Monologul lui Dumnezeu, bătrânețe și Credință…

MONOLOGUL LUI DUMNEZEU 

Scutură Dumnezeu deasupra mea boabe de struguri,
purificând de plânsuri şi gheaţă ochii mei tulburi.
Și-n inimă a stors flori galbene de soc şi a făcut în mine dulceaţă
m-a plantat într-o gradină ascunsă unde florile dansează-n verdeaţă.
M-a strigat, iar eu prunc de carne, glasul l-am ascuns în tăcere,
și nu ştiu de ce, căci peste buzele mele a presărat numai miere.
Eu mă joc, dar al lumii joc are o regulă aspră,
dacă nu ştii să-l joci, viaţa ta se transformă-n năpasta.
Nori de aur plutesc peste mintea mea apasată de vise,
Dumnezeu este bun, toate uşile lui sunt lăsate deschise.

BĂTRÂNEŢE

Ai venit ca o apăsare peste umerii tineri ascunşi printre flori
şi ţi-ai întins tentacula către ochii mei ce te priveau duşi într-o lume unde tu nu vei fi bine primită niciodată.
Nu-ţi deschid poarta şi-am să te las să mă aştepţi înfrigurată
în pădurea unde copacii nu au cântat, iar păsările nu şi-au petrecut aripile deasupra lor. Tu nu exişti, ai fost inventată de mintea umană. Nu te aştept, căci în centrul inimii mele au înflorit deja castanii. Această dimensiune ascunsă nu-ţi
este dezvăluită pentru că tu nu cunoşti lumina, eşti în deplina ta degradare şi-ţi întinzi lumea abruptă în direcţia răsăritului de soare. Te provoc la duel, la şold am o sabie ce nu
cunoaşte rugina, iar fibrele trupului meu ţesut din atomi perfecţi
pulsează călăuzindu-mă spre ochiul universului, unde Părintele celor întrupaţi aşteaptă un semn de iubire de la fiinţele ce nu şi-au găsit încă Eul. Tu, deşuetă şi acaparatoare cauţi prin unghere vreun întârziat să-ţi lase sufletul în palmele tale gârbove.
Vremea apusului tău va sosi curând căci nu există frumuseţe mai mare decât adevărul ce ascunde în el Codul şi Matematica specială a existenţei. Eu, aici respir TINEREŢEA şi aripile pe care îngerul le-a oferit în DAR.

CREDINȚĂ

Când te-ai născut s-au adunat câteva stele să te nășească, să te spele
și cântecul păsării ROCK a oprit universu-n loc.
Când te-ai născut s-au adunat râurile și marea să-ți șteargă uitarea
și-n zbor porumbelul alb ți-a adus cununa de smarald.
Când ai pășit prima oară s-au adunat fluturii să-ți dăruiască o comoară
și-n înălțarea lor, trandafirul a adus pentru tine-n în zbor, Zefirul.
Când ai rostit primele cuvinte, ochii tăi priveau icoanele prea sfinte
și garofița cu parfumul ei din glastră a făcut sufletul să-ți crească.
Iar tu acum, la rândul tău, duci înapoi la Dumnezeu, florile tale ce le ai la inimă.
Mai sunt în astă lume prieteni buni, ce se alatură alaiului celor străbuni
și îți urează ca în astă viață să ai lumină pe chip și-n suflet doar dulceață

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*