Să nu ne mire dacă, tot dormindu-ne noi în nerațiune somnul de țară, gata scoasă la mezat, o să ajungem să (ne) vedem și dreptul de preempțiune transformat într-o subvenționare (tot) de către noi și a gazelor „vândute” din resursele noastre către alții… Și doar acum vorbim și despre gazele naturale din Marea Neagră, dar, în fapt, ne-am putea trezi cu un drept de preemțiune pus contra intereselor noastre, „a la long”, asupra oricăror resurse… Fie aflate deja în exploatare, fie abia descoperite – ca situri spre care și-au întins deja ghearele cioclii de resurse, dar și a celor neștiute… A celor neștiute de noi, căci hărțile resurselor României au ajuns de mult timp pe mâinile veneticilor și speculatorilor… Din ’90 încoace, prin trocurile și vânzările trădătorilor de țară, prin informațiile, datele, hărțile „supurate” prin păienjenișul spionajului economic (adesea, pseudo spionaj, lucrurile fiind date „la cheie” de către hoții aflați în feluritele posturi publice și de guvernare) până la predarea cu bună știință a opisului de resurse către Bruxelles în numele „intereselor (comune!) europene”… Și să nu ajungem să vedem cum trădarea, vânzarea, subminarea economiei naționale – acoperite ca erori, neștiință, prostie și analfabetism funcțional -, din dosarul vaccinurilor să devină tipar de exfoliere a oricărei resurse… Pentru că spre asta ne îndreptăm acum, când, brusc, guvernanții s-au trezit din letargia manifestării dreptului de preemțiune (obligatoriu, dar cică nu era bani la buget, nici măcar ca îndatorare pe viitor – totul pentru Ucraina, nu-i așa?!), în numele Statului Român (deși, în mod corect, ar trebui spus în numele intereselor națiunii, ale poporului, căci statul, în sine, a ajuns doar o structură-anexă corporatistă în folosul altora), „stăpânitorii” fiind gata dară să arunce, din nou, cu banii de mâine ai țării… Pe contracte numai de ei știute… Pentru că toți cei ce ne conduc astăzi, și cei din guvernarea și administrarea țării, dar și cei din prea multele partide, cu toții doar ruinând țara (primii – ca bani, ca fonduri, ultimii – ca așteptări și ultime speranțe) și-ar vinde și mamele și plozii, așa că de unde să mai avem așteptări ca „ei” să apere interesele Patriei Mamă?!…
De altfel, este deja ceva cât se poate, nu de dubios, ci evident machiavelic în felul de înșirare aproape „copy-past” a fundamentărilor de achiziții (toate aproape file-cadru dintr-un testament al viitorului de țară) aidoma contractelor de la vaccinurile anti-covid, a acelora de la medicamentele diktate de la Bruxelles ca trebuind cumpărate, dar și a achizițiilor permise de produse agrare, agroindustriale… Deși, fundamental, dreptul de preemțiune este unul pentru țară, în numele țării, în interesul economic strict al națiunii, al asigurării bunăstării propriului popor, și nu, din nou, al altora… Aceia ce ne mai și râd în nas, ne sfidează (și aproape ne bombardează…). Și nu poate fi folosit contractual, ca o obligație financiară pusă în sarcina țării, pe ani, și strict pentru satisfacerea necesităților altora…
Or, tocmai în felul în care guvernanții au „tasat” efectiv dreptul de preemțiune (decupându-l din rostul lui ca șansă, posibilitate și chiar obligație de scoatere a țării din sărăcie) se poate vedea „tiparul” din toate contractele anterioare defavorabile nouă… Și care, la ridicarea pumnului de revoltă a unei următori generații, ce nu va mai accepta batjocura înrobirii pusă în spatele ei de „înaintașii” politici și de guvernare, să ne aducă din nou în procese și alte vini de neplată, de neasigurare cantitativă, dar și calitativă, a produselor (resurselor) date azi… Pentru că nu poți pune în numele dreptului de preemțiune (care ar trebui să te avantajeze pe tine, ca stat deținător de resurse) obligații de viitor, de achiziții, la prețuri și cantități decise înaintea intrării „în ring”… Căci prea seamănă totul cu hoția plății vaccinurilor anti-covid… Nu poți să pui, contractual, sub conținutul dreptului de preemțiune, obligația statului de a cumpăra gazele din Marea Neagră pe șapte ani înainte! Pentru că nu ai garanția că acele gaze vor mai fi de folos țării… Când țara este supusă unui proces de „decarbonificare” industrială și casnică, inclusiv în ceea ce privește utilizarea în viitor a gazelor naturale…
Și nu poți să pui de acum un tarif pe viitor pentru un viitor atât de incert… Nu poți să accepți, pentru țara de mâine, obligația contractuală a achiziției, fie și în numele dreptului de preemțiune, a cantităților de gaze anuale pentru o perioadă atât de lungă…
Altminteri, aidoma tiparului vaccinurilor big spoliatoare, producătorul (în fapt, extractorul și transportatorul prin conducte a unei resurse care este a noastră) ne va pune în brațe cantitățile „comandate” (sub dreptul de preemțiune) și nu-l va mai interesa ce facem noi cu ele… Aparent… Pentru că jocul este evident… Căci, achiziționând anual o cantitate de gaze (din propriile resurse, deh’!…) și neavând unde să o stocăm, pentru că, nu întâmplător, „scenariul” post-decembrist a fost schițat în așa fel încât România să nu construiască, în atâta amar de vreme, nici instalații de lichefiere a gazelor naturale și nici noi facilități de stocare (depozite), aceasta va trebui vândută… La orice preț, cu orice preț… La tarifele pe care le va dikta Europa de atunci (sinistru, dar aproape previzibil, doar o altă continuatoare a politicilor bruxeleze de acum)… Și îl vom vinde, pentru a nu-l arde în gol, neavând unde să-l stocăm, poate chiar la prețuri mai mici decât cele decise înaintea exploatării prin dreptul de preemțiune… Adică, să ajungem a subvenționa noi Europa, partea din ea care interesează Bruxelles -ul, prin însăși dreptul nostru de preemțiune de acum…
Da, avem dreptul de a achiziționa, „peste rând”, pentru noi! Dar noi trebuie să stabilim regulile jocului! Noi trebuie să decidem cât trebuie să plătim din ceea ce ni se cere de către „producător”, și doar ca o compensare a costurilor de extragere și transport către țărm a gazelor (nici măcar lichefiate de către acesta ca GNL), pentru că, valoarea în sine, ca resursă, ne aparține de drept. Și nu poți să plătești, prin stabilirea prețului „de piață”, anticipat, poate mai mult chiar decât valoarea de utilitate (ca resursă) la un moment la care, în acest viitor distopic (pentru noi) poate nici nu va mai avea cine și la ce să o folosească…
