PLOAIA
Perdea de liliac, frunze de cais alunecând răpuse în
valsul frenetic al picăturilor albe peste dealurile vrăjite
de-o bagheta atinsă de sfinţenie. Speli patima sufletului,
cuprinzi boabele de struguri şi strângi într-o îmbrăţişare
blândă castanii, adulmecând aleile pietruite şi fierbinţi,
tu, frumoasă ca un înger, goală şi de neatins,
ai trezit în mine nimfele lăsându-mi inima purificată
de şoapte. Curată, te-asemi cu luna când priveşte
din tării, căutăndu-mă ca o mamă galbenă şi dulce.
Norii din care-ţi tragi esenţa, călători ca şi tine,
dispar când soarele apare şi-ţi usucă perlele de apă.
Singură te ascunzi lăsând umezeala să spele fructele,
apoi, revii puternică şi tumultoasă, spărgând
digurile şi înflorind cascadele. Te ascult ca un poet
cuminte, ritmul tău intrat în venele mele nevăzute
imprimă melodia ce-ţi poartă trena şi paşii tăcuţi.
PĂMÂNTUL
Neant, femeie bogată, rod îmbelşugat, fecioară mirosind a smirnă,
calc pe ierburile tale fără ca durerea să-ţi cuprindă coapsa, pomi în
floare, seminţe răspândite prin păduri, dulceaţă şi freamăt ancestral,
tu, fată-flăcău, polaritate totală, negru şi galben împletit într-o cunună
de aur. Ţii în tine viaţa şi moartea, înălţarea şi învierea, legile lui Newton
şi intreaga creaţie cu visele ei frumoase şi diadema suferinţei prinsă
în mijlocul unui cerc închis. Păsări de noapte, fluturi cărămizii, pantere
şi urşi polari, toate adunate la sânul tău hrănitor şi neînduplecat.
Ultimul meu leagăn şi primul meu cântec, din pântecele tău aducător
de lumină m-am împărtăşit, adunat în genunchi pe covorul de trestie,
cu ochii deschişi, privind la naşterea ta permanentă, te-am iubit ca un
adevărat cavaler ce-şi abandonează sabia la poarta de lut a iubirii de Sine.
Lasă un răspuns