vlad Vintilă – nepot al Gherganei Rada şi al marelui pârcălab Gherghina – fost jude în Buzău, a întărit Gherghiţei hotarul moşiei târgului „ca să fie ocină şi de ohabă”, el cumpărând satele din jur şi alipindu-le ocolului oraşului.

Căpitanul Deli Gheorghe era comandantul gărzii de elită a domnitorului Mihai Viteazu în Gherghița. La Gherghiţa – la fel ca şi la Târgşor, Târgul de Floci, Bucureşti, ş.a. – erau garnizoane formate din „călăraşi” (oşteni aflaţi în serviciu permanent – şi în timp de pace), căci Gherghiţa era unul din centrele militare importante ale Țării; din secolul XVI în acele centre au început să se stabilească tot mai des cadre militare, inclusiv mercenari. La Gherghiţa în 1596 Mihai Viteazu i-a învins pe otomani, dar atunci localității i s-a dat foc, fiind arsă. Interesant este că începuturile domniei lui Mihai Viteazu au fost strâns legate de Gherghiţa, explicaţia fiind aceea că vodă era însurat cu Ghergana Stanca din 1583 (când Petru Cercel luase puterea Ţării Româneşti). Era în perioada de dinaintea începutului carierei politice a lui Mihai, care după moartea lui Petre Cercel s-a anunțat ca fratele aceluia. Acea prezenţă a marelui vodă la Gherghiţa presupune fără îndoială existenţa unui sediu rezidenţial unde se desfăşurau activităţile judiciare şi administrative în general; este posibil ca el să fi folosit în acel scop construcţia lui Vodă Pătraşcu cel Bun dacă, într-adevăr, acela şi-a construit sediul în locul unde acum se află curtea Şcolii din Gherghiţa. Este de precizat, de asemenea, faptul că despre o cetate la Gherghiţa, cum au spus de unii istorici, nu poate fi vorba. În 2012, Academia Română a consemnat în „Istoria românilor” următoarele: „Datorită unor condiţii defavorabile – devieri sau abateri de trasee comerciale, campanii militare, acaparări de boieri, strămutări de vatră – anumite centre au început să decadă încă din secolul XVI: Gherghiţa, Oraşul de Floci, Târgşor etc”.

După Vodă Mihai Viteazu – care a restaurat reşedinţa domnească de mari dimensiuni din Gherghiţa ce exista din timpul înaintaşilor săi / arsă însă ulterior lui într-un incendiu – strălucirea Gherghiţei ca scaun judiciar a pălit (în 12 V 1603, preotul Murgoci din Gherghiţa a vândut „ocina orăşenilor” din Gherghiţa Mănăstirii „Sf. Nicolae”, iar după cinci zile domnitorul Radu Şerban – ridicat cu ajutorul Buzeştilor – a consfiinţit proprietatea Mănăstirii şi asupra viilor din Dealul Urlaţilor, avute de ea din timpul lui Mihai Viteazu); apoi, cele 2 acte din 6 VI 1622 scrise în Gherghiţa au reprezentat mai degrabă un ecou întârziat al predării oraşului de către noua domnie (fiul Nicolae 1584-1627 al Stancăi şi al lui Mihai Viteazu).

Cum s-a constatat în cercetările arheologice, construcţia din Gherghiţa a fost demolată, piatra scoasă până la fundaţie – poate ca urmare a reacţiei unor categorii sociale în frunte cu noul domn, ca nemulţumire faţă de politica internă a fostului Vodă al unirii. Despre ruine, Nina Gheorghe – coordonatoarea şantierului arheologic – a afirmat în 2009: „Ansamblul conţine o locuinţă, o parte din cimitir şi veranda unde s-au ţinut procesele judecate de Mihai Viteazu”. Academia Română a consemnat în 2012 în „Istoria românilor”: „În Ţara Românească a apărut „palanca”, bazată pe întărituri din buşteni şi şanţ. Pentru orăşenii din Gherghiţa, care pe vremea lui Mihai Viteazu era socotită „scaun” domnesc şi chiar reşedinţă a ţării, Radu Şerban a cumpărat satul Cuciul, pe moşia căruia, la 5 km de Gherghiţa, la confluenţa Teleajenului cu Prahova, înainte de 25 VI 1605 „am făcut însumi domnia mea palancă şi am cumpărat însumi domnia mea ca să fie moşie oraşului dă să se păzească orăşenii ce sunt la Gherghiţă pre dânşii”. Cum oraşul avea o poziţie strategică pe „Drumul Teleajenului” şi fusese distrus de tătari în vremea bătăliei din 1602, pe lângă palancă Radu Şerban a înfiinţat – după 1605 – din rândul orăşenilor şi căpitănia de călăraşi de la Gherghiţa. Dacă palanca nu a rezistat în ianuarie 1611 oştilor lui Gabriel Bathory, fiind „spartă”, iar orăşenii nevoiţi să se retragă „la siliştea lor la Gherghiţa”, în schimb slujitorii de la Gherghiţa s-au menţinut tot secolul XVII ca o unitate importantă de călăraşi”.

Matei Basarab (1580 – 1654; descendent al Craioveştilor) a ctitorit în Gherghiţa o Biserica Domnească închinată Sfântului Procopie luptătorul – în amintirea biruinţei de la Nănăşiori – el şi dăruind îngrijitorului ei, căpitanul Iancu din Gherghiţa, moşia Micşeneşti. Este de știut că aromânii l-au apreciat foarte mult pe Sf. Procopie din Schitopolis – capitala Decapolis, pe partea dreaptă a Râului Iordan, între Lacul Galileea și Marea Moartă – martirizat de Romani în 7 VII 303. În 1623, la Gherghița își aveau sediul trupe de călărași, care au participat la Răscoala Călărașilor împotriva domnitorului muntean Alexandru Coconul. În 1655 – când a fost cea mai mare răscoală Medievală din Ţara Românească – răsculaţii tocmai la Gherghiţa au ales în 15 VI un nou domnitor, cu îndeplinirea tuturor formelor tradiţionale (vechiul simbolism al aşezării domneşti – de Scaun Valah – marca încă populaţia) şi acela şi-a luat rolul în serios. Cronicarul Miron Costin – martor al vremii – a arătat că răsculaţii, în locul lui Constantin Şerban „au rădicat domnu pe Hrizica Vodă anume şi i-au pus surguciu în capu. Îndată acel Hrizica Vodă a răpedzit în toată Ţara Muntenească, dându ştire că den mila lui Dumnedzău a stătut domnu Ţării Româneşti; de sârg să se strângă ţara la dânsul” (Hrizea Vodă a fost executat la Târgovişte în 27 III 1657). Deoarece Vodă Mihnea III al Ţării Româneşti s-a răzvrătit faţă de Imperiul Otoman, în 1660 hanul din Crimeea a primit de la sultan o scrisoare cu porunca de a merge cu 40 mii de Tătari având libertatea de a jefui după plac: „Distrugeţi şi devastaţi populaţia şi ţara şi gustaţi belşugul prăzilor de acolo”. Istoricul otoman Evlia Celebi (care în acel an a ajuns şi la Timişoara) a scris în „Cartea călătoriilor”: „Am ajuns la Gheorghiţa. Oraşul acesta l-am înconjurat după rugăciunea de seară şi – într-un atac nocturn – fără ca să fi putut ieşi nimeni din casă, am luat 7 mii de robi. Când trecurăm prin Gughiţa / Goghiţa – adică zona înconjurătoare Gherghiţei – luarăm 3 mii de robi de prin dealurile de acolo, însă şi dintre tinerii noştri viteji au suferit martiriu 70; rămăşiţele lor pământeşti le-am trimis în Crimeea”. Cu numai câteva acte scrise încă în Gherghiţa în secolul XVII (în 1674 la Mănăstirea Lavra din Muntele Athos / Macedonia, pe Liturghierul scris de Sf. Sava, diaconul Simion din Gherghiţa şi-a lăsat o însemnare) a dispărut funcţia de Scaun de judecată jurisdicţională a sa, de altfel, acel secol aducând totodată şi începutul declinului oraşului la nivelul aşezării rurale, aşa cum a rămas cunoscut din documentele ulterioare, iar spre sfârşitul secolului, Gherghiţa a decăzut definitiv în favoarea Ploieştiului, intrând apoi, la 19 V 1765, în proprietatea Mitropoliei Ţării Româneşti. Academia de Ştiinţe din St. Peterburg a realizat în 1774 o hartă, pe care e poziţionată Gherghiţa.

Dimitrie Bolintineanu a închinat Gherghiţei un poem având exact acest nume:

„Gherghița”…

„Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori
Varsă valuri d-aur peste luptători.
Unii-n somnul dulce sufletele lasă,
Alţii-nşeală timpul bând voioşi la masă,
Alţii-nfrână caii, spăl armele lor
Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.
Dar Vlăduţă-Vodă stă sub cort şi spune
Vorbe de mirare doamnei sale june
„Fiecine cată tronul domnitor
Şi străinu-i face mână d-ajutor.
Poate că să-nvingem armia Maghiară,
Însă vom aduce pacea dulce-n ţară?
Noi neavând putere, Turcii-ntărâtăm
Şi cu chipu-acesta ţara o trădăm!”
Zice… Cum un şarpe ce, călcat, se-nalţă,
Doamna, turburoasă, capul său realţă.
Arde-n frumuseţe, viaţă şi mânie,
Ca un arc în ceruri printre vijelii!…
Ochii-i plini de lacrimi şi langor ceresc,
Într-un râu de patimi se re-nvieţuiesc
„Când al nostru suflet înrobit se-nchină,
Orice cuget nobil ni se pare crimă.
Forţa sufletească, foc dumnezeiesc,
Să nu se măsoare pe lut omenesc!
Vulturii ce-atacă tauri cu turbare
Măsură curajul cu-a lor turmă mare?
Tu-ţi ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta;
Moartea nu se cade spaima ţie a-ţi da!
Cela ce de moarte se codeşte foarte,
Poartă-n al său suflet semn amar de moarte.
Astfel muritorul ce-anii grei insult,
La numirea morţii tremură mai mult.
Să dorească viaţa robul ce roşeşte,
Când să fie liber inima-i gândeşte!
Cei bravi nu vor viaţa când pe muritori
Ea nu varsă dulce drăgălaşe zori!
Fenixul, se zice, când îmbătrâneşte,
Se-nconjoară-n flăcări şi se-ntinereşte.
Astfel nasc Românii chiar prin moartea lor,
Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor”.
Zice. Cerul nopţii luce sub lumină.
De discursul doamnei, domnul se-ndivină.
Dă semnal de luptă… bate pe Maghiar
Şi cu moarte-l sparge până la hotar”.

Gherghiţa a ajuns să găzduiască în chiliile sale din Malamuc – ale Mănăstirii Gherghiţei cu hramul „Sfântul Nicolae”, de pe malul drept al Râului Prahova – filantropicul ospiciu „Balamuci” pentru bucureştenii dezechilibraţi mintal, fiind introdus astfel acel cuvânt pentru aşezământul nebunilor în vocabularul român. În 1870, promontoriul de acolo a cedat datorită eroziunii provocată de Râul Prahova şi zidurile Mănăstirii s-au prăbuşit, câteva icoane valoroase fiind salvate şi păstrate azi în Biserica Malamuc, ce are hramul a doi Sfinţi: Nicolae (6 XII) şi Haralambie (10 II). Este de remarcat faptul că în anul 1963, etnologul Nicolae Constantinescu de la Universitatea Bucureşti a indicat portul Malamocco al Veneţiei în corelare cu Malamuc.

În 1884, moşia Gherghiţei făcea parte din duzina de moşii seculare a Domeniilor Coroanei (cu aşezările Gherghiţa, Balta Doamnei, Belciug, Ciumaţi, Curcubeu, Fânari, Independenţa, Lacul Turcului, Merii Petchii, Olari, Sudiţi şi Ungureni), având ca teren 5197 de hectare, dintre care 1689 hectare de codru şi 3508 hectare de câmp. În prezent, de comuna Gherghiţa (jud.Prahova) aparţin satele Independenţa, Malamuc şi Ungureni. În comuna Gherghița se află două situri arheologice și trei monumente istorice de arhitectură de interes național. Siturile sunt cel de „la Târg” (în vatra satului Gherghița), cu urme de așezări din neolitic și din secolele al IX-lea–al X-lea; și cel de „la Cercelata” cu așezări din eneolitic (cultura Gumelnița), Epoca Bronzului și secolele al IX-lea–al X-lea, ambele în satul Gherghița. Monumentele de arhitectură sunt biserica „Sfântul Dumitru” — de Piatră (1705, refăcută în 1802 și 1888); biserica „Sfântul Procopie” — Domnească (1641, refăcută în 1895) ambele din satul Gherghița; și biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1790), strămutată din Transilvania, aflată în cimitirul din satul Ungureni. În rest, alte trei obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Prahova ca monumente de interes local. Două dintre ele sunt situri arheologice, ambele aflate la Independența — unul aflat la „Malul Roșu”, cuprinzând așezări din secolele al X-lea–al XI-lea și din secolul al XIV-lea; și situl de „pe Maidan” cu două așezări similare, plus una din perioada Halstatt. Cel de al treilea, clasificat ca monument memorial sau funerar, este crucea de pomenire din piatră (1630, 1675) din curtea lui Ion Giuroiu din satul Gherghița.

Străin-n lume, străin acasă…

Data: 2 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu 
Dreptul de a muri

Muncești de luni și până sâmbătă,

Că viața-n chinuri se tămăduiește,

Duminica e-o zi pierdută,

E tot ce trupul îți primește.

Muncești un an, cu cârca frântă,

Să mergi doar o lună-n țară,

Dar și acolo lumea-ți cântă

Și te înhamă iar la moară.

 

Acolo neamuri, rude, frați,

Ce se dădeau prieteni buni,

Te-așteaptă ca pe cei bogați,

Să vii la ei să faci minuni.

Să vii cu sacul de parale,

Să-mparți la toți, să dai degeaba,

Că banca a sosit pe cale

Și doar așa le merge treaba.

 

Iar din sertar scot toți rețete,

Facturi la gaze și curent,

Te lasă singur, cu regrete,

La buzunarul tău – atent!

Niciunul însă nu te întreabă

De suferi, de ți-e greu pe drum,

Ei vor doar banii tăi în grabă,

Iar sufletul ți-l fac un scrum.

 

Și de nu ești un pic de față,

Încep să te mănânce-n bârfe:

„S-a ajuns și ăsta în viață,

Și ne privește ca pe cârpe!

A uitat de unde a plecat,

Se crede mare domn, acum!”

Te judecă cel ajutat,

Aruncă după tine scrum.

 

Plătești cu tinerețea-ntreagă,

Și sănătatea o jertfești,

S-ai o pensie amară,

La bătrânețe s-o primești.

Iar când primești acele sume,

Le dai la medici pe pastile,

Să mai rămâi în astă lume

Doar câteva firave zile.

 

Și în final, când tragi o linie,

Vezi viața cum s-a risipit,

O trudă lungă, în sclavie,

Un drum bătut și chinuit.

Ai sângerat pentru un ban,

Trăind ca robul pe pământ,

Doar ca să ai, în ultimul an,

Dreptul de-a merge în mormânt.

 

Promoție la Cruci

Trăim o lume pe din două, de parveniți și slugi,

Ce-și caută salvarea în false rugăciuni,

Avem oportunitatea doar la promoții de cruci,

Zidite pe mizerie și mari deșertăciuni.

E-o cursă în alertă între călău și victimă,

Un dans pe marginea unei prăpăstii reci,

Cu realizări afișate doar prin mimică,

În timp ce cauți urma pe care să mai pleci.

 

Acesta e destinul, adesea renegat,

Purtat ca o povară de cel ce s-a luptat,

În vremea când nu-i vreme să fii cu adevărat,

Sau să mai crezi vreodată că ești sărac bogat.

Aștepți un deznodământ de ne-imaginat,

Când goana după aur și nume s-a oprit,

Căci tot ce ai strâns în viață și tot ce ai ridicat

Se pierde-n orizontul degrabă asfințit.

 

Iar la sfârșit de drum, când trupul se îndură,

Pământul îți e plapumă, stăpân peste tăceri,

Sub dogori arzătoare sau iarnă mult prea dură,

E singurul culcuș ce nu-ți mai cere averi.

În vreme de dezastru sau timp de pace sfântă,

Sub glia care tace, suntem cu toții frați,

Căci lutul nu întreabă, nici seamănă, nici cântă,

Ci-i învelește strâns pe sclavi și împărați.

 

Căci dincolo de regi, de slugi și de coroane,

Când timpul își închide bătaia de secundă,

Rămâne doar pământul, stăpân peste morminte,

O veșnică tăcere ce-n praf o să ne-ascundă!

Dincolo de praf și judecați

 

Îți vinzi și somnul, și lumina din priviri,

Să pui o cărămidă peste alta, greu,

Te pierzi în planuri și în lungi trudiri,

Jertfindu-ți tinerețea unui zeu.

Clădești o casă, un adăpost de vis,

Cu trupul frânt și tâmplele albite,

Dar nu știi dacă poarta-i de deschis,

Sau e doar pragul zilelor sfârșite.

 

Iar cei ce vin în urmă, plini de zel,

Vor spune simplu că ai avut noroc,

Că ai furat ca să ajungi la țel,

Sau că un sprijin ai avut în loc.

Nu vor vedea sudoarea de pe mână,

Nici nopțile în care n-ai dormit,

Ei împart totul ca pe-un drept la mână,

Disprețuind tot ce ai agonisit.

 

Se descotorosesc de ce-ai lăsat,

De parca-ar fi o grea și rea povară,

Vând munca ta pe bani de nimicizat,

Și-mpart averea într-o singură seară.

Fac banii praf, căci n-au trăit o trudă,

N-au pus în palmă jertfă și suspin,

Privesc la tot cu o simțire crudă,

Și lasă-n urmă doar un gol deplin.

 

Dar nu se gândesc că dincolo de noi,

Când totul piere și se face scrum,

Atrag un mândru și cumplit război,

Un greu regret ce le va sta în drum.

Un chin tardiv și-o lacrimă amară,

Când vor dori să întoarcă timpul înapoi,

Să mai zidească colțul cel de țară,

Ce l-au vândut atât de ușor în noroi.

 

În două generații, poate trei,

Și numele tău va pieri în vânt,

Vor trece peste munca ta ca lei,

Fără un gând spre cel de sub pământ.

Iar dacă alegi să nu clădești deloc,

Te judecă la fel, cu mândră gură,

Că n-ai fost în stare să te miști din loc

Și ai lăsat o viață în obscură.

 

Dacă nu dai, ești cel mai rău din lume,

Dacă le dai, e prea puțin mereu,

Oricât ai-mparți din sacul tău de nume,

În urma ta va fi un drum prea greu.

Să-mparți la toți în mod egal, curat,

Nemulțumirea tot va prinde valuri,

Vor spune că ai fost un om bizar,

Zidind doar pentru unul mândre dealuri.

 

Dar dincolo de praf și judecăți,

Rămâne taina celui ce-a pornit,

Lăsând în urmă bârfe din cetăți,

Pentru un rost profund și împlinit.

Deși ne-ar place mitul din bătrâni,

Ce spune cald, ca o lumină mare:

Că cel ce lasă un copil în mâini,

În lumea asta niciodată-nu moare!

Urma ta

Din obicei, mergem pe cărări bătătorite,

Prin locuri sigure, cu pașii repeziți,

Dar lasă drumul vechi și urmele găsite,

Mergi pe unde n-a călcat picior de rătăciți.

 

Sunt drumuri ce ne caută de mult prin astă lume

Și ajung la noi târziu, când noi suntem plecați,

Căutându-le pe alte poteci fără de nume,

De propria orbire adesea blestemați.

 

Te plângi adeseori că trandafirii au spini în floare?

Sau poți să te bucuri că spinii au trandafiri pe ram?

Totul e perspectivă, o simplă transformare

A felului în care priveai prin vechiul geam.

 

De îndată ce în tine vei regăsi credința,

Vei ști exact cum vrei să-ți trăiești viața ta,

Se va schimba destinul, se va schimba ființa

Și nicio veche teamă nu te va mai opri din a visa.

 

Când te întorci în locul rămas de timp neatins,

Îți dai seama pe loc, de tot ce-ai transformat,

Decorul e același, dar vechiul foc s-a stins,

Iar omul de-altădată este complet schimbat.

 

Nu mai căuta poteci trasate de o turmă,

Fii tu cel ce deschide pădurea de nepătruns!

Pășește prin sălbăticie și lasă-n spate-o urmă…

Fii propriul tău ghid și cel mai mare răspuns!

 

Marița, eroina vlahă de la Smârdan. Tânăra româncă din Valea Timocului care s‑a sacrificat pentru dorobanții români la 1878

Data: 1 august 2026 by Ionuț Țene

Marița, eroina de la Smârdan, a fost o tânără româncă (vlahă) din Valea Timocului, considerată prima femeie-erou căzută pe câmpul de luptă din istoria modernă a României în timpul Războiului de Independență (1877–1878). Marița era o fată originară din Valea Timocului, care a vibrat pentru lupta soldaților români veniți de peste Dunăre să elibereze Balcanii. Astăzi, bătălia de la Smârdan (azi Inovo) (12/24 ianuarie–14/26 ianuarie 1878) este cunoscută și grație tabloului ”Lupta de la Smârdan” pictat de marele nostru pictor Nicolae Grigorescu. Succesele militare româno‑ruse din intervalul august–noiembrie 1877 au determinat o regândire a strategiei celor două armate. În acest „cerc de foc”, o româncă vlahă s‑a implicat în ajutorarea soldaților români care luptau pentru independența României și pentru eliberarea comunităților de vlahi de la Vidin și de pe Valea Timocului. Adolescenta Marița este simbolul fraternității dintre români și vlahi în timpul Războiului de Independență al României. În timp ce trupele ruse au pornit spre Adrianopol, soldații români comandați de generalul Mihail Cerchez au primit ordin să înainteze pe linia Vidin–Belogradcik, trebuind să neutralizeze cetatea Vidinului, apărată de un sistem de fortificații în punctele numite Smârdan, Inova și Capitanovcea. Trupele române au ajuns în dispozitiv curând după ziua de Sfântul Ion a anului 1878 (7/19 ianuarie 1878). Pregătirile pentru intrarea în luptă au început pe 9/21 ianuarie 1878. Soldații români au primit ajutor inclusiv din partea populației civile. Astfel, Marița, o fată de circa 15 ani care locuia în zona Smârdanului, având origine românească (vlahă) din Valea Timocului, a fost ucisă de soldații otomani care au prins‑o ducând apă cu donițele de lemn de la o fântână. Marița fusese înscrisă ca voluntar în cadrul Serviciului Sanitar, organizat de medici de elită precum Carol Davila și generalul Androcli Fotino. Din păcate, Marița nu a fost singura victimă din grupul celor 37 de voluntare localnice: încă patru fete au fost ucise în timpul confruntărilor de la Smârdan. Româncele vlahe au fost printre primele femei care s‑au sacrificat pentru independența și unitatea României moderne.

Datele istorice păstrate în arhive oferă un tablou al sacrificiului Mariței, precum și al destinului tragic al monumentelor ridicate în memoria sa. Avea doar 15 ani în momentul jertfei. Provenea din comunitățile de români autohtoni (vlahi) stabilite în zona Timocului, teritoriu aflat la sud de Dunăre (între Serbia și Bulgaria de azi). Marița nu a fost singură: făcea parte dintr‑un grup organizat de 37 de tinere din satele vecine. Acestea s‑au oferit voluntare pentru a sprijini activitățile Serviciului Sanitar al Armatei Române, transportând hrană, pansamente și apă direct în tranșeele soldaților. Turcii le acuzau pe tinerele vlahe de spionaj în favoarea fraților români de peste Dunăre, motiv pentru care au încercat și au reușit să ucidă tinerele, în frunte cu Marița, eroina de la Smârdan, precursoarea, în bună măsură, a Ecaterinei Teodoroiu (1917).

La data de 9 ianuarie 1878, în timpul luptelor pentru cucerirea Smârdanului (sat desființat și integrat astăzi în localitatea Inovo din Bulgaria), Marița a fost împușcată mortal de trupele otomane în timp ce ducea apă cu donițele ostașilor români însetați. Ea a fost prima victimă din rândul fetelor voluntare. Până la 14/26 ianuarie 1878, românii cuceriseră complet Smârdanul (în seara de 13/25 ianuarie, otomanii nu mai rezistau decât în clădirea fortificată a telegrafului din Smârdan), Inova, respingând o ultimă zvâcnire a artileriei otomane de la Capitanovcea. Marița nu a mai apucat, din păcate, să vadă înfrângerea turcilor. Aceste tinere de 14–15 ani au contribuit prin jertfa lor la asigurarea apei pentru soldații din linia de luptă. Exemplul lor i‑a făcut pe soldați să atace cu determinare liniile inamice, astfel că Vidinul a fost neutralizat după lichidarea apărării otomane, în care Smârdanul juca un rol esențial. Marița poate fi privită ca un contributor la eliberarea Smârdanului. După război, opinia publică românească s‑a ocupat de celebrarea eroinei vlahe. Primul monument dedicat Mariței a fost ridicat la Smârdan (Inovo). În semn de recunoștință pentru curajul ei, comunitatea de români și aromâni din Peninsula Balcanică a strâns fonduri; principalul finanțator a fost un român înstărit pe nume Ion, din satul Tianu, situat lângă Vidin. El a plătit monumentul eroinei. Și pe o placă existentă pe actualul monument din parcul de la Calafat pe malul Dunării se scrie originea finanțatorului: ”…vlah din Tribalia orientală ocupată de bulgari”. Alături se mai află o placă de marmură în care se înscrie un al inițiator: ”Prin efortul lui Ion Negura, vlah din Tribalia occidentală ocupată de sârbi”. De reținut că monumentul din 1905 a fost primul monument al eroilor românesc construit într-un stat vecin.

Inaugurarea monumentului din 1905 a fost un simbol al prieteniei româno‑bulgare. Monumentul original, realizat din bronz în tehnică ronde‑bosse, a fost amplasat în anul 1905 la Smârdan, lângă cimitirul militarilor români. Statuia îl înfățișa pe o tânără îmbrăcată în port popular vlah, privind simbolic spre est (direcția liniilor inamice otomane). În mâna dreaptă ținea o coroană de lauri, iar în mâna stângă o cofiță (ulcior) cu apă, oferită simbolic „eroilor cărora le este sete”. A fost atribuită sculptorului Karl Storck (după unii istorici, finalizată în atelierele familiei Storck). Monumentul a fost distrus prin dinamitare de armata bulgară în timpul Primului Război Mondial (1917). Ulterior, statul bulgar a refuzat sistematic orice cerere românească de a reconstrui monumentul pe amplasamentul său original. Al doilea monument a fost ridicat mult mai târziu în „refugiul de la Calafat”: deoarece nu s‑a primit aprobare pe teritoriul Bulgariei. Statuia a fost realizată pentru Asociația Românilor din Bulgaria, pentru Smârdan-Inovo, dar nu s-a putut trece vama… A așteptat într-o magazie la primăria Calafat circa trei-patru ani și în 2001 s-a putut amplasa în locul unde este în prezent. Asociațiile culturale ale românilor din Timoc au decis astfel să mute simbolic monumentul pe malul românesc al Dunării. Într-un frumos parc vizitat de turiștii vlahi ajunși la Calafat veniți să-și vadă eroina. Dezvelirea, la 10 mai 2001, a unei noi statui în România a entuziasmat comunitățile de vlahi din Vidin și Valea Timocului. Noua statuie a fost inițiativa românilor din Valea Timocului și a fost amplasată în parcul de pe faleza Dunării din municipiul Calafat (județul Dolj). Statuia, opera unui sculptor din Vaslui, este un omagiu adus acestei „Ecaterine Teodoroiu a vlahilor timoceni”. Spre deosebire de prima variantă, aceasta este realizată din piatră (tot în stil ronde‑bosse) și o înfățișează pe fetiță în costum tradițional, ținând o găleată în mâna stângă și o coroană în cea dreaptă. Soclul de piatră conține, pe partea frontală, un basorelief care ilustrează o scenă de luptă din Războiul de Independență. Inscripția de pe placa de marmură, pe latura dreaptă a monumentului din Calafat, cuprinde textul: „În memoriam Mariţa fetiţa vlahă împuşcată de turci la Smârdan în timp ce ducea apă soldaţilor români 1877”.

Eroina Marița de la Smârdan (Inovo) este azi, în mare parte, ignorată de autorități și istorici, la fel ca vlahii din Vidin și Valea Timocului. Marița reprezintă eroismul frățesc vlaho‑român pentru libertate. Realizarea unei noi statui a eroinei Marița la Inovo (Smârdan, satul a fost comasat în localitatea Inovo) ar fi o restaurare necesară și simbolică a prieteniei româno‑bulgare și o recunoaștere a vlahilor ca minoritate în Bulgaria și Serbia. Vlahii sunt frații noștri de neam din ”Podunavia”, cu mănăstire ortodoxă la Coroglași ridicată de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului XIV. Să nu o uităm pe Marița, eroina românilor de pe Valea Timocului, care s‑a sacrificat pentru independența României.

Dialog artistic, România și Germania…

Data: 1 august 2026 by Redacția

Arta contemporană unește România și Germania prin proiectul internațional „SOUND BANAT REISE 25/26″. În perioada 3–30 octombrie 2026, spațiul expozițional al Bisericii Sfântul Petru din Rostock (Germania) va găzdui expoziția „SOUND BANAT REISE 25/26″, un proiect internațional dedicat dialogului artistic dintre România și Germania, organizat în cadrul programului „KUNST HEUTE – Arta contemporană în Mecklenburg-Pomerania de Vest”. Expoziția reprezintă rezultatul rezidenței artistice desfășurate în septembrie 2025 la Gârnic, în Banatul Montan, unde artiști din Mecklenburg-Pomerania de Vest au lucrat împreună cu artiști români într-un amplu proiect de tip plein-air, explorând patrimoniul natural și cultural al regiunii.

Peisajul spectaculos al Munților Banatului, Dunărea la granița cu Serbia, fostele exploatări miniere, tradițiile locale, arhitectura specifică și universul sonor al folclorului au devenit surse de inspirație pentru lucrări de pictură, sculptură, fotografie, grafică, instalație, video și sound art. La ediția din acest an expun artiștii germani Helge Griem, Anna Silberstein, Christin Waterstrat, Karl Michael Constien, Gudrun Brigitta Nöh, Sylvia Ludwig, Grit Sauerborn, Susie Vier alături de artiștii români Valeriu Sepi, Adrian Sandu și Costin Brăteanu.

Conceptul proiectului aparține artistelor Grit Sauerborn și Susie Vier, care și-au propus să creeze o platformă de colaborare artistică internațională, în care experiențele, tehnicile și perspectivele diferitelor generații și culturi să se întâlnească într-un dialog creativ autentic. Expoziția de la Rostock reunește atât lucrările realizate în timpul rezidenței din România, cât și creații dezvoltate ulterior în atelierele artiștilor, oferind publicului o imagine complexă asupra procesului artistic și a schimbului cultural care a stat la baza proiectului.

Prin „SOUND BANAT REISE 25/26″, Banatul își reafirmă rolul de spațiu al întâlnirilor culturale și al cooperării internaționale, demonstrând că arta contemporană poate construi punți durabile între comunități, depășind granițele geografice și culturale.

A consemnat Costin Brăteanu

Tablou unicat cu Horea, descoperit la București și expertizat la Muzeul Brukenthal

Data: 1 august 2026 by Redacția

Autorul acestui tablou unicat este pictorul Ioan Costande (n. 9 decembrie 1819, Răhău, Imperiul Austriac – d. 1879, Sibiu, Austro-Ungaria). Acesta a fost un artist polivalent, pictor, sculptor și grafician, dar și un revoluționar pașoptist ardelean recunoscut. A participat la Revoluția din 1848 în calitate de comandant al gărzilor civile din Ocna Sibiului. Primul îndrumător al pictorului academic Ioan Costande a fost Simion Bâscă-Ciortan din Răhău (1746-1826) un talentat iconar, țesător și cioplitor în piatră și lemn, care din 1775 a funcționat și ca dascăl. A studiat arta la Viena și Budapesta, ceea ce i-a orientat stilistic opera. La Viena, pe lângă artă a studiat și construcțiile. Din 1838 a fost profesor de desen la Orfelinatul Terezian din Sibiu. Tot aici a predat și scrierea, arta grafică, geometria, arhitectura și diverse meserii. Din opera sa pictată nu cunoaștem decât două lucrări. A rămas în istoria artei ca desenator și singurul litograf român al vremii sale din Transilvania, fiind autorul mai multor portrete, între care Avram Iancu, generalul rus Alexander Nicolaevici Lüders, Horea și Crișan, Gheorghe Barițiu.

În 1845, la moartea episcopului ortodox al Ardealului Vasile Moga, Ioan Costande a publicat un portret al acestuia în Illustrierte Zeitung din Leipzig, cu sprijinul colegului său întru profesie, Theodor Glatz. În 1862, la moartea lui Johann Michael Ackner a realizat la Gușterița monumentul funerar al acestuia, pe care se afla un bust al defunctului, bust dispărut în prezent. Tabloul realizat în ulei de artistul transilvănean Ioan Constande, care îl înfățișează pe Horea, liderul răscoalei de la 1784, a fost descoperit la București și trimis spre expertiză la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, acum trei ani.

„Vă prezentăm un tablou inedit, necunoscut până acum al unuia dintre căpeteniile răscoalei din 1784 – Horea. Așa cum se cunoaște, artiști transilvăneni Franz Neuhauser și Anton Steinwald din Sibiu, la comanda guvernatorului Samuel von Brukenthal realizează chipurile lui Horea, Cloșca și Crișan în timpul când erau întemnițați la Alba Iulia. Lucrul acesta este menționat și în cel mai important volum dedicat răscoalei din 1784 „Răscoala lui Horea”, de D. Prodan, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984. Autorul spune: „La închisoare căpitanii au mai fost văzuți și de pictori. Unele portrete sunt evident autentice, făcute de cei care i-au văzut sau după asemenea portrete, imaginile sunt aceleași în maniere diferite. Cele mai aproape de realitate, mai vii, ne par cele păstrate în Muzeul Brukenthal din Sibiu, făcute de pictorul de la curtea guvernatorului”. (pag. 450) În decursul timpului O. Beu are meritul de a fi descoperit la Muzeul Național din Budapesta și gravurile lui Horea, Cloșca și Crișan făcute de artistul și curatorul colecției lui Brukenthal – Franz Neuhauser. Răscoala transilvăneană din 1784 a avut un mare ecou în Europa, lucru ce este confirmat și datorită numărului mare de stampe cu chipurile celor trei care au circulat în Europa Centrală. În secolul XIX se cunoaște faptul că existau numeroși români transilvăneni care aveau în casă, pe perete, chipurile lui Horia și Cloșca, lucru menționat de A. de Gerando și I. Selegeanu în 1868. În secolul XIX grație mișcării de emancipare a românilor din Transilvania se cunoaște un nou val în care personalitățile marcante din istoria acestui ținut sunt pictați sau sunt realizate numeroase gravuri la Sibiu sau la Budapesta. În acestă perioadă, unul dintre cei mai valoroși artiști transilvăneni care realizează diferite gravuri cu Horea, Cloșca, Crișan, Avram Iancu, Gheorghe Barițiu ș.a. este pictorul transilvănean Ioan Constande. Născut în apropierea Sebeșului – Alba la Rahău a studiat între anii 1834-1843 la Academiile de Arte Frumoase din Budapesta și Viena. Din acest considerent, în marea majoritate a lucrărilor sale se semnează ca Pictor academic.

A rămas în istoria artei din România ca unul din principalii pictori dar mai ales desenatori și litografi. A fost profesor la Institutul „Terezianum” din Sibiu, din 1841 și participant la Revoluția din 1848 în calitate de comandant al gărzilor civile din Ocna Sibiului. Acum un timp am primit pentru expertiză la Muzeul Național Brukenthal un tablou, dintr-o colecție privată realizat în ulei de Ioan Constande ce îl înfățișează pe Vasile Ursu Horea. Lucrarea este importantă din cel puțin două considerente. Unul este faptul că acest tablou în ulei este realizat de Ioan Constande. Astăzi se mai păstrează puține lucrări în ulei realizate de acest artist transilvănean. Pe piața de artă, în muzee și în colecții private sunt însă multe gravure realizate de Constande însă nu lucrări în ulei. Și în colecția Muzeului Brukenthal avem gravuri realizate după desenele lui Constande. Un al doilea fapt important este acela că personajul întruchipat de Ioan Constande este Horea, o figură istorică importantă a României. Din toate aceste considerente, vă prezentăm această lucrare pe care o consider importantă atât pentru istoria artei, pentru recuperarea creației lui Ioan Constande și pentru întregirea galeriei artistice a chipurilor lui Horea realizate în decursul istoriei. Sperăm că această lucrare, prin generozitatea colecționarului din București, să poată fi expusă și văzută de public și la Muzeul Național Brukenthal”, au transmis reprezentanții Muzeului Național Brukenthal. Important pentru istoria artei, dar și pentru pagina de istorie a României acelei perioade, tabloul aduce tușe de adevăr și de sensibilitate către noi, cei de astăzi, urmașii acestor mari oameni de stat ce au stat între oameni… (G.V.G.)

Să nu ne ajungă și dreptul de preemțiune doar o altă filă-cadru de testament al viitorului de țară…

Data: 31 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Să nu ne mire dacă, tot dormindu-ne noi în nerațiune somnul de țară, gata scoasă la mezat, o să ajungem să (ne) vedem și dreptul de preempțiune transformat într-o subvenționare (tot) de către noi și a gazelor „vândute” din resursele noastre către alții… Și doar acum vorbim și despre gazele naturale din Marea Neagră, dar, în fapt, ne-am putea trezi cu un drept de preemțiune pus contra intereselor noastre, „a la long”, asupra oricăror resurse… Fie aflate deja în exploatare, fie abia descoperite – ca situri spre care și-au întins deja ghearele cioclii de resurse, dar și a celor neștiute… A celor neștiute de noi, căci hărțile resurselor României au ajuns de mult timp pe mâinile veneticilor și speculatorilor… Din ’90 încoace, prin trocurile și vânzările trădătorilor de țară, prin informațiile, datele, hărțile „supurate” prin păienjenișul spionajului economic (adesea, pseudo spionaj, lucrurile fiind date „la cheie” de către hoții aflați în feluritele posturi publice și de guvernare) până la predarea cu bună știință a opisului de resurse către Bruxelles în numele „intereselor (comune!) europene”… Și să nu ajungem să vedem cum trădarea, vânzarea, subminarea economiei naționale – acoperite ca erori, neștiință, prostie și analfabetism funcțional -, din dosarul vaccinurilor să devină tipar de exfoliere a oricărei resurse… Pentru că spre asta ne îndreptăm acum, când, brusc, guvernanții s-au trezit din letargia manifestării dreptului de preemțiune (obligatoriu, dar cică nu era bani la buget, nici măcar ca îndatorare pe viitor – totul pentru Ucraina, nu-i așa?!), în numele Statului Român (deși, în mod corect, ar trebui spus în numele intereselor națiunii, ale poporului, căci statul, în sine, a ajuns doar o structură-anexă corporatistă în folosul altora), „stăpânitorii” fiind gata dară să arunce, din nou, cu banii de mâine ai țării… Pe contracte numai de ei știute… Pentru că toți cei ce ne conduc astăzi, și cei din guvernarea și administrarea țării, dar și cei din prea multele partide, cu toții doar ruinând țara (primii – ca bani, ca fonduri, ultimii – ca așteptări și ultime speranțe) și-ar vinde și mamele și plozii, așa că de unde să mai avem așteptări ca „ei” să apere interesele Patriei Mamă?!…

De altfel, este deja ceva cât se poate, nu de dubios, ci evident machiavelic în felul de înșirare aproape „copy-past” a fundamentărilor de achiziții (toate aproape file-cadru dintr-un testament al viitorului de țară) aidoma contractelor de la vaccinurile anti-covid, a acelora de la medicamentele diktate de la Bruxelles ca trebuind cumpărate, dar și a achizițiilor permise de produse agrare, agroindustriale… Deși, fundamental, dreptul de preemțiune este unul pentru țară, în numele țării, în interesul economic strict al națiunii, al asigurării bunăstării propriului popor, și nu, din nou, al altora… Aceia ce ne mai și râd în nas, ne sfidează (și aproape ne bombardează…). Și nu poate fi folosit contractual, ca o obligație financiară pusă în sarcina țării, pe ani, și strict pentru satisfacerea necesităților altora…

Or, tocmai în felul în care guvernanții au „tasat” efectiv dreptul de preemțiune (decupându-l din rostul lui ca șansă, posibilitate și chiar obligație de scoatere a țării din sărăcie) se poate vedea „tiparul” din toate contractele anterioare defavorabile nouă… Și care, la ridicarea pumnului de revoltă a unei următori generații, ce nu va mai accepta batjocura înrobirii pusă în spatele ei de „înaintașii” politici și de guvernare, să ne aducă din nou în procese și alte vini de neplată, de neasigurare cantitativă, dar și calitativă, a produselor (resurselor) date azi… Pentru că nu poți pune în numele dreptului de preemțiune (care ar trebui să te avantajeze pe tine, ca stat deținător de resurse) obligații de viitor, de achiziții, la prețuri și cantități decise înaintea intrării „în ring”… Căci prea seamănă totul cu hoția plății vaccinurilor anti-covid… Nu poți să pui, contractual, sub conținutul dreptului de preemțiune, obligația statului de a cumpăra gazele din Marea Neagră pe șapte ani înainte! Pentru că nu ai garanția că acele gaze vor mai fi de folos țării… Când țara este supusă unui proces de „decarbonificare” industrială și casnică, inclusiv în ceea ce privește utilizarea în viitor a gazelor naturale…

Și nu poți să pui de acum un tarif pe viitor pentru un viitor atât de incert… Nu poți să accepți, pentru țara de mâine, obligația contractuală a achiziției, fie și în numele dreptului de preemțiune, a cantităților de gaze anuale pentru o perioadă atât de lungă…

Altminteri, aidoma tiparului vaccinurilor big spoliatoare, producătorul (în fapt, extractorul și transportatorul prin conducte a unei resurse care este a noastră) ne va pune în brațe cantitățile „comandate” (sub dreptul de preemțiune) și nu-l va mai interesa ce facem noi cu ele… Aparent… Pentru că jocul este evident… Căci, achiziționând anual o cantitate de gaze (din propriile resurse, deh’!…) și neavând unde să o stocăm, pentru că, nu întâmplător, „scenariul” post-decembrist a fost schițat în așa fel încât România să nu construiască, în atâta amar de vreme, nici instalații de lichefiere a gazelor naturale și nici noi facilități de stocare (depozite), aceasta va trebui vândută… La orice preț, cu orice preț… La tarifele pe care le va dikta Europa de atunci (sinistru, dar aproape previzibil, doar o altă continuatoare a politicilor bruxeleze de acum)… Și îl vom vinde, pentru a nu-l arde în gol, neavând unde să-l stocăm, poate chiar la prețuri mai mici decât cele decise înaintea exploatării prin dreptul de preemțiune… Adică, să ajungem a subvenționa noi Europa, partea din ea care interesează Bruxelles -ul, prin însăși dreptul nostru de preemțiune de acum…

Da, avem dreptul de a achiziționa, „peste rând”, pentru noi! Dar noi trebuie să stabilim regulile jocului! Noi trebuie să decidem cât trebuie să plătim din ceea ce ni se cere de către „producător”, și doar ca o compensare a costurilor de extragere și transport către țărm a gazelor (nici măcar lichefiate de către acesta ca GNL), pentru că, valoarea în sine, ca resursă, ne aparține de drept. Și nu poți să plătești, prin stabilirea prețului „de piață”, anticipat, poate mai mult chiar decât valoarea de utilitate (ca resursă) la un moment la care, în acest viitor distopic (pentru noi) poate nici nu va mai avea cine și la ce să o folosească…

Cartografierea puterii: statul digital și cum citim ceea ce nu se vede…

Data: 31 iulie 2026 by Zoe Dantes

Există momente în care un stat își arată arhitectura reală. Nu în perioadele de liniște, nu în organigrame, nu în discursuri oficiale. Fix în momentele de presiune. O criză, un blocaj, o întrerupere de funcționare sau un incident care afectează infrastructura digitală au o particularitate: fac vizibile legăturile care, în mod normal, rămân ascunse. Pentru omul obișnuit, un sistem digital este ceea ce vede pe ecran. Un site, o aplicație, platformă, un formular. Pentru un analist, acestea sunt doar suprafața. Întrebarea fundamentală nu este: „Ce aplicație nu mai funcționează?”. Întrebarea fundamentală ar fi: „Ce funcție a statului era susținută de acel sistem?”. Pentru că un stat modern nu este construit din calculatoare. El este construit din relații. Relații între informații, relații între instituții, relații între decizii. Relații între oameni și sisteme. Tehnologia este doar infrastructura prin care aceste relații circulă. De aceea, orice analiză serioasă începe printr-o schimbare de perspectivă: renunțăm pentru câteva clipe la ceea ce este vizibil și încercăm să înțelegem mecanismul invizibil. Când apare un incident cibernetic, reacția firească este să căutăm obiectul afectat. Ce s-a spart? Ce informații au fost implicate? Ce date existau acolo? Dar dacă aceasta este doar prima suprafață a problemei? Dacă întrebarea esențială nu este ce conținea un sistem. Întrebarea e ce rol avea în ansamblu? O bază de date poate conține milioane de înregistrări și totuși să nu fie elementul cel mai important al unui mecanism. Un alt sistem, aparent modest, poate avea un rol esențial dacă prin el trec validări, conexiuni sau fluxuri între mai multe structuri.

Atunci cum măsurăm importanța unui sistem? Prin dimensiune? Prin cantitatea de date? Prin numărul de utilizatori? Sau prin numărul de procese care depind de el? Aceasta ar putea fi prima întrebare a analizei de sistem. Un stat nu seamănă cu o clădire în care fiecare cameră are o funcție separată. Seamănă mai mult cu un organism. Unele componente sunt vizibile. Altele nu. Unele sunt importante prin ele însele. Altele devin importante prin legăturile pe care le creează. Într-un mecanism simplu, dispariția unei piese produce un efect ușor de observat. Într-un sistem complex, lucrurile sunt diferite. Uneori, cea mai importantă componentă este cea despre care aproape nimeni nu vorbește. Cea care pare administrativă. Tehnică, invizibilă. Dar prin care trec fluxuri esențiale. Aici apare o întrebare fundamentală: Cunoaștem cu adevărat arhitectura unui stat sau cunoaștem doar instituțiile pe care le vedem? Pentru că există o diferență între harta oficială și harta funcțională.

Harta oficială arată structuri. Harta funcțională arată dependențe. Prima arată cine cui aparține. A doua arată cine de cine depinde. Iar uneori cele două hărți nu seamănă. Un stat digital este, înainte de toate, un stat al fluxurilor. Informația intră. Este verificată, este comparată, este transmisă. Devine bază pentru o decizie. Decizia produce o acțiune. Acțiunea produce un rezultat. Rezultatul este evaluat. Iar evaluarea ar trebui să se întoarcă în sistem pentru a-l îmbunătăți. Acesta este circuitul prin care un stat învață. Dar orice circuit poate avea puncte vulnerabile. Unde se oprește informația? Unde se poate pierde? Unde apare dependența de o singură componentă? Unde există alternative? Unde nu există? Poate că acestea sunt întrebările care ar trebui puse înainte de orice concluzie. Poate cea mai mare confuzie a epocii digitale este aceea că am ajuns să confundăm informația cu cunoașterea.

Un stat poate avea cantități uriașe de date și totuși să nu aibă o imagine completă asupra propriului mecanism. Pentru că datele, singure, nu înseamnă putere. Puterea apare atunci când datele sunt transformate în înțelegere, iar înțelegerea în decizie. Diferența dintre o arhivă și un sistem este tocmai aceasta: O arhivă păstrează. Un sistem conectează. O arhivă răspunde la întrebarea: „Ce avem?”. Un sistem trebuie să răspundă la întrebarea:„Ce putem înțelege din ceea ce avem?”. Și atunci apare o întrebare esențială: cine vede imaginea de ansamblu? Nu cine are acces la o informație. Doar cine poate lega informațiile între ele. Aici apare problema centrală a oricărui sistem complex: Unde se află centrul său real? Este acolo unde există cea mai mare instituție? Acolo unde există cele mai multe date? Acolo unde există cea mai mare infrastructură? Sau acolo unde se întâlnesc cele mai multe fluxuri? Un nod devine important nu doar prin dimensiune. Devine important prin conexiuni. Prin ceea ce leagă, prin ceea ce face posibil. Poate că și un stat ar trebui privit în același mod. Nu doar prin instituțiile sale. Mai ales, prin relațiile dintre ele. Un sistem complex nu este puternic pentru că nu greșește niciodată. Este puternic atunci când poate învăța.

Aceasta este diferența dintre un mecanism care doar funcționează și unul care evoluează. Orice sistem construit de oameni poate avea erori. Întrebarea esențială nu este dacă apare o problemă. Întrebarea este: Ce face sistemul după ce problema apare? Identifică doar efectul vizibil? Sau caută cauza? Repară doar ceea ce s-a oprit? Sau schimbă mecanismul care a permis apariția problemei? Pentru că revenirea la normal nu înseamnă întotdeauna reziliență. Un sistem poate fi repornit și totuși să rămână la fel de vulnerabil. Poate funcționa din nou, fără ca lecția să fi fost învățată. Iar atunci întrebarea devine: Am rezolvat problema sau doar am restabilit situația care a permis apariția ei? Există însă un element pe care orice analiză de sistem trebuie să îl includă. Factorul uman. Un stat digital nu este o mașină care funcționează singură. În spatele fiecărui sistem există oameni. Oameni care îl proiectează. Oameni care stabilesc regulile. Oameni care introduc și verifică informații. Oameni care interpretează rezultate. Oameni care iau decizii. Tehnologia nu elimină responsabilitatea. Doar o transformă. O mută în alte locuri. Dacă în trecut o decizie putea fi urmărită printr-un document și o semnătură, astăzi ea poate fi ascunsă într-un lanț de reguli, validări și procese automatizate.

Apare astfel o întrebare fundamentală: Cine înțelege cu adevărat mecanismele după care funcționează sistemele pe care le folosim? Cine poate explica o decizie produsă de un proces automatizat? Cine verifică dacă regulile rămân corecte? Cine intervine atunci când realitatea se schimbă, dar sistemul continuă să opereze după reguli vechi? Pentru că automatizarea nu elimină puterea. O redistribuie. Poate cea mai mare schimbare adusă de statul digital este faptul că puterea devine mai puțin vizibilă. În trecut, puterea era asociată cu instituțiile. Cu clădirile, cu funcțiile, cu ierarhiile. Astăzi, o parte importantă a puterii se află în infrastructuri invizibile. În modul în care circulă informația. În modul în care sunt definite regulile. În modul în care sistemele comunică între ele. De aceea, pentru a înțelege un stat modern, avem nevoie de o altă hartă. Nu doar de harta instituțiilor. De harta conexiunilor si anume, cartografierea puterii deciziei. Dacă am elimina numele instituțiilor și am păstra doar fluxurile, ce am vedea? Am vedea cine produce informație. Cine o validează. Cine o transformă în decizie.Cine verifică rezultatul. Cine are capacitatea de a corecta.

Aceasta este cartografierea reală a unui sistem. Poate că una dintre marile provocări ale societății digitale este aceasta: Avem tot mai multe sisteme, dar nu întotdeauna avem și suficienți oameni capabili să le înțeleagă. Folosim platforme, trimitem informații, primim rezultate. Interacționăm zilnic cu mecanisme complexe. Dar rareori ne întrebăm: Ce există în spatele ecranului? Ce relații fac posibil acel serviciu? Ce dependențe există? Ce se întâmplă dacă o componentă dispare? Există alternative? Există redundanță? Există capacitatea de a continua? Acestea nu mai sunt întrebări rezervate doar specialiștilor. Devin întrebări de cultură civică. Pentru că într-o societate digitală, înțelegerea sistemelor devine o formă de participare. Un incident care afectează o infrastructură digitală nu este doar o problemă tehnică. Este și un moment de analiză. Un moment în care putem vedea structura care, în perioade normale, rămâne ascunsă. Cum este construit sistemul? Care sunt punctele sale de sprijin? Unde sunt dependențele? Unde există vulnerabilități? Cum circulă informația? Cum se ia decizia? Cum învață mecanismul după o eroare? Acestea sunt întrebările care duc analiza mai departe. Nu pentru a crea teamă. Nu pentru a produce suspiciune. Pentru a putea produce înțelegere. Un stat digital nu este puternic doar pentru că are tehnologie. Este puternic atunci când își cunoaște propriile mecanisme. Când își poate explica propriile procese. Când își poate verifica propriile decizii. Când poate identifica propriile puncte slabe. Când poate transforma o vulnerabilitate într-o lecție. Pentru că tehnologia, singură, nu garantează nimic.

Un sistem poate fi modern și fragil. Poate fi performant și greu de înțeles. Poate colecta cantități uriașe de informații și totuși să producă prea puțină cunoaștere. Adevărata maturitate digitală nu înseamnă doar să construiești sisteme. Înseamnă să înțelegi sistemele pe care le construiești. Poate că întrebarea finală este aceasta: Suntem o societate care doar folosește sisteme sau una care știe să le citească? Pentru că diferența este fundamentală. Un om care nu înțelege un sistem poate doar să reacționeze la ceea ce se întâmplă. Un om care înțelege un sistem poate pune întrebările potrivite înainte ca problema să apară. Iar o societate care știe să pună întrebările potrivite este o societate mai greu de surprins. Pentru că adevărata putere nu stă doar în capacitatea de a construi tehnologii. Stă în capacitatea de a înțelege mecanismele prin care ele schimbă lumea.  Poate că, în era digitală, cea mai mare vulnerabilitate nu este faptul că sistemele pot fi afectate. Orice sistem complex are puncte sensibile. Cea mai mare vulnerabilitate apare atunci când nu mai știm să privim dincolo de suprafață. Când vedem doar platforme, dar nu funcții. Când vedem doar date, dar nu fluxuri. Când vedem doar instituții, dar nu relațiile dintre ele. Pentru că un stat nu este ceea ce apare pe ecrane. Un stat este ceea ce continuă să funcționeze atunci când ecranele se sting.

Pe cale de consecință, faceți un efort și cartografiați harta puterii în stat. Acolo veți găsi răspunsuri la întrebările: De ce acele platforme de care se face vorbire au fost ținta unui atac cibernetic? De ce ni se vinde ca la tarabă povestea cu „războiul hibrid”, de ce se spune doar în parte de cât de mare a fost „atacul”? De ce ni se vinde mizeria că nu au existat back-up -ul de date? De ce se ascund după declarații de doi bani și mai ales, cea mai importantă întrebare este timpul! De ce a apărut de niciunde acest „atac cibernetic” fix când în primă instanță s-a dat o sentință privind banii livrați către Ucraina și armamentul luat de la statul român și dat degeaba ălora. Și nu în ultimul rând hemoragia financiară din PNNR. În spatele tuturor întrebărilor stă una singură. Fundamentală: „Qui prodest?”…

Vaccinarea altruistă = reclamă mincinoasă

Data: 31 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

Una dintre metodele ilegale prin care oamenii au fost presați să se vaccineze în plandemie (iar unii au făcut-o cu consecințe grave sau chiar fatale) a fost reclama cu vaccinarea altruistă. S-a spus pe toate canalele că este obligatoriu ca omul să se vaccineze pentru a-i proteja pe ceilalți. Cei ce refuzau, pe față sau implicit, să se vaccineze erau efectiv martelați și de-a dreptul diabolizați ca niște criminali vicioși. Era, de fapt, comerț, iar nu știință. Știința spune că cel ce se vaccinează este imunizat (măcar parțial) contra infecțiilor, epidemiilor și pandemiilor. Chiar dacă mai discret, au existat și încă există, totuși, câteva procese în care producătorii vaccinurilor anti-covid au fost acuzați de reclama mincinoasă. Un prim proces este cel declanșat în 2023, în Texas, contra Pfizer, de Procurorul General Ken Paxton, în care Pfizer a fost acuzată de practici înșelătoare conform legii statale (Deceptive Trade Practices Act). Reclamantul a susținut că Pfizer a promovat ideea* că vaccinarea este necesară „pentru a-i proteja pe cei dragi” și că decizia de a nu te vaccina afectează „viețile altora și ale celor pe care îi iubești cel mai mult”. Pfizer a sugerat** că vaccinarea ar ajuta la „oprirea transmiterii”. Ironic, Food and Drog Administration (FDA), autoritatea americană în domeniul medicamentelor și alimentelor, avertizase Pfizer că are nevoie de mai multe date pentru a face asemenea supoziții legate de oprirea transmiterii infecției, dar Pfizer a mers înainte în ritm de panzer, cu mesaje de genul „protejează-i pe ceilalți”. Paxton a mai susținut și că „eficacitatea de 95 la sută” a fost prezentată de Pfizer ca fiind mult mai impresionantă decât era în realitate. De altfel, ne reamintim toți că fix cei care s-au folosit de pandemie pentru a face bani și a strânge șurubul totalitar au redus estimarea de eficacitate la 75 la sută, 60la sută și, la final (doza a patra…), la 20 la sută… Acțiunea a fost respinsă în prima instanță. În acest moment este în faza apelului.

Procesul din Kansas, declanșat în 2024 de Procurorul General Kris Kobach, conține a cuzații similar. Kobach a susținut că Pfizer a promovat vaccinarea „pentru a proteja pe cei dragi”, sugerând oprirea transmiterii, deși compania a recunoscut ulterior (în fața Parlamentului European) că nu a testat capacitatea vaccinului de a opri transmiterea înainte de punerea pe piață. Datele ulterioare au arătat că protecția împotriva infecției și transmiterii a scăzut rapid. Și acest proces este încă pe rol. Fiind vorba de reclamă înșelătoare, iar nu de răspundere pentru daune cauzate de vaccin (în SUA Big Pharma au imunitate de răspundere pentru vaccinurile urgente, pentru defecte de design, conform „principiului” că vacinurile sunt inevitabil nesigure***), sunt șanse ca Pfizer să fie cumva, cândva, condamnată. A se observa că acești procurori au considerat că mesajul de tip „te vaccinezi pentru alții / din motive altruiste” este înșelător, mai ales când implica alegații de genul opririi transmiterii infecției, alegații nesusținute de știință și de dovezi.

De altfel, dincolo de contextul pandemiei de covid, companiile pharma au fost condamnate sau au plătit amenzi uriașe, de miliarde de dolari, pentru marketing înșelător la alte medicamente sau vaccinuri. La vaccinuri clasice, cel mai relevant caz este cel al companiei Merck și al vaccinului său anti-rubeolă. Doi angajați au acuzat compania că a falsificat datele de eficacitate (a pretins că este de ~95 la sută, dar era mult mai mică) ca să-și păstreze monopolul.

O mica divagație pe partea de știință – vaccinul este în primul rând un scut individual, care reduce riscul ca cel căruia i se administrează să nu mai facă boala severă, să ajungă la spital sau să moară. Acesta este beneficiul principal demonstrat clar la majoritatea vaccinurilor. Beneficiul pentru ceilalți (protecție indirectă) există doar dacă vaccinul produce imunitate de turmă. Deși contestat, se acceptă că acest efect, care reduce semnificativ infecția și transmiterea, există în caz de vaccinuri contra rujeolei, poliomielitei, hepatitei B etc. Doar că la vaccinurile anti-covid acest efect nu a existat. Este clar acest aspect atât din comunicatele FDA, cât și din audierile din Parlamentul European ale celor de la Pfizer. Ironic, chiar și scutul individual de care ar fi trebuit să beneficieze cel vaccinat, s-a dovedit o umbrelă care este luată pe sus la un vânticel. În jurul meu sunt nenumărați oameni care îmi spun că, după două-treo doze de vaccin, au făcut covid (sau ce-o fi fost) de trei-patru ori, în cascade, în decurs de două-trei. De altfel, chiar și acum se înregistrează un număr mare de cazuri de „covid”, deși nimeni nu se mai isterizează acum, așa cum era la modă în 2020 – 2021…

Mesajul „vaccinați-vă ca să-i protejați pe ceilalți”, folosit intens de autorități și companii, nu a fost știință. A fost comunicare panicardă, de criză. A fost marketing. A fost sursă de sute de miliarde stoarse de companiile pharma de pe urma fircii și suferinței oamenilor. Mult mai grav: a fost scula cu care s-a strâns la cele mai bizare valori de presiune șurubul totalitar și sursa care a declanșat tot cortegiul de măsuri anti-democratice pe care le iau de vreo doi ani CE și Ursula von der Leyen. Mă refer la scutul „democratic” european, controlul comunicațiilor online, fact checking – ul și industria cenzurii etc.

––-

*prin declarații ale CEO-ului Pfizer, Albert Bourla, prietenul Ursulei von der Leyen
**pe tweetter, actual X, Bourla scria „Widespread vaccination is a critical tool to help stop transmission”, iar zecile milioane de urmăritori răspândeau falsul
***coonform unei legi din 1986, precum și unei decizii a Curții Supreme a SUA – Bruesewitz v. Wyeth, 2011

Sub pumni de tinichea și vorbe de otravă…

Data: 30 iulie 2026 by Petru Jipa

Statuia de bronz a poetului Adrian Păunescu, cândva o santinelă impunătoare a versurilor românești în parcul central al Bucureștiului, se ridică acum ca martor tăcut al unui paradox cultural care sfidează înțelegerea logică. A sugera că poetul nu mai are un loc pe piedestalul său nu este doar un act de vandalism sau revizionism politic; este un simptom al unei boli mai profunde, mai insidioase care afectează sfera publică contemporană. Controversele recente din jurul eliminării sau marginalizării moștenirii lui Păunescu nu sunt determinate de critica literară, ci de ceea ce poate fi descris doar ca o revoltă a analfabeților funcționali împotriva esenței însăși a poeziei. Aceștia nu sunt savanți care dezbat metrici sau ideologie; sunt indivizi care, incapabili să decodeze straturile complexe ale metaforelor și contextului istoric, caută să reducă la tăcere ceea ce nu pot înțelege. Cine sunt acești cenzori autoproclamați? Sunt produsele unui sistem educațional care au încercat abilitățile utilitare în detrimentul gândirii critice, creând o generație capabilă să proceseze date, dar incapabilă să interpreteze sufletul. Analfabetismul funcțional, în acest context, nu este doar incapacitatea de a citi cuvinte, ci și incapacitatea de a interpreta sensul. Este o aplatizare cognitivă în care nuanța este privită cu suspiciune, iar ambiguitatea este tratată ca o înșelăciune. Pentru astfel de minți, poezia, în special versurile înflăcărate, naționaliste și încărcate emoțional ale lui Păunescu, este un obstacol. Cere implicare, necesită empatie istorică și refuză să fie redusă la o simplă frază. Prin urmare, reacția nu este dialogul, ci ștergerea.

Piedestalul devine un câmp de luptă nu pentru că poetul a fost imperfect într-adevăr, contradicțiile sale au fost vaste și bine documentate, doar pentru că criticilor le lipsește setul intelectual de instrumente pentru a naviga prin aceste contradicții. Campania împotriva lui Păunescu este simptomatică, unei tendințe anti-intelectuale mai largi, în care confortul este prețuit mai mult decât adevărul, iar simplitatea mai mult decât profunzimea. Încercând să răstoarne statuia, acești actori nu corectează istoria; o simplifică pentru a se potrivi orizonturilor lor cognitive înguste. Ei confundă judecata morală cu aprecierea estetică, nereușind să înțeleagă că un poet poate fi controversat politic, rămânând în același timp monumental din punct de vedere artistic. Această gândire binară în care trebuie, fie să o canonizezi complet, fie să o anulezi complet, este semnul distinctiv al minții analfabete funcționale în sfera culturală. Este o mentalitate care vede o statuie nu ca pe o operă de artă sau un reper istoric, ci ca pe o aprobare a fiecărui cuvânt scris vreodată de subiect, o echivalență grosolană care neagă complexitatea creației umane. Mai mult, interzicerea poeziei de către aceste figuri dezvăluie o frică profundă de emoție și de memoria colectivă. Opera lui Păunescu, cu toate defectele sale, a atins nervii viscerali ai identității românești. A-l înlătura înseamnă a încerca o lobotomie a conștiinței naționale, rupând legătura cu un trecut dezordonat, dureros și vibrant. „Analfabetilor funcționali” nu numai că nu le plac politica; sunt intimidați de puterea limbajului de a mobiliza, de a răni și de a vindeca. Ei preferă un spațiu public steril, lipsit de marginile zimțate ale istoriei, unde arta servește doar ca decor, mai degrabă decât ca provocare. În încercarea lor de a igieniza piața publică, ei își dezvăluie, fără să vrea, propria sărăcie, o sterilitate spirituală și intelectuală care nu poate tolera creșterea sălbatică a adevărului poetic.

În cele din urmă, lupta pentru piedestalul lui Adrian Păunescu este un test de turnesol pentru sănătatea democrației și a culturii noastre. Dacă permitem vocilor celor care nu pot citi printre rânduri să dicteze ceea ce rămâne vizibil în spațiile noastre publice, ne condamnăm la un viitor de amnezie culturală. Statuia poate tremură sub greutatea presiunii politice, dar poezia rămâne imună la ignoranța detractorilor săi. A-l alunga pe poet înseamnă a admite înfrângerea în fața complexității. Trebuie să rezistăm tentației de a-i lăsa pe analfabeții funcționali să definească limitele moștenirii noastre artistice. Căci, dacă poezia cade, nu este pentru că versul a fost slab, ci pentru că am uitat cum să ascultăm. Piedestalul aparține istoriei, dar dreptul de a-l interpreta trebuie să rămână la cei dispuși să facă munca grea de a citi, gândi și simți. Îmi amintesc de o frază dintr-o carte a poetului; De la Bâlca la Viena- „Am luat rândunica, am mers cu ea la fereastră și am spus: de acum ești liberă. Dar am uitat să vă spun că era în colivie”. Aceiași colivie ne amăgește cu locul nostru din fereastră. Și poate ar trebui să recităm în interiorul minții noastre o strofă.

„Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele
bune – rele
Și-nchisori și libertate
Și a putea și nu se poate
Și ruină și cetate,
Genii mari și frunți tembele,
Vânt ce stă și vânt ce bate,
Și martiri dar și lichele,
Nedreptate și dreptate
Și a putea și nu se poate
Și noroi și stele.”