Estetica zădărniciei

Sunt expoziții în care vizitatorul experimentat nu simte nevoia să știe nimic despre cel sau cei care expun, mai ales când vede lucrări modeste sau abstracte, ce par făcute de un același autor care imită ce s-a mai făcut. După cum unele expoziții impun informații, cunoașterea autorului, a sursei de inspirație. Ele nu pot fi rupte de biografia autorului. Ba, fără ea, ele nu ne spun nimic. Dacă străbați cele trei etaje ale galeriei Huaser & Wirth, rămâi șocat de fragilitatea lucrărilor expuse. Toate sunt atât de fragile încât le poți doborî cu o suflare. Cât rezită o astfel de „sculptură”, întreb o însoțitoare a galeriei. Dă din umeri, nici nu s-a gândit. Discobolul rezistă de 2 500 de ani. Mona Lisa de peste 500 de ani, dar ce vedem aici, dacă rezistă câțiva ani. Cine a făcut așa ceva? S-a jucat de-a arta? Încă nu am văzut o expoziție cu lucrări atât de șubrede, de precare ca aici. Sigur, rămâi consternat. De ce? Și cauți un răspuns. Cum nimeni nu ți-l dă, pui mâna pe carte.

Am fost la bibliotecă, la Barnes & Noble, și am căutat un album Fausto Melotti, căci despre acest artist este vorba în expoziția de la Hauser & Wirth, o galerie care mereu ne surprinde cu eveniemnte deosebite. Nu se putea ca o astfel de galerie să se afle în treabă. De data aceasta a adus la New York un fenomen, pe artistul italian Fausto Melotti (1901-1986), sculptor, pictor, artist de instalații (installation artist), poet, unic în dezvoltarea modernismului central-european. Și pentru a înțelege natura creației lui, e suficient să aflăm un amănunt, că Melotti a cunoscut ororile celui de-al doilea război mondial, iar un bombardament, în 1940, i-a distrus complet studioul din Milano. Ideea de fragilitate, de devastare, de zădărnicie a devenit laitmotiv al creației sale. A creat numai lucrări din ceramică și teracotă, materiale foarte fragile, pentru a reprezenta basoreliefuri ale unor case distruse. A creat și un Monument al Persecuției Politice. Oare totul e zadarnic, dacă tot ce creează omul, distruge? De la Acropole la Templele din Palmira, avem imaginea acestei dureri.

Și ar mai trebui să cunoaștem un amănunt, că Melotti a fost coleg la Academia de Arte „Brera” din Milano – și prieten nedespărțit – cu Lucio Fontana, un alt mare artist care a exprimat zădărnicia. Cum? Prin sugestia vandalizării. Și-a vandalizat propriile tablouri. După ce temina de pictat un tablou, lua cuțitul și despica pânza, așa cum fac nebunii care vandalizează muzeele. Dar Fontana nu era nebun, el, prin acest gest, exprima o atitudine, își arăta opinia despre efemeritate, despre ceea ce înseamnă distrugerea, dezastrul.

Și albumul lui Fausto Melotti expus la expoziția de la H&W poată titlul The Ephemerides. Într-adevăr, lucrările sale sunt niște efemeride, ceva cu totul fragil, fără vreo preocupare pentru durată. El creează în mod explicit, declarat, kitsch-uri, construiește teme cu variațiuni, ca în muzică, nimic nu este definitiv. O artă deliberat neterminată, care își are perfect locul în expoziția Unfinished de la The Met Breuer. Ce durează? Cât durează? Dacă și operele din oțel, marmură și piatră sunt distruse, devin neant, de ce să mai lucreze cu ele un artist, lucrează cu sârme, cu bolduri, cu tablă, cu abțibilduri, cum a făcut și Calder, care însă a creat o estetică a fragilității, lucrările lui sunt chiar calofile. Pe când Melotti exprimă brutalitatea faptului distrus. Ceea ce are el foarte expresiv este teatralitatea. Numeroase piese sunt scene de teatru, în care personajele din sârme sugerează curți regale, acțiuni istorice. Auzim trompete, se joacă istoria pe tablă și cârpe, totul este măreț în contrast cu materia fragilă care sugerează puterea. Aici se simte influența lui Fontana, împreună cu care a creat mișcarea spațialistă („il movimento spazialista”). Decorurile din abțibiliduri ale lui Melotti creează o atmosferă de epocă. Nu este și teatrul o iluzie, un joc al efemerității? La sfârșitul unei reprezentații, parcă nimic nu a fost. Cumplitele bătălii sau scene dramatice, crime sau triumfuri, totul e ca un fum. Dar toate artele spectacolului sunt efemere, aș adăuga și arta sunetelor, definită de Beethoven simplu: „Muzica este sunet”. Deci ea trece ca sunetul. Însă are ecou în sufletul ascultătorului. Ca și spectacolele de teatru, operă sau balet. Însă Melotti vrea să exprime chiar neantul. Peste tot vedem sugerate bucăți de ziduri, fragmente de case în ruine, iar pe câte un perete rămas vedem un chip de om desenat cu creionul. La un balcon, o damă care o fi locuit acolo. O altă efemeridă. Nu pasta, nu culoarea, ci desenul simplu, în creion.

Totul este din sârmă, nimic mai fragil decât sârma care se îndoaie, care nu rezistă la timp, care nu-și poate păstra o formă stabilă, pe care artistul mai aplică și hârtie, cartoane, plastice, frunze uscate, tot felul de materiale derizorii, care probabil sunt înlocuite de curatori sau de proprietarii lucrărilor, fiindcă ele nu rezistă, se destramă după o vreme relativ scurtă. Exte extrem de dificil să faci o expoziție din efemeride.

Interesant este și alt amănunt, că Melotti și-a întemeiat estetica efemeridelor pe arta non-figurativă, scriind în tinerețe un studiu în care analiza arhitectura greacă, pictura lui Piero della Francesca, muzica lui Bach, sculptura raționalistă și se întreba dacă toate acestea definesc „exact” arta? Acest termen definește preocuparea lui inginerească, de bază (a urmat Facultatea de fizică și matematică din Pisa, apoi Politehnica din Milano). Studiul a fost preocuparea principală, fiindcă după facultățile tehnice, a urmat Academia și s-a dezvoltat în sfera artelor, fiind influențat de formalism, abstracționism, muzica serială și, bineînțeles, matematică și inginerie. Toate se văd în lucrările sale, mai ales în cele care evocă forme geometrice pure, ce vor să exprime, cum spune el, armonia și contrapunctul. Spiralele sale din sârmă sau grupuri de cruci așazate pe cercuri sunt atât de fragile încât parcă auzi vântul cum bate prin ele și reverberează, genererază melodii!

Există la New York un muzeu, MAD (Museum of Arts and Design), specializat tocmai pe arta efemeridelor. Am scris nu o dată despre el, despre artiștii care expun efemeride, apropiindu-i mereu de arta meșteșugărească. Meșteșugul se află mai ales la baza sculpturii. De la Michelangelo la Brâncuși, toți marii sculptori au fost mai întâi meșteșugari. Nici Melotti nu face excepție. Și în invazia de kitsch-uri americane se observă acest element al abțibildului meșteșugăresc. Am cunoscut mulți artiști americani care cultuvă efemeridele, cum este B. Wurtz, și el un Don Quijote al iluziei, al fragilității. Nimic solid, nimic durabil. Poate că această estetică a zădărniciei se potrivește cu epoca noastră, cu viteza secolului, în care nimic nu pare să țină, totul se schimbă, se modifică, e într-o continuă prefacere. Da, dar una este să prefaci un computer, să spunem, să-l îmbunătățești cu piese sau programe noi, și cu totul alta să vezi că existența se macină, că nu are sens, ce se construiește azi, mâine se distruge, fără ca poimâine să se mai pună nimic în loc. Sigur, motivațile estetice ale lui Melotti sunt puternice, au drept cauză cumplită ororile războiului. Însă toate efectele lui sunt destructive și nesecate, în noi ipostaze de măcelărie. Nu mai există nici un mit manolic, totul e zădărnicie. Și Împăratul Solomon a introdus estetica zădărniciei prin expresia „deșertăcinea deșetăciunilor”, dar el a interpus fapta artistică, ne-a dat Cântarea cântărilor, ca replică eternă la zădărnicie, așa cum tatăl său, David, a creat nemuritorii Psalmi, de unde se trage și Psaltirea, baza, fundamentul Noului Testament și al creștinismului. Și David își cânta psalmii cu nabla, un instrument care scotea sunete delicate, dar efemere. Iată o replică dată zădărniciei, arta, ea însăși o formă sublimă de zădărnicie, de finalitate fără scop, cum o definea Kant. Arta se dovedește, de fapt, a fi un fel de Ianus sau ca o monedă cu două fețe, una exprimă zădărnicia, cealaltă eternitatea.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*