Două prezențe misterioase în arta cucuteniană: „Zeița cu 4 ochi și 12 degete” și „Vasul cu sirenă”

Despre aspectul plastic al vaselor și statuetelor aparținătoare de Civilizația Cucuteni putem spune că este unul cu totul și cu totul original. Acum 7000 de ani creatorii preantici aduceau în arta lor mesaje închistate în simboluri pe care încercăm și astăzi să le decodificăm, spre buna înțelegere a acelui mod de viață și a acelor credințe și ritualuri. Ne-au uimit poate coifurile de aur și argint „cu ochi” ale principilor Frăției Getice de acum 2500 de ani descoperite pe teritoriul României. Dar nu am privit și mai adânc în istorie, pentru că zeițele cucuteniene de acum mai multe mii de ani sunt reprezentate de multe ori cu patru ochi. Ca un ecou al celebrei ziceri românești ce spună că în situații limită trebuie „să fi cu ochii în patru” (sau chiar „să ai un ochi la spate”), simbolistica acestor artefacte are o legătură taină cu posibilitatea existenței celor două Tărâmuri (Acest Tărâm și Tărâmul Celălalt), sau a Văzutelor și a Nevăzutelor. Un personaj cu patru ochi va vedea clar în cele două Lumi ce coexistă și va ști cum să acționeze spre bunul mers al celor curgătoare.

La Ghelăiești – Nedeia, comuna Bârgăoani, județul Neamț există un sit arheologic descoperit în 1933 de către M. Cojocaru și vizitat în 1965 de M. Babeş şi V. Mihăilescu – Bîrliba. Săpături sistematice au avut loc între anii 1969 – 1986, conduse de A. Niţu, D. Monah, Şt. Cucoş. Ca și descriere a locației, satul Ghelăieşti este situat pe parte dreaptă a şoselei Piatra Nemţ – Roman, la 26 km de oraşul Piatra Neamţ, pe dealul Nedeia, mai exact pe un pinten al acestuia, denumit „Coada Piscului”, care pătrunde în şesul mlăştinos al Bahnei Vlădicenilor. Săpăturile au avut drept rezultat identificarea a două niveluri de locuire, atribuite fazelor Cucuteni A şi B1. Fazei Cucuteni A îi aparţin câteva locuinţe şi câteva gropi menajere. Dezvoltarea maximă a comunităţii cucuteniene de aici a fost atinsă în faza Cucuteni B. Acestui  orizont cronologic îi aparţin numeroase locuinţe, datate Cucuteni B1, şi trei complexe rituale. Inventarul ceramic al primului nivel de locuire este constituit din ceramică nepictată, cu decor adâncit, considerată de autorii cercetărilor ca fiind de factură sau de transmisie pre – sau protocucuteniană, ceramică pictată bi – şi tricrom. Nivelul Cucuteni B este ilustrat de un bogat inventar ceramic, pictat în stilurile g, d, x şi S.

Dintre acestea se găsesc câteva vase şi fragmente ceramice, cu decor zoomorf şi antropomorf, pictat. Nedeia Ghelăiești, o așezare neolitică importantă a civilizației Cucuteni-Tripolie dovedită prin numărul mare de tezaure descoperite, a dezvăluit arheologilor un idol feminin deosebit, ce are patru ochi şi câte şase degete la mâini. Descoperit într-un context încărcat de semnificații religioase, idolul ocupa poziția centrală într-un act liturgic desfășurat pe un loc sacru, un altar. Personajul principal, posibil o preoteasă a Marii Zeițe Mamă, probabil cea mai longevivă religie din istoria cunoscută a umanității și cu siguranță perioada cea mai prolifică (se întâmpla curând după ultima intervenție a divinului în materie și apariția noilor specii – Nașterea din Nou, sau Zidirea Lumii), prelua și oferea din atributele zeității supreme. Tot neoliticul este dominat de Marea Zeiță Mamă (Nou Născătoare a „Fiului”, ca nouă specie ce intervine în materie, născându-se din „formele vechi” – intervenție a îngerilor declarați ca „decăzuți”), iar prezența preoteselor este vitală comunităților prin cele două atribute ale lor – cel de vraci/vindecătoare și cel de profet/proroc. Ambele atribute aveau la bază cunoștințe solide de medicină, astronomie, administrație, arhitectură, agricultură, cu mult mai avansate decât bănuim, activitatea preoteselor fiind practică și logică. Dacă cei patru ochi ajută la vederea „dublă” („sus” și „jos”), cele 12 degete sunt symbol al intervenției divinului (Degetul lui Dumnezeu (D- e – Getul, unde „D” încheie un ciclu „pătrat” al Lumii noastre, respectiv ABCD-ul)). Dacă omul poate interveni în materie cu cele 10 degete ale sale (semn al lui IO), Divinitatea este cea care aduce ceva în plus, ca și valențe. La fiecare mână, pe lângă cele 5 degete omenești, mesagerul divin mai are un deget în plus (total șase; simbolul lui 6 (Steaua cu șase colțuri) – atenție). Totalul fiind de 12 degete, să nu uităm că douăsprezece sunt și constelațiile acceptate care „țin” întins Cortul lui Dumnezeu (Bolta Cerească), dar 12 sunt și lunile dintr-un an, sau „muncile lui Hercule”, care refac Lumea, după cataclysm.

Acest „Deget al lui Dumnezeu”, la modul singular de data acesta, îl vom întâlni și în stâncăria de la Meteora (Grecia), în Munții Montserrat (Catalonia – Spania), sau sub forma lui „El Dedo de Dios” din Insulele Canare (Spania). Această ultimă formațiunea geologică spectaculoasă, situată în nordul insulei Gran Canaria, a fost distrusă de o furtună tropicală puternică, în noiembrie 2005. Dar mai avem și „Degetul lui Dumnezeu” de la noi, din „Grădina Zmeilor” din Gâlgău Almaşului (Jibou–jud. Sălaj). Și astrologii au un „Degetul lui Dumnezeu”, numit și „Yodul” (ca avertisment), acesta fiind cel care își exprimă influența în destinul uman printr-o așezare planetară ce aduce cu sine anumite crize de conștiință, care îndeamnă către schimbări de direcție în viață. Intervenția „Yodul”-ului va face să crească senzitivitatea spirituală și cunoașterea umană, permițând utilizarea noilor energii creatoare și aducerea în primul plan al unui nou centru interior, mai solid, al individului. Acest „Degetul lui Dumnezeu” este prezent și în superba frescă realizată de Michelangelo Buonarotti pe tavanul Capelei Sixtine, pictură în care sunt înfățișați Dumnezeu și Adam. Ea este numită în mod tradițional Crearea lui Adam. Privind cu mare atenție pictura, observăm că Dumnezeu este reprezentat încercând din răsputeri să se apropie de Adam. El se răsucește în așa fel încât să ajungă aproape de om. Capul Îi este întors spre om, iar privirea Îi este ațintită asupra acestuia. Brațul lui Dumnezeu este perfect întins, degetul Său arătător este îndreptat spre om, fiecare mușchi Îi este încordat. Întreaga ființă a lui Dumnezeu pare a fi cuprinsă de această dorință fără preget de a închide prăpastia dintre El și om. De aceea mâna lui Dumnezeu ajunge la o infimă distanță de mâna omului. Se pare că pictura sugerează implacabila hotărâre a lui Dumnezeu de a veni în întâmpinarea persoanei pe care El a creat-o și de a fi împreună cu ea. Dumnezeu e cât se poate de aproape. Și deși vine atât de aproape de om, totuși El  lasă o mică distanță, astfel încât Adam să aibă posibilitatea de a alege. Dumnezeu așteaptă ca omul să facă următoarea mutare. Și așteaptă… Observați, acum, cum e înfățișat Adam. Brațul său este întins doar parțial spre Dumnezeu, iar trupul său este înfățișat într-o postură leneșă, ușor lăsat pe spate, dând impresia că nu îl interesează deloc inițierea unei relații cu Creatorul său. Probabil presupune că, dacă tot a depus atâtea eforturi și S-a apropiat atât de mult, Dumnezeu, cu siguranță, va face și ultimul gest de a-i atinge degetul, astfel desființând definitiv distanța dintre ei. Oricum, atitudinea lui Adam ne lasă impresia că ideea de a-L atinge pe Dumnezeu îl lasă indiferent. Poate îi lipsește forța. Poate îi lipsește voința. Sau poate știe că nu îi va face bine acestă atingere. Oricum, tot ce are de făcut este să ridice un deget. Pictura lui Michelangelo vorbește lumii întregi de secole despre arzătoarea dorință a lui Dumnezeu de  a fi în relație cu ființa umană pe care a creat-o după Chipul Său. Totodată, ne amintește că Dumnezeu este mai aproape de noi decât credem.

Revenind la studiul nostru, să ne îndreptăm privirea către un alt vas cucutenian la fel de vechi și de prețios: „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți (Republica Moldova). Pe malul Nistrului, lângă Cosăuți, în inima civilizației Cucuteni-Tripolie, o altă importantă așezare neolitică a confecționat și pictat acest vas din ceramică ce conține în imagistica sa o zeitate feminină cu şase degete la o mână („mâna divină”) și o ciudată coadă de pește. „Marea siluetă” feminină are degetele de la mâini larg desfăcute, pentru a nu exista dubii asupra mesajului transmis și a intenției autorului. E greu de crezut că în apele Nistrului ar fi trăit vreodată sirene, dar ceva a determinat crearea acelei siluete, chiar dacă reprezintă un complex de atribute a unicei Mari Zeițe Mamă. Dacă prezența celor şase degete este explicată prin similitudine cu artefactul de la Nedeia Ghelăiești, existența cozii de pește la silueta de pe vasul de la Cosăuți ne poate deschide drumul spre descoperirea unui alt atribut necunoscut până acum al preotesei de pe malul râului Nistru. Putem spune că preoteasa neolitică oficia ritualul lângă o apă, Nistru, acolo unde există descoperit situl arheologic și de aici ar putea proveni simbolul cozii de pește – dar multe alte preotese oficiau cultul comunității lângă o apă și totuși nu au acest simbol.

Posibil să fie un simbol al potopului diluvial care va inunda planeta, iar Zeitatea va apare odată cu acesta (precum „oamenii pești” din basoreliefurile asiro – babiloniene), aducând Noua Creație. Preoteasa, în urma unui ritual sacru, înnobila cu puterea apei (pe care o stăpânea ori conlucra la nivel simbolic reprezentat aici prin coada de pește) și prin intermediul mâinii vindecătoare (mâna dreaptă) oamenii comunității pe care o conducea, aducându-le, probabil, o protecție divină. Acest ritual este posibil sinonim ce ceea ce astăzi numim „botez”. Nu știm însă cum se numea acum cinci sau șase milenii, dar este foarte posibil ca prin silueta preotesei de pe vasul de la Cosăuți să avem un act al botezului din perioada neolitică. Actul „înnobilării” cu apă este omniprezent în preistoria și istoria populațiilor prezente azi în zona balcanică și nu știm cât de vechi poate fi acest ritual. Șantierele arheologice dezgroapă uneori adevărate tezaure spirituale care își dezvăluie secretele după zeci de ani de cercetare, ori niciodată – interpretarea corectă într-un context interdisciplinar ne relevă deseori chiar miturile, legendele ori simbolurile sacre pe care s-au construit religiile și civilizațiile contemporane. Sacralitatea a rămas în esența ei neschimbată de mii de ani, iar punctul de început e un alt mit doar uitat, dar niciodată pierdut. Ciclicitatea simbolurilor, redescoperirea permanentă a lor, accentuând doar o altă valență nicidecum menirea originală, poate fi chiar dovada că umanitatea a primit și nu creat miturile fundamentale. Sentimentul că „ne amintim” și nu descoperim elementele necesare evoluției științifice, prin urmare, a umanității, este comun atât cercetătorilor din diferite domenii, cât și arheologilor. Privind din față „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți, putem spune că se vede  – în afară de sirenă și „căluții” de mare aferenți –  chipul unei zeițe (zeița pisică? – cea cu 9 vieți) ce se „subînscrie” întregului vas. Ochii acesteia se află în partea de sus, iar limitele feței sunt delimitate de cele trei prelungiri ale mâinii drepte a zeiței (mâna cu șase degete). Zeița „sirenă” (cu coadă de pește) poate fi și o zeiță vegetală („algală”?), iar „coada” poate să fie formată din două frunze, ca lăstar (drajon). Există o asemănare cu cele zece cariatide fete – zeițe (flori de crin) din mormântul getic de la Sveștari (Bulgaria). Apariția acestei zeițe are loc între două „bulversări” (stânga – dreapta) ale universului material (umflat, gravid, purtător de dublă potențialitate). „Căluții de mare”, pot deveni câini – lupi, așa cum în friza Monumentului de la Adamclisi lăstarii de acant „nasc” capete de lupi.

Ca pandant al acestui simbol putem spune că avem o situlă de bronz, de sec. II d.Hr. (epoca romană), aflată la Muzeul de Istorie și Arheologie Tulcea. Reprezentarea în relief cu care este decorată acestă situlă ne prezintă symbolic dualitatea timpului nostru pe care îl credem unic și unidirecțional (concept al Vechii Religii Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali). Personajul feminin vizibil în central planului decorat este zeița duală (Ana – Hâța, care poate schimba sensul timpului). Pentru a explicita dualitatea sa a fost reprezentată cu mîinile fasciate în două (precum crăcile unui Pom al Vieții; de unde și Crăciunul (Cel cu crăci) – Timp al dualității, al apariției Mascaților (alaiul zeilor și al trimișilor acestora, ce vin la cină (în Zilele de Întuneric), la ospăț). Caii trag de timp în cele două sensuri adevărate ale sale (de-a dreapta și de-a stânga tatălui), această „tragere” (întindere) conducând și la ruperea formelor în care „locuiește” viața. Fierul din sângele nostru (și al celorlalte animale), la ceas de bulversare a sensului (timpul lui Dionysoss – Bachuss), va „face pasul” la histerezis (doi pași înainte și un pas înapoi). Smucitura va rupe corpurile „saturate” cu fier. Cine va ține post și va fi anemic, va avea șanse de scăpare (taina posturilor). După cataclysm, la scurt timp vor apare și noile forme de viață ce vor popula Noua Lume (timpul Noului Soare). Perioada aceasta mai este explicitată și prin înghițirea omului de către Leviathan sau Șarpe și regurgitarea acestuia, sau Lupta lui Laocoon cu șerpii ce rup formele. Ritualul de înmormântare din epoca pietrei includea și împrăștierea de oxid de fier roșu peste cel decedat („dece”, ca „zece”; „dat – lui – zece” – IO, cel care ne dă – sau nu ne dă – voie, adică „Voie – voda”), ca „preț al sângelui”. Picturile din peșteri de zeci de mii de ani sunt roșii ca sângele; mâinile roșii pictate prin grote, pe stânci, reprezintă „strigătul” din interiorul pietrei (omul, prin natura sa materială, va fi supus Marii Judecăți și readus la „izvoare” – epoca pietrei). De aceea Mithra se „naște” din piatră, iar Iisus se naște într-o grotă. Apocalipsa va fi momentul de „trădare” al materiei din care am fost creați. Din fericire – dacă se poate spune așa – se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă. Așa au dispărut dinozaurii, așa au dispărut mamuții, așa au dispărut oamenii celor peste cinci Lumi care au mai fost… Și timpul Lumii noastre se va termina! De aceea totul este în van… („V – An”, ca moment al coborârii (căderii) în „V” a Timpului (An)).

Câteva imagini bulversante pentru realitatea cotidiană ne trimit către un alt univers ce ni se deschide, acaparator. Și statueta „Zeiței cu patru ochi și șase degete” de la Ghelăiești – Nedeia (comuna Bârgăoani, județul Neamț), dar și „Vasul cu sirenă” descoperit la Cosăuți, ne fac să ne punem întrebări asupra universului uman și social existent acum 7000 de ani, ce iată, s-a perpetuat și prin situla de bronz de la Tulcea (sec. II d.Hr.) și după alte 5000 de ani. Oare de ce?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*