La 4 iunie 1947, Guvernul Sovietic a adoptat două hotărâri, care stipulau că „orice atingere adusă proprietăţii statului sau colhozurilor” era pasibilă de o pedeapsă de la cinci până la 25 de ani de lagăr. Orice persoană care avea cunoştinţă de pregătirea unui furt sau de furtul însuşi, fară a denunţa acest lucru la miliţie, era pasibilă de o pedeapsă de la doi până la trei ani de lagăr.
De asemenea, Consiliul de Miniştri al RSS Ucrainene a majorat, în iunie 1947, normele de livrare obligatorie a produselor agricole de către gospodâriile individuale: la grâu, floarea soarelui, soia, cartofi, legume, fân, carne şi lapte cu 50 la sută, iar la lână cu 100 la sută. Pentru aşa-zisele „gospodării ale chiaburilor” au fost reduse drastic termenele de predare a producţiei şi au fost anulate orice înlesniri.
Astfel, în anii 1946-1947, din raioanele cu populaţie românească Sadagura, Cernăuţi-rural, Herţa şi Storojineţ au fost judecaţi şi condamnaţi, în baza articolului 58 din Codul penal, care privea toate „crimele contrarevoluţionare”, 51 de locuitori. În multe dintre aceste cazuri, condamnarea a fost însoţită de confiscarea averii.
În general, în anii 1946-1947, recurgând la presiuni, mituire, şantaj, promisiuni, autorităţile au mobilizat aproape 11.000 de persoane în categoriile de „striboci”, agenţi secreţi, agenţi informatori, membri ai brigăzilor de miliţie şi ai grupurilor de menţinere a ordinii publice, care participau şi la arestarea şi deportarea anumitor persoane. „Stribocii” dădeau „o mână de ajutor” la curăţirea satelor de „elemente contrarevoluţionare”, efectuau rechiziţiile în gospodăriile ţăranilor, scotocind prin case şi poduri şi luând totul, prindeau tinerii (flăcăi şi fete) pentru a-i trimite la minele din Donbas, la FZO sau la şcolile profesionale din Ucraina, de unde nu mai aveau practic nici o şansă să revină acasă.
Vasile Sanduleac din Stăneşti, care scăpase prin minune de „raiul din FZO” datorită unei scrisori de la unui prieten, ajuns acolo, aflase că „ aşa zisa şcoală de pregătire a cadrelor muncitoreşti” în realitate era doar „un fel de lagăr de muncă şi toţi cei ce nimereau acolo erau datori să participe la restabilirea minelor de cărbune din Donbas”, de unde „nu se putea pleca”.
Autorităţile sovietice au pus la punct un plan diabolic de pedepsire a populaţiei rămase, printr-o înfometare generală, asemănătoare aceleia ce a avut loc în Ucraina în anii 1930-33, cănd o mare parte a populaţiei acestei provincii a murit înfometată datorită faptului că a refuzat să se înscrie în colhozuri.
Aceste măsuri erau adoptate chiar şi în condiţiile, în care, în toamna, iarna şi primăvara anilor 1946-1947, localităţile bucovinene şi basarabene au fost bântuite de o foamete cumplită, agravată în mod criminal chiar de autorităţile sovietice.
În rezultatul secetei, în actuala regiune Cernăuţi bântuia o foamete nemaipomenită, care secera fără cruţare mii de vieţi omeneşti. Dar anume atunci a fost declanşat un nou val de represiuni îndreptat împotriva românilor. Ţăranii mijlocaşi dezmoşteniţi de avutul lor, au fost condamnaţi la ani grei de muncă silnică, fiind acuzaţi, după acelaşi şablon, de zădărnicirea, cu bună ştiinţă, a planurilor de livrare la stat a cotelor de produse agricole. Acesta era doar pretextul arestării „chiaburilor”, căci nimeni nu era în stare să-şi achite cotele fantastice, în timp ce nu căzuse un strop de ploaie şi boabele, în sol, nici nu încolţiseră. Scopul consta în dezrădăcinarea românilor „eliberaţi”, în strămutarea lor de pe plaiurile strămoşeşti, în nimicirea lor prin diferite metode.
S-a început totul cu aşa numitele „achiziţionări” faţă de stat.
În URSS exista un Minister al achiziţionărilor – instituţie cu drepturi nelimitate de a lua cu de-a sila hrana de la gura sătenilor.
„Împuterniciţii acestei structuri au împânzit satele noastre la sfârşitul verii, în toamna şi la începutul iernii anului 1946. Fiecare gospodar „încăput” pe mâna împuterniciţilor cu achiziţionările putea să fie bătut, scos din casă şi izgonit din propria-i gospodărie, ridicat şi deportat, aruncat în închisoare pe un termen îndelungat, ba chiar executat pe loc fără judecată sau autorizarea procurorului. Toţi împuterniciţii purtau arme, uniformă militară, numai fără epoleţi. Pe localnici, mai ales pe cei care aveau ceva pospai, îi considerau „duşmani ai poporului”, duşmani ai regimului existent. Şi dacă aveau de a face cu „duşmani”, atunci se comportau cu oamenii conform acestui principiu. Mulţimea de „împuterniciţi”, executori fanatici ai dispoziţiilor lui Stalin, urmau poruncile lui Suvorov, comandant de oşti rus, care, cică, ar fi spus la timpul său că, dacă duşmanul nu se predă, el trebuie nimicit. Deci, fiecare ţăran, care ar fi îndrăznit să cârtească, urma să fie pedepsit. Dar eu mă îndoiesc de faptul că în această lume mare s-ar găsi o fiinţă omenească mai blajină decât românul, dar care s-ar bucura şi nu s-ar opune când nişte străini barbari ar rupe bucăţica de la gura copiilor săi înfometaţi”…
Pentru prima dată au avut loc „achiziţionări organizate” în nordul Bucovinei în anul 1946.
„De cu primăvară şi până când cerealele au dat în pârg, ogoarele ţăranilor au fost supravegheate de la distanţă. Feluriţi împuterniciţi veneau la autorităţile locale şi culegeau date privind starea ogoarelor. Totul fusese făcut în cea mai mare taină. Majoritatea gospodarilor nici nu bănuiau că puterea luase la „evidenţă” viitoarea recoltă. Într-o zi s-au pomenit numai că erau obligaţi să înceapă recoltarea. Dar multe ogoare ar fi avut nevoie să le mai îngăduie o săptămână-două. De aceea ţăranii încercau să vină în „ajutorul” pâinii: „încă-i verde spicul şi-i crud bobul, domnilor tovarăşi… Şă-i mai dăm răgaz..:” Dar erau împunşi ca de baionetă… Erau la primele noţiuni de „înţelepciune” comunistă. Apoi pâinea a căzut în poloage, s-a văzut în snopi şi pusă în clăi. Mai departe a nimerit sub îmblăcie, a trecut prin treierători, vânturători şi s-a pomenit în saci. Tot procesul era supravegheat şi dirijat de enkavediştii responsabili cu achiziţionările. Oamenii erau „îndemnaţi” cu arma, cu înjurături, cu bătăi, anjeninţaţi… Era prima pâine achiziţionată ce fusese ruptă de la gurile ce rămaseră înfometate şi urma să fie dusă „la stat”. În consecinţă, însă, ea a fost prima lovitură de topor aplicată gospodarilor, cea mai scumpă pătură socială. Pentru numerosul detaşament de împuterniciţi sovietici era prima reuşită, prima victorie obţinută în satele bucovinene.
În pofida recoltei catastrofale din anul 1946, provocată de seceta din primăvara şi vara acelui an, autorităţile bolşevice au rechiziţionat practic întreg grâul, inclusiv cel destinat însămânţărilor şi întreţinerii familiilor, în contul obligaţiilor exagerate ale gospodâriilor individuale ţărăneşti faţă de stat.
De exemplu, Ştefan Fedor, în vârstă de 58 de ani, gospodar din satul Târnăuca de lângă Herţa, a fost condamnat la 10 ani de puşcărie pentru că n-a fost în stare pe timp de secetă şi foamete cumplită să livreze din gospodărioara sa către stat cote exagerate de producţie agricolă. Din cele 3.024 kg de cereal planificate în raion, până la 7 august 1947, data arestării sale, a transportat la punctul de recepţionare numai 142 kg. N-a putut să dea statului pe anul 1947 nici 40 kg carne, 271 litri lapte, 2 kg lână, 70 kg legume şi 248 kg fân.
O asemena soartă o împărtăşeau şi aceia care nu se înscriau „de bună voie” în colhoz. Declaraţi „duşmani ai poporului”, ţăranii erau arestaţi fără pic de vină, bătuţi, scoşi la tăiatul pădurilor şi transportarea lemnelor, cu carele lor, la diferite gări, erau strămutaţi în regiunea Herson sau privaţi de libertate.
În acelaşi timp, pentru a spori gradul de atracţie a formelor comuniste de organizare a agriculturii, colhozurile au fost scutite de dări faţă de stat.
Desigur această măsură s-a luat intenţionat ca să dea prilejul activiştilor şi „stribocilor” (gărzi rurale înarmate), ca să cotrobăiască hambarele şi podurile oamenilor, lăsându-le fară nici un grăunte de grâu sau porumb pe timp de iarnă, ca să moară iute de foame atât oamenii, cât şi animalele ce le mai rămăseseră pe lângă casă. Rămânând fară orice produse alimentare, oamenii au început să consume ghinde, borhot, coceni de porumb etc. Au existat chiar şi cazuri de canibalism.
La toate acestea s-a adăugat faptul că anii 1946-1947 au fost foarte secetoşi şi nu s-au făcut nici un fel de cereale, iar acolo unde totuşi s-ar fi strâns ceva, autorităţile au confiscat şi acele mici rămăşiţe de recoltă, lăsând populaţia să moară de foame. În aceiaşi perioadă America a trimis mari cantităţi de grâne – grâu şi porumb ca ajutoare pentru URSS, dar populaţia din Nordul Bucovinei nu a văzut nici un bob din aceste ajutoare.
Situaţia în Basarabia era şi mai drastică. Ziaristul Gheorghe Frunză din Igeşti îşi amintea: „Foametea din 1947 bântuia prin Bucovina şi Basarabia… Oamenii, mai întâi cei din Basarabia, îşi părăseau casele, unde de mult timp nu mai aveau ce roade nici şoarecii. Familii întregi, cătune şi chiar sate de oameni îşi luau lumea în cap şi se duceau încotro vedeau cu ochii, încolo de unde veneau legende despre locuri în care, chipurile, se mai putea găsi câte ceva de-ale gurii. Acele „locuri” erau Bucovina, Galiţia, Transcarpatia… Cu toate că pârjolul sovieto-enkavedist era la fel de aprig pretutindeni: şi în Basarabia, şi în Bucovina, şi în celelalte regiuni, totuşi, la gospodarii din „apus” mai rămăseseră dosite de la „dări” nişte cartofi, fasole, ceva porumb… Iar acestea (adică hrana) înflorea speranţa cetelor de oameni flămânzi, care şi-au părăsit locurile de baştină… Primăvara anului 1947 a constituit apogeul „năvălirii” basarabenilor în Bucovina. Torentul de nenorociţi era atât de mare, încât nu mai putea fi stăvilit de nici o forţă… Oamenii se aciuau pe unde puteau: pe sub garduri, prin colibe înjghebate câine-câineşte, prin bordeie săpate în râpe… Statul Sovietic, fidel politicii sale de a-i porni pe oameni unii împotriva altora, de a-i face să se urască reciproc, de a fi denunţători, de a-i face să depună mărturii mincinoase, nici nu se gândea să-i ajute cu ceva pe cei înfometaţi. Fiecare în parte şi toţi împreună erau lăsaţi să suporte suferinţele foamei şi să moară „în voie”… Populaţia ţinutului nostru se dublase, ba poate că în unele perioade era chiar de trei ori mai numeroasă decât cu câteva luni în urmă… Fiecare gospodărie din Bucovina era pândită de multe zeci de perechi de ochi ai unor oameni disperaţi în hămeseala lor… Odată cu începutul lucrărilor de primăvară, mai ales pe timpul săditului cartofilor şi semănatul porumbului, s-au înteţit „atacurile” asupra ogoarelor însămânţate: din ţărnă erau scoase grăunţele de păpuşoi… Dimineaţa, în diferite colţuri ale satelor, răsunau bocete ca la înmormântare… Spre vară s-au ridicat urzica şi loboda. Aceste plante, care creşteau din abundenţă pe haturi, prin răzoare şi prin râpe, pe malurile pâraielor, atunci, în 1947, au fost stârpite aproape cu desăvârşire. Cei înfometaţi, strângeau urzică şi lobodă, le opăreau şi „mâncau” această fiertură de culoare verde-închis până când şi ei deveneau albaştri. Apoi li se umflau burţile şi mureau în chinuri cumplite… Prin păduri (pe la poalele lor), prin crânguri creşteau cireşi falnici şi înalţi de câte douăzeci şi mai mulţi metri… Cei înfometaţi, înarmându-se cu topoare şi ferăstraie, dădeau buzna asupra pomilor – în acea vară de tristă pomină, pentru rodul gustos şi mustos, şi-au sfârşit existenţa zeci de mii de cireşi. Rămân, însă, să fiu departe de gândul că fraţii noştri de sânge – basarabenii – ar fi vinovaţi de ceva din cele ce s-au întâmplat în timpurile de cea mai neagră pomină. Căci adevăraţii vinovaţi au fost „tătuca” Stalin şi gaşca lui criminală de comuniști. Iar noi cu toţii – cei ce au murit şi cei care am supravieţuit – am fost victime nevinovate…”.
Foametea a provocat o creştere bruscă a mortalităţii, pe baza distrofiei. În prima jumătate a anului 1947, în urma unei catagrafii, în regiune au fost înregistraţi 41.264 de bolnavi de distrofie. În anul 1947, mortalitatea infantilă în regiunea Cernăuţi a înregistrat 217 copii cu vârste de până la un an la o mie de persoane, în timp ce media pe Ucraina a fost de 127,7.
Dar nu numai foamea ii împuţina pe români – acuzate că ascund cereale şi că nu achită cotele de produse agricole, sute de persoane sunt arestate, condamnate la ani grei de puşcărie şi escortate spre cele mai îndepărtate şi mai nepopulate colţuri ale URSS.
Despre aceste procese, atestate şi în Ţinutul Herţa, confirmate documental şi prin materialele fondului R-57 al Arhivei Regionale de stat Cernăuţi, ne mărturiseşte şi profesorul pensionar şi veteranul de război Gheorghe Pavel:
„…la 10 august 1947 este arestat gospodarul Haralambie Apetroaie din Satu-Mare, … în vârstă de 56 de ani, fară ştiinţă de carte…Singura lui „vină” era că n-a plouat, că seceta i-a ucis recolta şi că, în rezultatul acestei calamităţi, n-a putut livra către stat o anumită cantitate de cereale. Conform art. 5, partea a II-a, al Codului penal al RSS Ucrainene, este condamnat la un an de muncă silnică şi la 3 ani de puşcărie şi… confiscată întreaga avere. Apetroaie mai avea însă o justificare: chiar dacă ar fi plouat, cele 4 hectare de pământ ale sale nimeriseră în zona de frontieră, iar grănicerii sovietici nu-i permiteau să-şi lucreze ogorul. În consecinţă, chiar dacă ar fi dorit, nu avea cum să dea pâine la stat. De explicaţiile sale la judecată nu s-a ţinut cont, măcar că ele conţineau purul adevăr, şi omul a fost dus la „urşii polari”…
La 2 septembrie 1947 este arestat Anania Răileanu din Pasat,… posesor a 4 hectare de pământ – … „vina” lui era că a ascuns un sac de grâu pentru sămânţă. În baza art. 58, p. I, a Codului penal al RSSU, este condamnat la 5 ani detenţiune „în ţinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice”, …rămânându-i nevasta şi trei copii înfometaţi…
Fiind calificat „chiabur”, Vasile Bordeianu, holtei din Târnauca, născut în 1901, este arestat încă în iarna anului 1946 pentru că n-ar fi achitat la stat cota de produse agricole şi este privat de libertate pe un termen de 8 ani. Şi lui îi este confiscată averea, înainte de a fi dus „în ţinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice”.
Mihai Muraru din Horbova, născut în 1898, având o familie de 9 persoane şi numai 6 ha de pământ, de pe care n-a strâns, din cauza secetei, nici un spic, este condamnat la 3 octombrie la 7 ani de puşcărie, iar pe un termen de 3 ani este privat de dreptul (după ispăşirea pedepsei) de a se întoarce în satul natal. I se confiscă tot ce a agonisit timp de o viaţă.
Vasile Chiruţă din Buda-Mică, născut în 1892, fară ştiinţă de carte, a trebuit să dea statului de pe 7 hectare ale sale o cotă de 2.517 kg cereale. Din cauza secetei a putut da la stat doar 2.117 kg. Pentru o datorie de numai 400 kg de cereale, la 10 octombrie 1946 este trimis pe 6 ani „în ţinuturile îndepărtate ale URSS”…
La 18 septembrie 1946 nimereşte iniţial la închisoarea nr. 1 din Cernăuţi Zinovia Puiu din Poieni-Bucovina, …67 de ani. Fiind considerată „chiabură”, este condamnată la 5 ani detenţiune cu confiscarea averii.
Născut în 1886, Gheorghe Bricică din Horbova, posesor a 5 ha de pământ, dintre care 1 ha l-a dat benevol colhozului, nu poate, din cauza secetei, să achite cota de produse agricole, … fiind condamnat la 7 ani închisoare şi …confiscată averea.
La 23 octombrie 1946, în vârstă de 66 de ani, este condamnat la cinci ani închisoare, pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de produse agricole, Gheorghe Miclescu din Proboteşti…
De pe 3 ha de pământ Saveta Andronic din Horbova, născută în 1897, n-a putut achita o cotă exagerată de cereale, în timp ce consătenii ei zăceau umflaţi de foame. A fost condamnată la 5 ani de puşcărie.
La fel, pentru acelaşi motiv, pe un termen de cinci ani a fost privat de libertate Vasile Andronic din Molniţa.
Victoria Sângianu din Molniţa, născută în 1892, o ţărancă mijlocaşă, a primit şi ea 5 ani de puşcărie, pentru a fi dezmoştenită de pământ şi avutul pe care l-a agonisit din greu.
Marghioala Creţu din acelaşi sat, născută în 1898, văduvă împovărată de griji şi nevoi, a fost aruncată după gratii pe un termen de opt ani.
3.605 kg de cereale trebuia să predea statului de pe 5,5 ha de pământ Nicolae Spătaru din Godineşti. La judecată a răspuns …că anul 1946 a fost secetos şi că n-a recoltat nici un căuş de boabe, dar …i-a fost confiscată averea şi a fost condamnat la zece ani închisoare şi la trei ani fară drept de a se întoarce acasă.
Maria Dănilă din Ţinteni, născută în 1896, este chemată la judecată la 27 august 1947. „N-a fost ploaie, n-a fost roadă. N-am avut de unde da pâine la stat. Şi aşa murim de foame” – a răspuns ţăranca la o întrebare a judecătorului. A fost condamnată însă, la 13 ani de puşcărie şi a rămas şi fără averea moştenită de la părinţi.
La 10 ani de puşcărie este condamnat Ştefan Fedor, născut în 1889, gospodar din Târnauca, la fel calificat „chiabur fară de partid” şi care a fost arestat la 8 august 1947 pentru că s-ar fi sustras de la „achitarea impozitelor agricole”
La 23 august 1947 a fost condamnată la 8 ani de închisoare „în ţinuturile îndepărtate al Uniunii Sovietice” Maria Sidor din Târnauca, născută în 1895, văduvă cu patru copii. I-a fost confiscată şi averea…
Pe un termen de 13 ani a mai fost privată de libertate la 2 septembrie 1947 şi Sofia Maluş din Godineşti, născută în 1879, văduvă cu doi copii, fiindcă a dat la stat doar 297 kg cereale din 3.315 cât fusese silită să dea.
Toader Podeţ din Godineşti, judecat în zilele de 16-18 octombrie 1947, calificat ca „chiabur fără de partid” pentru că avea 4,5 ha de pământ, a fost aruncat după gratii, în vârstă de 60 de ani, pe un termen de 12 ani.
Născut în 1889 în satul Molniţa, Constantin Cuti, cap al unei familii numeroase (șase persoane), pentru că s-ar fi sustras de la achitarea către stat a cotei de cereale, a nimerit „în ţinuturile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” pe un termen de cinci ani…
La 27 septembrie 1947 a fost pronunţă sentinţa – cinci ani detenţiune şi confiscarea averii – lui Ştefan Maluş din Godineşti, născut în 1890. Avusese de dat la stat 2.776 kg de cereale, dar … i-a rămas o datorie de 1.800 kg. În 1946 n-a avut cum recolta mai mult de 1.000 kg pâine, pe care le-a luat, fără să-i înmâneze chitanţa respectivă, împuternicitul Kursakov.
Acestă listă poate fi continuată, adăugându-se sute şi mii de cazuri concrete. După ispăşirea pedepsei, mulţi dintre cei condamnaţi… erau privaţi pe un termen oarecare şi de dreptul de a se întoarce în localităţile lor de baştină.
Foarte mulţi aşa şi nu s-au mai întors…
Datorită presiunii şi terorii autorităţilor şi, mai ales, a activităţii „educative” a comuniştilor, până în ianuarie 1947 au fost înfiinţate 70 de colhozuri, iar până la finele anului respectiv existau deja 296 de colhozuri, reunind circa 33 la sută dintre gospodăriile sătenilor.
Pentru a accelera desfiinţarea sistemului economic capitalist, din oraşe la sate au fost trimişi numeroşi comunişti, unde au fost create organizaţii de partid. Numai în anul 1948, în localităţile rurale au fost delegaţi 568 de membri de partid, care s-au ocupat nemijlocit de organizarea şi afîrmarea celulelor de bază ale partidului comunist. La 1 ianuarie 1949 deja în 46 de sate existau organizaţii comuniste. La începutul anului 1949, în regiunea Cernăuţi, 77 la sută dintre gospodăriile ţăranilor erau deja colectivizate, pentru ca la sfarşitul anului, în 491 de colhozuri să fie reunite 97,5 la sută de gospodării săteşti.
La 21 februarie 1948, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat o hotărâre care prevedea deportarea „tuturor celor care nu-şi îndeplinesc numărul minim de zile-muncă în colhozuri şi duc o viaţă de parazit”. Din cauza stării de dezorganizare a colhozurilor, care nu puteau asigura deloc plata muncii lucrătorilor sau, în cazuri fericite, plăteau sume modice, mulţi colhoznici nu puteau îndeplini planul minim de zile-muncă pe an, impus de conducere. Sub incidenţa noii legi au căzut sute şi mii de oameni nevinovaţi.
După acesta arestările şi deportările au continuat, cu mai mică intensitate, până în martie 1953, data morţii lui Stalin.
Dacă în perioada de dominaţie sovietică limba română a fost scoasă din viaţa publică, fiind înlocuită cu cea „moldovenească”, încărcată de rusisme, ea n-a putut fi izgonită din bisericile ortodoxe şi din adunările comunităţilor neoprotestante, deoarece doctrina comunistă „desprindea Biserica de Stat”.
În anul 1945 Biserica Ortodoxă din Bucovina a intrat sub jurisdicţia Patriarhiei de la Moscova, episcop fiind numit un cleric de naţionalitate rusă.
Atunci „eparhia a fost invadată de preoţimea din Volynia şi Galiţia”, căci în urma refugiului preoţilor români comunităţile ortodoxe au rămas fără păstori duhovniceşti. Credincioşii s-au opus energic ca bisericile să fîe rusificate şi atunci pentru bisericile româneşti preoţii au fost hirotonisiţi dintre cantorii cei mai apţi, după ce erau examinaţi la Consistoriul bisericesc.
Şi dacă inscripţiile româneşti au fost şterse de pe frontispiciile unor clădiri, dacă ele au dispărut odată cu toate monumentele istorice româneşti, ele s-au păstrat doar pe pereţii lăcaşurilor de cult şi pe crucile din cimitire.
Până la finele anului 1947 în 149 localităţi au fost deja închise bisericile ortodoxe, iar spre sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 au fost desfiinţate ultimele două mănăstiri din cele şase câte au fucţionat în perioada românească. Multe biserici au fost închise sau demolate, însă în cele în stare de funcţionare limba română a răsunat neîncetat, slujbele religioase s-au făcut numai după liturghiere în limba română, căci o literatură bisericească în „limba moldovenească” nici nu exista.
Totuşi, noii puteri nu-i convenea cum ne rugăm şi credinţa noastră strămoşească în Bunul Dumnezeu. (va urma)
Lasă un răspuns