Mihail Eminescu este geniul nostru profetic creştin care a ştiut să transmită şi încă mai transmite cu har toate meditaţiile, visele, gândurile, fiorurile, sentimentele, îmbrăţişările, comuniunile descoperite în întreaga lor amplitudine, legate de firele văzute ale naţiei şi de constantele nevăzute, universale ale Neamului dacoromân. Toată gândirea sa filosofică este o supremă simfonie adusă prin poezie la un numitor comun, la o trăire esenţială, care-l împrieteneşte cu propria persoană, cu neamul şi cu Hristos. El s-a angajat zelos în lupta pentru dreptatea creştină şi socială, în sfera luminoasă a Adevărului care-i aduce lui şi poporului ultima frumuseţe a trăirii Neamului.
El a ieşit din conul abstractizării, al generalizării din cultura clasică, oferind sub îndrumarea Duhului Ortodoxiei cheia cunoaşterii de acces spre mistică, spre revelarea tainelor divine. Zelul profetismului său creştin, deşi l-a purtat oriunde, l-a smuls din pesimismul dezastruos ancorat de sfârşitul vieţii, îmbunătăţindu-i unda duhovnicească a vieţii spre frumuseţea spirituală ca finalitate a trăirii şi a împlinirii, ca mod de viaţă împletit cu Învierea lui Hristos. Întreaga sa responsabilitate creştin-ortodoxă a considerat-o chemare şi alegere, adâncită în toate legăturile vieţii sale, care l-au cutremurat stârnindu-i fiorul dreptei credinţe, al libertăţii, al adevărului şi al dragostei, ca raze aprinse din torţa Marii Învieri. Întregul său Dor şi plinătatea Doinei l-au legat ascetic de revelaţie, de atingerea integralităţii sufletului Neamului dacoromân, ca un echilibru al interiorităţii şi exteriorităţii, un micro şi macro cosmos de iubire, altruism şi milostenie, rămânând simplu şi aristocrat totodată, vorba părintelui-isihast Gheorghe Ghelasie: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropiere intenţională a dragostei lui Dumnezeu.” (citat de Florin Caragiu, în Frumuseţea Lucrurilor Ultime. Ed. Sophia/ Platytera, Bucureşti, p. 14)
Eminescu şi-a zugrăvit chipul profetic în chiar miezul fiinţei şi persoanei sale care reclamă creştinul ortodox trăitor-mărturisitor la o neîncetată înomenire şi o continuă îndumnezeire. Eminescu nu exclude manifestarea răului în om, în societate, în lume, ba din contră îl demască cu toată tăria, graţie dreptăţii sale instituite prin iubirea creştină circumscrisă renaşterii spirituale lăuntrice, a trezvirii conştiinţei morale, a urcuşului apofatic. În ţesătura stilistică a textului poetul aduce mireasma filosofiei creştine care este reverberată profetic de clarviziunea şi profunzimea teologiei ortodoxe.
Mihail Eminescu caută Totul ca să le cunoască pe toate, să trăiască în Totul în toate, astfel încât paşii lui, urcuşul lui, simţirea lui, gândirea lui, înţelepciunea lui să nu ne lase doar un luminiş călăuzitor, o preţioasă comoară a culturii, o adâncă fântână a spiritului, sau doar o urmă mobilizatoare a trecerii metafizice, ci şi Steaua ortodoxă a revenirii sale permanente.
Profetul nostru nu a ancorat în necunoscutul neliniştilor metafizice, ci a cucerit cunoaşterea cea mai pătrunzătoare a spiritului Ortodoxiei lui Hristos: Frumuseţea ultimă a trăirii creştine. Mihail Eminescu nu a rămas la stadiul de pelerin al vieţii, ci a devenit Cuceritorul ei. Gândurile, cuvintele, viaţa şi faptele Eminului nostru de Aur, nu au rămas doar în tiparul scrisului, în cronica critică sau în calendarul vremilor, ci au ţâşnit săgeţi şi candele de duh şi de dor ce reaprind continuu luminile serafice în inimile purtătorilor de duh, iubire şi frumos. Conştient că Omul creat, purtător al Chipului Creatorului său, posesor al genei religioase Hristice, Mihail Eminescu a filtrat şi decantat profund prin conştiinţa şi cunoştinţa fiinţei sale creştine, prin viziunea ecumenicităţii sale ortodoxe, Tradiţia sfântă, atât prin aura religioasă cât şi prin nimbul culturii, actualizându-i plenar dinamismul şi valoarea ei autentică, care luminează permanent universul cult-cultural-creştin ce covârşeşte miraculos şi fascinant Cosmosul frumuseţii diversităţii.
Între Cultură, în sensul real al plinătăţii spiritului şi unica Religie vie, adevărată, cea creştin-ortodoxă, în speţă Tradiţia sacră-dătătoare esenţei Culturii, nu există o întâlnire sau o apropiere, ci este o permanentă trăire, o continuă însufleţire şi o înaltă comuniune tainică. Sfânta Tradiţie este Floarea creştinătăţii care-şi poartă fructul ortodox în transcendent. Dimensiunea spiritului unei Culturi ca plenitudine harică o dă doar duhul Sfintei Tradiţii.
Mihail Eminescu trăieşte Ortodoxia, nu ca omul duminicii, ci ca cel ce trăieşte spiritul omenirii prin creştinismul revelat, cel care dă sensul apologetic al devenirii arhetipale. Profetul golindu-se de sine, esenţele se adaugă în el ca o pleromă aidoma de constelaţii harice, ce se revărsă în conştiinţele chemate să salveze spiritul religios al omenirii creştine.
Omul religios cel dintâi creat, ca să rămână Omul creştin recreat tot după Aura lui Hristos, trebuie să fie stăpân pe sinele său, dar şi suveran peste cunoaşterea revelată de Tradiţie, care întotdeauna începe tainic prin sfârşitul unui nou început miraculos.
Mihail Eminescu a urmat constant raza de lumină străbună, Steaua-Cruce ce ne călăuzeşte întru nemurirea ca Neam, firul alb al inspiraţiei şi pe cel verde al harului divin, care l-au înfrăţit cu legământul lui Dumnezeu, al Sibilelor şi Profeţilor traci, al Maicii Domnului-Crăiasa noastră dacică, cu sceptrul Voievodal şi toiagul Vlădicilor jertfelnici, ancorându-l în lumina taboric-carpatică, în râvna pentru Marii Strămoşi, în zelul comuniunii ca vocaţie şi libertate Hristică, în conştiinţa mesianică a Adevărului revelat şi absolut. Duhul lui Eminescu înmiresmat serafic se află în dimensiunea mesianică a înnoirii ortodoxe, a reîncreştinării prin har, spirit şi jertfă, a reînnoirii culturii prin filosofia Duhului. Personalitatea culturală a lui Mihail Eminescu şi-a activat Opera geniului în care s-a amprentat Fumosul şi Cântarea ca ţâşnire ideală a spiritului său cosmic de neegalat.
Fascinat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne cheamă la calea aristocrat-mesianică a Fericirilor, Eminescu simte acea chemare ca pe o îndrumare la comuniune cu Dumnezeu şi cu celălalt, ca pe o participare la refacerea rânduielii comunităţii creştine, pe temelia ordinei morale şi nicidecum pe un individualism feroce ori corectitudine politică. Biserica şi societatea, religia şi ştiinţa, credinţa şi cultura au aceeaşi cupolă: Iisus Hristos.
Profetul Eminescu este conştient că fibra esenţială a unui Neam creştin creşte, înfloreşte şi rodeşte prin revărsarea izvorului clarităţii morale de sub învelişul tainic al Tradiţiei, sub razele binecuvântate ale dreptei credinţe, care reface şi dă dimensiune Cultului culturii celei vii, teze abordate permanent de Filosoful nostru, regăsite şi în temele menţionate de Vasile Bănescu: „beneficiile majore ale prezenţei creştinismului în sfera publică; firescul asimilării unei culturi religioase; fidelitatea fertilă faţă de Tradiţie, actualitatea şi dinamismul ei; metabolizarea esenţială a valorilor credinţei creştine; credinţa ca formă de cunoaştere; rafinarea înţelegerii credinţei prin studiu; dereglarea <<omului recent>> prin actuale ideologii politice multiculturaliste; <<cultura morţii>> versus „cultura Vieţii”; consistenţa dimensiunii religioase a existenţei noastre; importanţa conjugării problemelor timpului cu viziunea filocalică a creştinismului ortodox şi cu reflecţia asupra Sensului sau absenţei acestuia din viaţa noastră etc.” (Credinţă şi Cultură Azi-Dialoguri Trinitas TV-realizate de Vasile Bănescu. Ed. Trinitas, Bucureşti-2015, p. 7)
Cunoaşterea profundă, subtilă şi cultă a acestui mare filosof creştin de talie universală Mihail Eminescu, pe care doar foarte puţini gânditori creştini ortodocşi i-au pătruns-o, mari Titani ca, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Părintele Constantin Galeriu ori Mitropolitul Antonie Plămădeală ş.a., i-au conturat Aura gândirii, care a spart codul obişnuit al logicii lucrurilor, al raţiunilor propriu-zise, înlocuindu-l cu temeiul antinomiei ortodoxe, dumnezeieşti al Evangheliilor, al Epistolelor, al Sfinţilor Părinţi, al Scriitorilor Bisericeşti de care au însetat şi flămânzit Poeţii, Filosofii şi Teologii Bisericii lui Iisus Hristos, sens prin care curge universul luminos şi limpede al cuvintelor dincolo de Soarele Logosului divin.
Mihail Eminescu îl percepe pe Mântuitorul lumii Iisus Hristos, nu doar ca pe Păstorul cel Bun care ne împlineşte uneori cererile din rugile noastre, ca pe aducătorul de pace, ci cu mult mai mult, ca pe Suveranul suprem şi absolut al Cuvântului, întrupat prin dragostea Tatălui şi a Duhului Sfânt în Iubirea Maicii-Fecioare, în Cel mai mare Învăţător, Poet, Filosof, Pedagog, Înţelept, Teolog, Părinte al Duhovniciei Ortodoxe, în cel mai mare Împărat şi Profet al Cosmosului din toate timpurile în spatele Căruia răsare veşnic Împărăţia cerurilor pentru pământenii chemaţi şi aleşi să urce suişul mistic spre Aştrii Dorului mântuirii. Toate înfăptuirile supreme ale pământenilor îşi au sălaşul în Cuvântul şi Dragostea lui Iisus. Puterea cuvântului Mântuitorului este unică, regală, divină şi mântuitoare, ce înnobilează Adevărul Însuşi, Care este Hristos-purul şi unicul Adevăr. Dacă, Hristos şi Adevărul nu ar fi Una şi aceeaşi Persoană dumnezeiască, ci ar fi două fiinţe-persoane diferite şi opuse, marele gânditor creştin rus Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) afirmă printr-un celebru personaj de-al său: „Dacă ar fi nevoie să aleg între Hristos şi adevăr, aş rămâne cu Hristos, împotriva adevărului.”
Mihail Eminescu, ca de altfel toţi marii teologi şi filosofi creştin-ortodocşi este pe deplin conştient că în Neamul său prea străbun s-a întrupat şi înfiat în destinul lui un nou mod de viaţă prin Învierea lui Hristos, care i-a refăcut încheieturile vieţii anterioare, umplând-o de fiorul celei mai vii credinţe, celei mai mărite nădejdi, aprinzându-i inima şi sufletul cu flacăra dragostei, făcând din fiecare creştin ales, un crez mistic, o torţă de iubire, o lumină a Învierii. Raportându-ne faptic, bineplăcut şi permanent la chipul lui Dumnezeu din noi primim harul celei mai copleşitoare Taine care ne însoţeşte spre întâlnirea cu Ziditorul a toate.
Darul recuperării Paradisului pierdut de odinioară, ni se aşterne înmugurit şi înflorit în Taina filiaţiei, ancorându-ne de fenomenul trezviei prin suferinţă, rugă, milostenie, cruce şi iubire. Se declanşează şi împlineşte astfel un fenomen cosmic de apropiere a Dragostei întru Dumnezeu, Care ne impune regala demnitate, empatia, alteritatea pentru aproapele, precum şi cinstirea, venerarea pentru cei Vii şi cei Adormiţi din Familie şi Neam.
Mihail Eminescu s-a preocupat continuu de Tradiţia, Datinile, Obiceiurile, Sensurile spirituale zalmoxiene-precreştine, Simbolul de Credinţă, de Cultura noastră, acest Magna şi Sacru Tezaur al Trecutului, Prezentului şi Viitorului Neamului dacoromân, de acest sfânt şi nemuritor Areal divin Carpatin-Grădina Maicii Domnului.
Mistuirea Profetului pentru Neamul său, cel aflat din totdeauna în grija Moşului din Carpaţi, cum a grăit într-una din lucările sale exhatologice, părintele Ghelasie Gheorghe de la Mânăstirea Frăsinei-Vâlcea, l-au susţinut ca frumuseţe a sufletului românesc în grăirea aforistică, în claritatea textelor şi în variatetea tematică a diverselor domenii ale gândirii.
Setea Poetului de cunoaştere a Frumuseţii Creaţiei divine a provocat foamea după Adevărul absolut, care a zămislit în inima sa dragostea ca suflu dătător de viaţă, ca undă de trăire, ca nimb de desăvârşire, înviind lăuntric pentru a da naştere universului său interior ca reflectare sublimă a Tainei dumnezeieşti. Forţa cu care şi-a sprijinit raţiunea pe credinţă i-a hărăzit Luceafărului-Profet bolta conştiinţei sale luminate de harul tainei, în care albastrul cerului s-a topit în seninul ei.
În toate operele sale ale diverselor domenii de gândire şi trăire, textul lui este accesibil, dens, cristalin, repede curgător, tumultos uneori, elocvent, erudit, încărcat de înţelepciune filosofică, de mireasmă lirică divină, de har teologic ori de foc mistic, făcându-l astfel să se întrepătrundă axiologic şi crucial prin conştiinţă, credinţă, memorie şi limbaj, beneficiind deopotrivă de o supremă binecuvântare: frumuseţea poetică şi înţelepciunea profetică.
Viaţa şi Opera sa au dat Neamului şi lumii o Forţă genială integratoare şi covârşitoare, mărturisindu-se pragmatic, economic, justiţiar, istoric, artistic, intim, muzical, personal, celest, dogmatic, eshatologic, teologic, cosmic.
Lasă un răspuns