Biserică din secolul IV descoperită la Izvoarele (jud. Mehedinți)

În vara anului 2006, după revărsările apelor Dunării, mai multe localități din Mehedinți au fost inundate, printre care și localitatea Izvoarele (comuna Gruia), aflată în proxima vecinătate a maestuosului fluviu. Numele de „izvor” are sens de „sursă”, „origine”, „început”, „obârșie”, „proveniență”. Pentru acestă exemplificare bogată în sensuri, putem vedea câte localități din România au luat acest nume. Avem astfel Izvoarele (Blaj), Alba; Izvoarele (Gârda de Sus), Alba; Izvoarele (Livezile), Alba; Izvoarele, Bihor; Izvoarele, Buzău; Izvoarele, Constanța; Izvoarele, Dâmbovița; Izvoarele, Galați; Izvoarele, Giurgiu; Izvoarele, Gorj; Izvoarele, Hunedoara; Izvoarele, Iași; Izvoarele, Maramureș; Izvoarele, Mehedinți; Izvoarele, Olt; Izvoarele, Prahova; Izvoarele, Teleorman; Izvoarele, Tulcea și Izvoarele, Vrancea. Dacă am avea în vedere și denumirile de „izvoru” și „izvoare”, atunci lista ar fi mult mai „bogată”.

Izvoarele este un sat în comuna Gruia din județul Mehedinți, din Oltenia. Satul exista înainte de anul 1656, când este menționat în scris ca aflat în stăpânire boierească. Imediat după retragerea apelor, poliția de frontieră a descoperit aici urme de zidărie pe malul Dunării, printre nisip și stufăriș. Au fost anunțați imediat specialiștii arheologi. După ce s-a primit autorizația de la Ministerul Cultelor, în august 2007 au început cercetările din locul de unde se vedea construcția respectivă. Zidurile construcției s-au arătat la un metru și cincizeci centimetri adâncime, având o grosime de 60 cm. Era vorba despre o bazilică paleo-creștină, datând din prima jumătate a secolului IV. Biserica a avut o lungime de 12,80 metri și o lățimea de 6,50 metri, și a fost distrusă din cauza eroziunii solului, ea fiind situată pe malul Dunări. S-a stabilit cã este vorba de o construcție unicat, o biserică paleocreștinã din mediul daco-roman rural, singura biserică de acest fel descoperită în lumea romană rurală din Dacia, fiind astfel un „document” istoric de mare importanţă, un „izvor” de informație pentru istoria creștinismului românesc. De asemenea, în urma cercetărilor aprofundate arheologice s-au descoperit monezi (monede din bronz bătute în vremea împaratului Constantin cel Mare (307-337e.n.), un inel care are satonul în forma de cruce, precum și alte vestigii care dateazã, fãrã nici un dubiu, ca și construcția, din sec IV. Descoperirea este importantă întrucât dacă exista o bisericã creștină în sec. IV la nordul Dunãrii, trebuie să avem și o așezare importantă în apropierea ei formată mai ales din creștini. Este o dovadă certă că după retragerea romană din Dacia, aici a continuat sã trãiascã efectiv o populație creștină. Cercetările continuă și vor fi de durată la site-ul arheologic din satul Izvoarele, comuna Gruia. Aceste informații, legate de această importantă descoperire au fost oferite și explicate publicului larg și prin postul de radio „Lumina”, de către domnul conf. univ.dr. Ion Stângă, directorul Muzeului Porțile de Fier, din Drobeta Turnu Severin, în cadrul emisiunii ,,Istorie bisericească”, ce este realizată de P.C. Preot Ștefan Cameniţă, Protoiereu al Protoieriei Drobeta Turnu Severin Sud (II), protoierie de care aparţine administrativ parohia de la Izvoarele. Aceaste informații ne revelează, cel puţin pentru început, două lucruri importante. Primul este că Dobrogea creştină din secolele primare nu e singura regiune din ţară care a menţinut şi a cultivat credinţa creştinească, după ce Sfântul Apostol Andrei a trecut pe acolo şi a propovăduit credinţa. Al doilea – pe lângă bisericile din Slăveni – jud Olt – (urmele unui lăcaş de cult creştin din a doua jumătate a secolului IV în biserică: placa cu monograma XP şi un mormânt) şi cea din Porolissum (azi Moigrad – Sălaj) – templu păgân refăcut şi refolosit ca lăcaş de cult creştin nu se mai face vreo referire de vreun monument paleocreştin roman de natură religios-creştină, nici o bazilică, nici un cimitir, mormânt… decât de un Cimitir-în comuna Izvoru Frumos, com. Burila Mare – din epoca romană, foarte apropiat de actuala descoperire.

Acest lucru denotă faptul că importanţa acestor locaţii cu monumente religioase de maximă importanţă este şi trebuie mereu pusă în legătură cu castrul din imediata vecinătateDrobeta-Theodora, situată la nord de Dunăre faţă în faţă cu Pontes – Transdrobeta de pe malul sudic, adică foarte aproape de celebru pod peste Dunăre făcut în timpul războaielor daco-romane de Apolodor din Damasc. Adică vorbim de o zonă în care mereu trupele romane erau prezente, de la războaiele daco-romane, apoi după retragerea Aureliană, până la distrugerea castrului de la Drobeta de către huni în cele două valuri din anii 441 şi 447 (mijlocul sec. V Tot aici este şi scaunul episcopal din Ratiaria, care s-a evidenţiat de la Sinodul de la Niceea, până la al III-lea ecumenic. Cu alte cuvinte, apariţia acestei biserici, în principal a creştinismului în această zonă este rodul prezenţei continue a romanilor aici, nu putem vorbi de ce s-a întâmplat în Sciţia Minor şi cum a fost încreştinată de Sfântul Apostol Andrei, ci de o încreştinare prin romanii ce erau în castrele romane de lângă Dunăre, încă de la începutul venirii romanilor, mai cu seamă războaiele daco-romane de la începutul sec. II, în cazul de faţă Drobeta-Theodora, fiind unul dintre cele mai importante castre romane de la nord de Dunăre. „Campaniile hunice din anii 441 şi 447 au dus la scoaterea din funcţiune în totalitate a limesului Dunării de Jos. Mai mult Imperiul este constrâns pentru o perioadă scurtă de timp să evacueze o fâşie de teritoriu sud-dunărean până la Naissus. Destrămarea coaliţiei hunice i-a propulsat pe gepizi (neam got = get. n.a.) ca principali beneficiari ai acestui fapt: ei vor deveni foederați ai Imperiului şi stăpâni ai Pannoniei. Ulterior în Peninsula Balcanică au fost colonizaţi ostrogoţi (tot de neam gotic=getic) tot cu titlul de foederați; în 488 aceştia pleacă spre Italia.

Pe termen lung noua situaţie politică a avut efecte benefice pentru Imperiul Roman care, la sfârşitul sec. al V-lea – începutul sec. al VI-lea, revine lent pe linia Dunării. Acum se iau măsuri de refortificare a limesului dunărean prin refacerea fortăreţelor distruse de huni. Ca şi mai devreme, s-a procedat la reconstruirea unor fortificaţii la nordul Dunării, care constituiau veritabile capete de pod în condiţiile în care Imperiul nu mai are forţa necesară şi nici interesul teritorial de a reanexa o regiune din fosta Dacie. În contradicţie cu propaganda imperială (Ioannes Lydos, II, 28) care acreditează ideea reluării unor teritorii nord-dunărene, cercetările au demonstrat că avem de-a face doar cu un control asupra malului nordic al Dunării, exercitat prin intermediul fortificaţiilor refăcute. Dintre acestea sunt cunoscute foarte puţine..” Astfel putem afirma că această biserică a dispărut înainte de invazia hună, sau chiar din pricina acestei invazii, fapt ce arată că e singurul monument creştin din primele veacuri în această regiune a ţării. Scaunul episcopal de la Ratiaria a fost foarte activ până la invazia hună, participând la mai multe sinoade în legătură cu arianismul, deşi mereu a oscilat între arianism şi ortodoxie: episcopul Paladie de Ratiaria a fost arian, episcopul Silvestru a luptat împotriva arianismului. Distanţa apropiata dintre Ratiaria şi locaţia bisericii din comuna Izvoarele de azi dă probabilitate mare ca această zonă să fii fost sub jurisdicţia acestui scaun episcopal primar, din Ratiaria.

Celebra teorie a lui Robert Roesler cum că „Dacia a fost complet evacuată de locuitori în anul 271- 275 (n.a.-retragerea Aureliană), iar poporul român s-a format undeva în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat (sau „reimigrat”) în teritoriul de azi al României” este din nou, şi de data asta mult mai puternic, desfiinţată. Această biserică de sec. IV este o mărturie apropiată retragerii Aureliane, a faptului că poporul român a rămas la nord de Dunăre, şi asta înaintea imigraţiei hune. Această imigraţie îşi are rolul important în istoria creştinismului român primar, prin faptul că a luat pulsul credinţei poporului român la nord de Dunăre, înainte şi după invazie, când deja imperiul roman prin împăratul Justinian începe o perioadă de extindere şi încreştinare, culminând cu încreştinarea bulgarilor pe la anul 900. Importanţa acestei biserici este mare pentru Istoria Bisericească, pentru că se face astfel legătura cu o nouă za („Za – moș – e”; Zamolxe) dintr-un lanţ ce leagă focarele de credinţă autentică strămoşească şi apostolească de pe cuprinsul patriei noastre. Totuși Vechea Biserică Pământeană Valaho – Egipteană (Zamolxiană) a Geților de Aur primordiali va merge „paralel” cu religia „vizibilă” (creștină) până în vremea lui Mihai Viteazul și chiar mai aproape de noi. Sarabii și ba-sarabii care se vor „roti” la conducerea Țărilor Române, vor duce cu ei taina unei credințe strămoșești mult mai veche decât noul creștinism, care a venit pe un fundal asemănător. Elementele de rit așa zis păgâne irump și astăzi prin tradiție și continuă să ne surprindă. Zeii animalici ai vechii religii (și ai Egiptului antic) pot fi recunoscuți în alaiurile de mascați ce ne vizitează între Crăciun (crăcile – ramurile „care se ramifică”, precum un Pom al Vieții; noi de la singurul Ram salvat după ultimul cataclism planetar ne tragem) și Anul Nou („zilele zeilor”, sau „zilele pentru nimic”).

În urma cercetărilor efectuate, biserica din secolul IV descoperită la Izvoarele (jud. Mehedinți), este declarată a fi cel mai vechi așezământ de cult cunoscut în fosta provincie Dacia. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*